Adina Keneres, companie de suflet

Intr-o lume plina de povesti construite din mai nimic si vedete adesea lipsite de personalitate, ELLE va invita sa faceti cunostinta cu o femeie care are in spate o poveste de viata plina de intelesuri. de Mihaela Frank

A terminat facultatea in ‘80, cind era mai rau. A fost ultimul an cu repartitii in asa-zise orase mari. Adica, in acel an, a existat un post, in Ploiesti, la o scoala genera­la. L-a luat ea si parea ca avusese un noroc formidabil. Ei bine, n-a fost, caci naveta ii lua cam douasprezece ore pe zi, din care doar vreo patru preda, „cu mari sa­tisfactii profesionale”, si restul de opt era pe drum: „Am clacat nervos din pricina grozaveniei asteia de drumuri, pentru ca, in ciuda aparentelor, trenurile bune care te duc acolo nu sint la orele la care trebuie sa fie, si atunci le iei pe altele, care sint niste perso­nale care opresc in toate haltele, si dupa aceea nu ajungi in gara care-ti e aproape, ci in cu totul alta, de unde mai iei doua autobuze ca sa ajungi unde trebuie”.

Asa ca, dupa un timp si cu mari artificii, reuseste sa-si compuna un job din doua jumatati de norma: redactor la Uniunea Artistilor Plastici si bibliotecar la aceeasi institutie.

O poveste de dragoste cu nabadai si multa poezie
De altfel, era si momentul sa scape de acea naveta epui­zanta, mai ales ca intre timp apa­ruse un personaj nou in viata ei: poetul Petru Romosan, cel care avea sa-i devina, in cele din urma, sot. Spun „in cele din urma”, pentru ca po­vestea a fost cu nabadai, cu poezie multa si… cu familia cit se poate de furioasa.

A fost ca in ro­mane”, povesteste doamna noastra, amu­zata. „Petru e dintr-un sat din Hunedoara, a facut liceul la Cluj si dupa aceea a venit in Bucuresti. Era la vremea aia un poet de care eu nu stiam mare lucru, desi avea premiul de debut al Uniunii Scrii­torilor, nu stiu cite cronici la activ, basca un teribil gust de vedeta. Era satul de România si tocmai declarase la Uniunea Scriitorilor ca alege exilul «ca forma de protest impotriva aservirii culturii de catre aparatul de partid» – imi aduc aminte formula, care i-a atras, ca si alte lucruri de acelasi fel, numai belele. Era hotarit sa plece din tara si abia reusise sa depuna actele si sa fie luat in serios.”

Teoretic, totul parea sa-si urmeze cursul, iar el ar fi trebuit sa plece. Numai ca, la o ma­sa de scriitori, unde domnisoara Adina ajunsese absolut din greseala, poetul razvratit pune ochii pe tinara profesoara: „Era foarte zgomotos acolo, fusese ziua lui de nastere cu o zi inainte si inca se bea pentru asta, aburii alcoolului erau foarte densi, asa ca am plecat repede. El a reusit sa faca rost de numarul meu de telefon, ba chiar si de adresa, si la trei ore dupa ce am ajuns acasa m-am trezit cu un telefon cum ca nenea ala care facuse scandal acolo, la restaurant, avea ceva foarte important sa-mi spuna. Am inchis telefonul de vreo doua ori, pentru ca treaba era complet neserioasa – nici nu stiam cum il cheama.
Pina la urma, ca sa scap, pentru ca era clar ca n-are de gind sa renunte, am acceptat sa vina si sa-mi spuna ce are asa important de spus. Am vrut sa-i dau adresa, dar mi-a zis ca stie unde locuiesc. A venit cineva cu un brat de flori, garoafe galben cu rosu – vreo suta, ceva apocaliptic, de l-a speriat si pe taica-meu, care a deschis poarta. Petru a intrat in camera, s-a asezat, mi-a intins cum a putut tonajul ala de flori, s-a relaxat, a intrebat de o scrumiera si daca poate sa-si aprinda o tigara. I-am cerut sa-mi spuna ce voia. El a spus: «Vrei sa fii sotia mea?». Dupa care a urmat ceva ca al treilea razboi mondial. Nici nu se punea problema”.

Si totusi, pina la urma, el a cistigat partida: sase luni mai tir­ziu, cei doi s-au casatorit. „A reusit sa ma convinga mai ales recitindu-mi din poeziile lui, dar nici asa nu s-a intimplat ime­diat. Recunosc, el are un mare avantaj pina in ziua de astazi in fata mea: «Mi-a trebuit cam un minut», imi zice el.”

Insa familia Keneres a luat foarte rau lucrurile astea. Ea avea un prieten pe vremea aia, un om serios, pe care fami­lia ei il iubea, erau impreuna de foarte multa vreme si era clar ca trebuia sa se casatoreasca si sa traiasca fericiti. Apoi este prezentat poetul Romosan pe post de viitor sot. Numai ca „fisa” lui nu era prea frumoasa: omul era un revoltat, un soi de anarhist, un furios care avu­sese deja de-a face cu autoritatile.

Apoi, nu avea buletin de Bucuresti, de unde ideea ca e la vinatoare! Nu rideti, pentru un buletin de Bucu­resti, oamenii erau in stare de multe pe vremea aceea. A durat ceva timp pina cind familia Keneres s-a lamurit ca omul nu vina un buletin de Bucuresti, ci mai curind unul de Paris.

Asa ca inceputul casniciei lor n-a fost tocmai simplu: „Ne-a fost foarte greu. Ai nostri spuneau, dupa expresia standard a vremurilor, ca ei «au plecat de la lingura». Ei bine, noi nu am avut nici acea lingura. Ne-au dat afara din viata lor si abia dupa un timp au recunoscut ca totusi nu e asa grav… Mult mai draguti, primitori si generosi s-au aratat cei din familia lui, de la tara, unde de altfel ne-am si facut cuib”.


 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din people