Gáspár György, psihoterapeut: „Cearta este un dans în care ne influențăm reciproc”

Ce-ai zice dacă ai putea avea un terapeut cu tine, de fiecare dată când te cerți sau ai un conflict intens? Un psiholog care să te poarte cu blândețe, umor și empatie prin cele mai aprinse și neplăcute conversații? Cu siguranță cei mai mulți dintre noi și-ar dori asta, doar că nu prea e posibil. Însă poți citi un ghid despre cum să gestionezi conflictul, scris de unul dintre cei mai apreciați psihologi din România: Gáspár György.

Interviu de Crina Alexe

În ultimele două decenii, psihoterapeutul Gáspár György și-a dedicat cea mai mare parte din viața profesională explorării modalităților în care relațiile influențează calitatea și durata vieții umane. Noua lui carte, Când conflictul are sens, lansată la finalul anului trecut, este prima dintre lucrările sale în care prezintă paradigma relațională în detaliu, integrând și noțiuni din neuroștiințe și spiritualitate.

ELLE: Dintotdeauna ni s-a spus că ar trebui să evităm conflictul, „să nu căutăm sămânță de scandal”, să fim non-conflictuali sau că „cel mai deștept cedează”. Noua ta carte ne spune chiar din titlu că, de fapt, „conflictul are sens”. Așadar, când are sens conflictul și cum ar putea fi el în benefic în viața noastră?
Gáspár György: Știința relațiilor ne dovedește că absența conflictului, acasă sau la muncă, nu este un indicator de fericire, ci mai degrabă de apatie. Ba mai mult, am putea spune că relațiile nu sunt străine de conflicte, iar conflictele nu sunt străine de relații. Chiar dacă nu se bucură de nici o popularitate și în jurul lor dăinuie multe mituri, conflictele vin cu foarte multe oportunități, având și un potențial de creștere uriaș. Metaforic, chiar se întâmplă să le spun oamenilor cu care lucrez în ședințele de terapie că cearta sau conflictul reprezintă setea de evoluție care nu a găsit nici o altă cale de a se exprima. În esență, conflictul are sens atunci când energia acestuia este valorificată pentru a înțelege mai bine lumea din care facem parte și importanța ieșirii din rutină sau din zona de comoditate psiho-relațională. E drept că și aceste conflicte sunt de mai multe feluri. Vorbim despre conflictul distructiv ‒ care implică lupta pentru putere și dorința de a-i dovedi celuilalt cât de mult greșește. Și de conflictul constructiv, care pornește de la o ciocnire de idei, dar care (ghidat de respect și încredere) îi ajută pe interlocutori să aibă o imagine mai complexă despre realitatea vieții. Pe scurt, un conflict cu sens ne scoate din îngustimea gândirii noastre și ne împrospătează viziunea asupra întregului. Iar pentru o viață relațională trăită din plin, merită să reconsiderăm ce credem sau „știm” despre conflicte.

