Vedete si… vedete

Aparent, in comparatie cu vedetele pop, scriitorii nu vor fi niciodata staruri. Si totusi, la o privire mai atenta, vom descoperi ca lumea literara nu este mai putin glamour decit cea a Madonnei, atita timp cit poate produce personaje absolut asimilabile starurilor, cum ar fi Dan Brown, J.K. Rowling sau... Salman Rushdie.

De curind, am asistat fara sa vreau la o discutie despre… notorietate culturala. Inteligenta si emanind bun-gust, dar si o umbra din tristetea aceea un pic elitista, un pic marginala, un pic frustrata de concluziile unei conversatii intesate de idei re­curente. Un artist, un scriitor, un creator nu va fi niciodata… un star. Nici macar nu a fost nevoie sa fortez o sinapsa lenesa ca sa fiu de acord. Si nici n-am simtit cum sprinceana mea stinga sfideaza gravitatia, intr-o atractie suprema fata de crestetul capului. Parea logic si perfect normal.

Sincer, nu vizualizez, cu toate eforturile mele, o reclama la bauturi racoritoare cu… Orhan Pamuk. Nici o coperta lucioasa de pe care, in loc de Alek Wek, sa-mi zimbeasca Alice Walker, desi mai toata lumea a auzit de “The Color Purple”. Filmul lui Steven Spielberg din 1985, cu Whoopi Goldberg si Danny Glover. Nu cartea pentru care Walker a luat premiul Pulitzer in 1983. Daca un star se defineste prin vizibilitate, prin capaci­tatea de a umple stadioane, prin contracte cu marile case de moda si o relatie de „I love you / I hate you” cu tabloidele, atunci probabil ca lumea cu public mai restrins a lui Alice Walker pierde, din start, pariul cu vedetele.

Oricit mi-ar placea mie sa-mi imaginez ca Márquez e la fel de celebru ca Madonna, ma indo­iesc profund ca numarul oamenilor care ar putea reproduce cu succes o imagine din "Un veac de singuratate" se apropie, fie si cu timiditate, de numarul celor care stiu sa fredoneze inceputul de la „Ray of Light“. Si mai-mai sa ma contaminez de tristetea frustrat elitista, cind mi-am dat seama ca, daca vizibilitatea ar fi ingredientul unic si magic al notorietatii, Madonna insasi ar avea serioase probleme in competitia cu Paris Hilton, care de-abia daca a scos doua piesisoare dulceag-lesinatoare.

Si atunci? Ce este, pina la urma, un star? In ce consta mag­netismul public din care se hraneste acel tip de imagine la fel de viabil ca o moneda unica, din America si pina in Congo? Marturisesc ca m-am tinut, prudent, departe de complicatia unei ana­lize iconice si am plonjat in lumea deloc mai putin incurcata a standardelor mele proprii. Acolo unde Madonna este, intii de toate, un personaj cameleonic. Care socheaza. Inoveaza. Se schimba si schimba, dupa ea, gustul unor generatii indragostite poate nu atit de ea, cit de un anumit simt al prezentului, al modernitatii, al propriului „eu”, mereu adaptat la trend. Si mi-am dat seama ca, pentru mine, cel putin, un star e un personaj versatil, cu lipici la multime (mai stiti scena aceea din Gladiatorul, in care Oliver Reed ii spune lui Russell Crowe „Win the crowd, Spaniard…”? – cam asta e povestea), e adevarat, cu talent, dar si cu un anumit glamour si… know-how manipulator.

Pentru ca ochiul public nu e ochiul lui Sauron, din Stapinul Inelelor, care te gaseste si in gaura de sarpe. Ba deloc. El trebuie captat si hranit mereu cu o imagine noua, care sa nu o repete niciodata pe cea a ultimului film, a ultimului premiu, a ultimului videoclip, a ultimului scandal… Pina cind, incet-incet, se naste legenda si se instaleaza celebritatea.

Iar la acest capitol, al manipularii publice, al hachitelor, al pretiozitatilor, al nonconformismului regizat, al gestului teatral, al propriei vieti transformate in spectacol manifest, se intimpla ca lumea culturala, lumea cu… timi­ditate scenica si trac la tabloide a lui Alice Walker si a lui Orhan Pamuk sa imprumute cu succes din repertoriul marca star system.