ELLE: Cum este cel mai sănătos din punct de vedere relațional să abordăm sau să ne raportăm la un conflict? Este ceva pozitiv „să-l aplanăm”?
G.G.: Prima mea sugestie este să fim de acord cu prezența conflictului și să admitem că avem nevoie să purtăm o conversație dificilă. Mare parte din conflicte este despre subiectele pe care nu le-am discutat, dar pe care avem nevoie să le dezbatem și să le punem în cuvinte. Prin urmare, depinde care este scopul „aplanării”. Dacă intenția este să folosim o tonalitate scăzută, să utilizăm dialogul și să dăm dovadă de cât mai multă curiozitate, atunci putem spune că este o abordare sănătoasă. Dacă, însă, intenția este să închidem cât mai repede confruntarea, pentru că nu putem tolera încărcătura de energie și de emoții neplăcute, repetând asta la nesfârșit, atunci aplanarea nu este cea mai benefică alegere, nici pentru noi și nici pentru relație.
ELLE: Cele mai multe conflicte nu se încheie cu mâini strânse și consens, ci mai degrabă cu impas, suferință, emoții neplăcute sau inconfortabile, resentimente sau chiar, în cazuri extreme, cu ruperea unor legături. Cum facem să trăim cu aceste „daune” și chiar să ne fie mai bine după un conflict?
G.G.: Conflictele rele sau distructive îi distanțează pe oameni și le afectează în mod negativ conectarea. Știm că o discuție nu a fost inteligentă din punct de vedere relațional atunci când, la încheierea acesteia, trăim însingurare, durere și suferință. Conflictul nesănătos este despre câștigul personal și dovedirea supremației sau a dreptății. Conflictul bun este despre admiterea faptului că noi toți putem avea dreptate, că realitatea este mai complexă decât o poate percepe mintea unui singur om; prin urmare, perspectiva fiecăruia are sens și este de luat în calcul. Cele mai multe conflicte au la bază nevoia de a fi văzuți, înțeleși și respectați (ingredientele care facilitează conectarea interpersonală). Pentru că ființa umană este imperfectă și relațiile sunt imperfecte, iar la baza relațiilor fericite nu stă lipsa de greșeală (sau de incidente regretabile). Știința ne arată că, spre deosebire de oamenii din relațiile nefericite, cei din relațiile fericite au învățat să-și asume responsabilitatea față de daunele create la nivel interpersonal și chiar să manifeste disponibilitatea de a remedia situația.
În concluzie, conflictul poate avea mai multe episoade. Iar ceea ce nu ne-a ieșit din prima se poate remedia după al doilea, al treilea sau al „n-ulea” episod, dacă suntem dispuși să schimbăm dinamica relațională. Mai exact, dacă alegem în mod conștient să depunem efortul de a înțelege și realitatea celuilalt, de a ne exprima cu mai multă măiestrie relațională și de a admite că, în ciuda diferențelor, ne respectăm și ne prețuim reciproc.

ELLE: Tot din carte, am aflat că primele 90 de secunde dintr-o ceartă pot prezice cu destul de mare acuratețe traiectoria acelui conflict. Și, totuși, există conflicte care se întind chiar și pe ani de zile, reaprinse cu ocazia fiecărei interacțiuni (cum ar fi conflictele între unii membri ai familiei sau cele între foștii parteneri care au un copil împreună). Din ce se alimentează aceste conflicte și de ce nu se pot tranșa mai devreme?
G.G.: Studiile realizate de Institutul Gottman din Statele Unite au dovedit faptul că startul unui conflict poate prezice cum se va încheia acesta din primele schimburi de replici. Dacă începutul este definit de atac, învinuire, acuze sau reproșuri zgomotoase verbal, mai mult ca sigur sistemul nervos al interlocutorului va simți nevoia să se apere, percepând o amenințare la adresa supraviețuirii și devenind defensiv sau chiar atacând la rândul său. Conversația cu debut brusc și agresiv este asemenea unei mașini care accelerează de pe loc cu viteză și un zgomot greu de tolerat. Iar încărcătura afectivă a unui astfel de conflict călătorește în timp. Noi, oamenii, ne certăm fiind în aceeași încăpere sau aplicație online, dar există și multe momente în care conflictul este continuat în mintea și în gândurile noastre. Cu cât ne-am simțit mai puțin înțeleși și respectați într-o conversație dificilă, cu atât mai multă energie vom consuma pentru a remedia situația (chiar dacă doar în planul fanteziilor noastre). Lipsa de dialog conștient, intimitatea artificială sau anticipările pe care le face mintea noastră despre „cine este”, „ce crede” și „ce vrea” celălalt pot transforma orice conflict într-un război de durată. Aș conchide punctând faptul că orice conflict distructiv se menține prin energia durerii și a suferinței noastre care, din punct de vedere relațional, este adesea inutilă.
ELLE: Un alt mit pe care cartea îl pune sub semnul întrebării este cel al „răzbitului în viață de unul singur”. În ultimii ani, am tot auzit că „puterea este doar în noi”, dar tu pledezi pentru „trezirea conștiinței relaționale”. Cum putem trezi acea conștiință? Nu cumva definește și acest termen un alt mit menit să-l înlocuiască/infirme pe cel al individualismului?
G.G.: Lumea poate fi percepută prin cel puțin două lentile psihologice. Paradigma individuală, care spune că problemele, resursele și rezolvările se află în noi. Și paradigma relațională, care ne amintește cât suntem de interconectați și de dependenți unii de alții. Eu sunt unul dintre susținătorii paradigmei relaționale și cred în faptul că nimeni n-ar trebui să se auto-pedepsească atât de tare încât să creadă că toată puterea există doar în interior. Văd sensul unicității personale, dar știu și că fiecare atom are o dublă trăsătură: de particulă și de undă. Metaforic, starea de particulă simbolizează esența fiecăruia dintre noi în parte, în timp ce starea de undă ne dovedește cât suntem de conectați unii cu ceilalți.
Trezirea conștiinței relaționale este un proces personal sau o misiune sufletească a fiecăruia în parte. Drept urmare, ritmul variază. Însă, pentru început, ajută să punctăm câteva aspecte: cu cât suntem mai bine acordați emoțional cu cei dragi nouă sau cu persoanele de atașament, cu cât mai bine ne vom putea diferenția; cu cât avem parte de mai multă siguranță interpersonală, cu atât mai mare va fi disponibilitatea noastră de a risca înțelept și de a ne transforma visurile în realitate. Secretul este să transformăm invizibilul în vizibil; să admitem că relațiile sunt vii, ne determină realitatea și ne influențează calitatea vieții.

ELLE: Știu că psihologii se feresc să dea sfaturi, dar în cartea ta există, totuși, „trei sugestii” după un conflict distructiv. Ai putea să le împărtășești, pe scurt, cititoarelor ELLE aceste sugestii?
G.G.: Da, sfaturile sunt mai puțin utile, dar sugestiile se pot dovedi de mare ajutor. Drept urmare, în volumul Când conflictul are sens sunt multe astfel de sugestii și recunosc că acestea sunt scrise și pentru mine. Atunci când îmi pierd luciditatea sau conștiința relațională, ajută să mă întorc la capitolele cărții sau la mesajele din setul de carduri Replici cu sens (care completează cartea) pentru inspirație și ghidaj. Revenind la întrebare, după ce ne-am certat, avem de reparat. Iar acest proces presupune: un dram de compasiune (să admitem că orice om greșește); să recunoaștem că fiecare dintre noi a avut propria contribuție (să îndrăznim să vedem situația în întreaga ei complexitate, cearta fiind un dans în care ne influențăm reciproc); să solicităm disponibilitatea celuilalt pentru a „pune realitățile cap la cap” (cum s-a văzut totul prin lentila mea și prin lentila celuilalt); să vorbim despre emoțiile și sentimentele pe care le-am trăit în timpul conflictului (adesea vedem și credem ceea ce simțim); și să ne prezentăm perspectiva asupra viitorului (ce am învățat din acest conflict și ce intenționăm să facem mai bine data viitoare).
ELLE: Tot în noua ta carte este abordat și subiectul „invizibilității interpersonale”. Când ne confruntăm cu această invizibilitate și în ce feluri ne afectează ea?
G.G.: În paradigma relațională, dar și în teoriile recente despre funcționarea creierului uman, se punctează faptul că fiecare dintre noi trăiește în propria realitate. Cu alte cuvinte, nu vedem lumea într-un mod obiectiv, ci prin filtrul nuanțat al percepțiilor și al anticipărilor pe care creierul nostru le face. Invizibilitatea interpersonală apare atunci când nu suntem conștienți de subiectivismul propriei realități și ajungem să fim absorbiți de sine sau simbiotici. Iar acest fenomen psihologic se manifestă prin faptul că respingem, ignorăm, minimizăm sau trecem cu vederea tot ce este diferit sau nu se potrivește cu realitatea noastră. Așa ajungem să facem invizibile culturi întregi (cum ar fi cultura romă), comunități (cum ar fi persoanele non-heterosexuale), dar și oamenii care trăiesc în aceeași casă sau care muncesc în aceeași clădire cu noi. Atunci când nu ținem cont de trăirile, alegerile sau preferințele oamenilor din jur, ei devin invizibili minții noastre, iar noi ne considerăm îndreptățiți să decidem în locul lor sau să-i reducem la tăcere.

ELLE: Și dacă tot vorbim despre invizibilitate, am mai descoperit și alte două concepte în primele capitole, pe care aș vrea să le explici, pentru că mi se pare că au multă legătură cu existența noastră de zi cu zi și cu felul în care interacționează, uneori, partenerii în relația de cuplu: „pierderea ambiguă” și „intimitatea artificială”. Au ele legătură și cu modul în care rețelele sociale și tehnologia s-au insinuat în viețile noastre?
G.G.: Da, sunt două dintre conceptele despre care consider că merită să vorbim mai mult acasă, la școală, dar și la locurile de muncă. Intimitatea artificială sau lipsită de prezență conștientă și de acordaj emoțional se resimte ca fiind o starea psihologică greu de explicat și pe care noi, terapeuții relaționali, o numim „pierdere ambiguă”. De exemplu, faptul că doi parteneri s-au obișnuit să-și ducă energia spre muncă, spre creșterea copiilor sau spre orice altceva ce părea prioritar la un moment dat, ar putea face ca intimitatea dintre ei să nu mai pulseze, iar în plan personal să trăiască o pierdere, dar pe care nu o conștientizează (de aici denumirea de „pierdere ambiguă”). Să ducem situația mai departe și să ne imaginăm că cei doi parteneri (sau poate doar unul dintre ei) ajung într-un cabinet de psihoterapie cu plângeri de genul: apatie, lipsă de chef de viață, stări depresive sau de anxietate etc. Priviți de la suprafață, am putea spune că sunt doi oameni realizați, cu o situație financiară suficient de bună și că, de bine ce le merge, s-au „stricat la cap”. Dar privind întregul prin lentila relațională, lipsa de conectare autentică și durerea pierderii ambigue sleiesc relațiile de energie și oamenii de vitalitate și putere.
ELLE: Ai spus despre această carte că este „cea mai curajoasă dintre cărțile tale” și că „ai riscat” cu unele dintre ideile prezentate. Care este cel mai îndrăzneț concept abordat?
G.G.: În carte am deschis o serie de subiecte de conversație pe care autorul Gáspár din trecut n-ar fi îndrăznit să le abordeze, de teamă că sunt prea puțin populare sau prea „văzduhiste” (concept pe care-l folosesc atunci când o idee sau o teorie este mai abstractă sau greu de integrat pe moment). Astfel că, în această carte, scriu despre aplicabilitatea fizicii cuantice în psihoterapie, despre conexiunea profundă dintre creierul cefalic, „creierul din inimă” și „creierul din intestin”. Dar și despre cum creează creierul emoțiile sau cum comunică acesta în secret cu alți creieri, atât în vremurile bune, cât și în cele de conflict.
ELLE: În final, aș vrea să ne întoarcem tot la conflict și să te întreb dacă recunoașterea vinei și asumarea responsabilității sunt suficiente pentru rezolvarea unui conflict sau dacă mai există și altceva la care putem apela atunci când vrem să „reparăm” o relație.
G.G.: În viziunea mea, orice conflict poate fi privit drept „o muncă în echipă”. Nu este din vina unei singure persoane, este mai degrabă un act de „co-creare”. Desigur că este posibil ca unul dintre partenerii sau participanții la conflict să se fi obișnuit să-și asume mai multă parte de vinovăție – și nu intenționez să invalidez realitatea subiectivă a nimănui, vreau doar să punctez că nici nu este cazul să supracompensăm. Consider, de asemenea, că asumarea responsabilității și a contribuției ne poate face să părem mai de încredere, mai maturi și poate mai competenți din punct de vedere relațional, toate acestea sporind credibilitatea interpersonală și transformând relația dintre noi într-un spațiu definit de prosperitate și siguranță.