Pentru ca, atunci cind, in 1973, Sacheen Littlefeather a urcat pe scena Oscarurilor in locul lui Marlon Brando, oferind publicului care astepta discursul cu „Multumesc Academiei” o mini-prelegere despre cum sint tratati indienii americani in filme, gestul nu a fost cu nimic mai excentric decit refuzul lui Jean-Paul Sartre de a-si accepta Nobelul, in 1964, pe motiv ca un asemenea premiu l-ar transforma… intr-o institutie.

Pentru ca, atunci cind vine vorba de pretentii, Julia Kristeva, una dintre cele mai importante figuri ale miscarii feministe, intre altele, nu e cu nimic mai prejos decit orice campion al box-office-urilor sau al top-urilor MTV. Si ea a avut nevoie de un avion particular care sa o ia de la Paris si sa o duca… nu la vreo prezentare de moda, ci la To­ron­to, sa-si tina cursul, in conditiile in care Universitatea a acceptat, fa­ra sa cricneasca, orice toana a acestei veritabile dive a literelor. La urma urmei, in lumea campusurilor universitare, a conferintelor, a workshop-urilor, a mediului academic incheiat la toti nasturii si emanind austeritate, Kristeva chiar e o diva care iu­beste machiajul si isi poarta cu nonsalanta hainele de blana, spre stupoarea militantelor fidele unui look obosit, epurat de feminitate si, mai ales, de… feminitati.

Orice spatiu si orice domeniu cultural isi are, din acest punct de vedere, starurile sale. Care imprumuta din gesturile Madonnei, ale lui George Michael sau ale lui Britney Spears, constient sau inconstient, si devin, astfel, vizibile in lumea mai generoasa a culturii pop. Pentru ca, daca notorie­tatea lui Salman Rushdie in lumea literara e confirmata de un Booker, in lumea consumatorului obisnuit de… sitcom, de exemplu, el a intrat, mai pregnant ca niciodata, intr-un episod din Seinfeld. Cind Jerry Seinfeld sustine ca l-a vazut pe Salman Rushdie intr-un club de sanatate, el spune, indirect, ironic si extrem de inteligent, povestea Versetelor Satanice, a cartii pentru care Rushdie a fost amenintat cu moartea si care l-a transformat intr-un peregrin modern, condamnat la o existenta aproape underground.

Iar cind, in 2001, Rushdie isi face o aparitie fulguranta in Jurnalul lui Bridget Jones, alaturi de Hugh Grant si Renée Zellweger, el ignora cu sarm si dezinvoltura atit complicatiile propriului destin, cit si itele acelea subtiri, aproape nevazute, care despart lumea starurilor de cea a scriitorilor haituiti din motive religioase. Si, in sfirsit, cum mai putem spune ca e lipsita de glamour o lume care produce, ca pe banda rulanta, personaje absolut asimilate starurilor, ca Dan Brown, de exemplu? Contestat sau nu, valoros sau nu, iata un scriitor care a generat reactie, scandal, vehementa si interes in ambele tabere.

Ca sa nu mai vorbim de isteria cartilor cu Harry Potter. Il omoara sau nu J.K. Rowling pe Harry? Iata o intrebare care cred ca o chinuieste chiar si pe Paris Hilton. Despre Sophie Kinsella si Lauren Weisberger nu e cazul sa mai vorbim, dat fiind ca ele formeaza deja o categorie aparte chiar si in interiorul literaturii de consum – chick lit este, in fond, un gen pe care orice fashion victim care se respecta il consuma consecvent, ca si cum ar fi ultima dieta in voga la Hollywood sau li­niile colectiilor primavara-vara.

Secolul nostru este cel in care Bono ia premiul Nobel, iar Madonna (am ce am cu ea azi, recunosc!) scrie carti pentru copii. Poate ca transgresarea, in sine, e o chestiune foarte trendy. Si poate ca, pina la urma, am sa vad o coperta lucioasa cu Alice Walker si Alek Wek, cine stie?

Ioana Baldea

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle