#Pleaselikeme sau goana dupa like-uri!

In lumea de mult uitata dinaintea Facebook-ului, ar fi parut umilitor sa ii cerem cuiva sa ne placa. Cum a ajuns sa ne fie atat de usor sa strigam dupa validare?

#Pleaselikeme sau goana dupa like-uri!

Ritualul meu de dimineata e mereu acelasi si ar avea, probabil, intr-un univers in care as fi mai proactiva, ceva succes pe social media. Este momentul acela in care imi beau cafeaua din aceeasi cana design de care nu se atinge nimeni altcineva, la masa de lemn din bucatarie, timp in care verific contul de Instagram ca sa vad ce s-a intamplat in noaptea care a trecut, dupa care ma rasfat (placerile unei munci care nu necesita ore fixe) cu cateva pagini dintr-o carte sau un articol dintr-o revista.

Ar fi o poza buna, nu? Mai ales daca as avea si un buchet de flori pe masa? Ar fi cel putin similara cu toate acele fotografii de „buna dimineata care le arata celorlalti cat de frumoasa este viata mea, cat de tarzie este ora la care ma trezesc si cat de fresh & sic reusesc sa fiu inca dinainte de a-mi bea cafeaua (cand, de fapt, nici nu pot sa articulez cuvinte, daramite propozitii).

In mintea mea, acelasi ritual se preteaza oricui, mai ales dupa ce am vazut, in ultima vreme, cum multi dintre cunoscutii si necunoscutii pe care ii urmaresc pe retelele de socializare sunt la fel de stylish la prima ora, chiar din fotografiile pe care ei le posteaza. Numai ca, intr-una din zile, pe cand urmam cu strictete aceleasi etape ale propriului ceremonial, vizionand fotografiile proaspete ale persoanelor aflate in cercul meu virtual apropiat, altceva mi-a atras atentia.

Era vorba despre hashtag-uri, acele mici cuvinte sau expresii precedate de un diez care eticheaza continutul imaginilor, facute pentru a ajuta la sortarea fotografiilor. Iar unele dintre ele, mi-am dat seama de-abia atunci, erau repetitive pana la obsesie si, in mod curios, aproape disperate. Ca orice persoana care a facut vreodata parte dintr-o echipa de cercetasi, am decis pe loc ca astfel de semnale nu pot fi ignorate si am pornit sa le cercetez, evident.

Iata ce am gasit. In primul rand, pe social media este vorba despre #love. Fireste! Daca nu despre dragoste vorbim pe retelele de socializare, atunci nu vorbim despre nimic! Apoi, urmau, intr-o oarecare ordine (si cu mii sau chiar milioane de postari in dreptul lor) #follow, #followme, #tagsforlikes, #like4like, #follow4follow. Pana la umilul si foarte neajutoratul #pleaselikeme! Acesta din urma, dintre toate, mi s-a parut cel mai trist si am renuntat la lectura matinala ca sa merg pe firul lui si sa ii gasesc motivatia. Dar m-am lovit de evidenta, pana la urma, caci orice urma de disperare as fi detectat eu intr-o astfel de postare (chiar, cum te simti oare atunci cand tastezi literele care formeaza acest hashtag pe propriul device mobil?), ea era imediat contrazisa de continutul fotografiei respective. Fete zambitoare, cel mai adesea feminine, tinute la care oamenii se gandisera cu grija, farfurii frumos decorate, aceleasi poze de vacanta tihnita intr-un colt de lume pe care le posteaza fiecare cereau acum nemijlocit atentie, intr-un mod care, doar tradus in limba noastra, ar fi greu de pronuntat vreodata de vreunul dintre noi. Va rog, placeti-ma! Cum e posibil asa ceva?

De fapt, este foarte posibil, mi-am zis, in timp ce imi aminteam de toate acele studii pe care le-am parcurs despre felul in care prezenta noastra pe social media ne afecteaza imaginea despre noi insine. Se tot vorbeste in ultima vreme despre narcisism, despre felul in care oamenii isi proiecteaza online vieti mai bune decat cele pe care chiar le traiesc, dar si despre drame care rezulta din lipsa de atentie sau de validare.

Numai ca aici intram intr-un cerc vicios. Sa va explic: fireste ca toti vrem sa fim mai buni. Am fost invatati la scoala ca imbunatatirea permanenta face parte din natura noastra, ca trebuie sa invatam mereu (cat traieste omul…), apoi am aflat din reviste ca putem arata mai bine, ca putem sa avem o garderoba mai bine organizata si mai armonioasa, ca putem avea o fata mai stralucitoare si un par mai bogat si ca e bine sa ne dorim toate aceste lucruri. Ei, iar atunci cand suntem prezenti pe social media, toate aceste lucruri se pot intampla pur si simplu, fara sa fim nevoiti sa facem eforturi pentru ele. Un intelect mai acidulat se obtine lejer prin postarea unui citat deosebit de profund din gandirea si opera unuia dintre marii intelepti ai lumii. O fata luminoasa? Un simplu retus foto face asta in mai putine secunde decat ar dura sa iti aplici o crema hidratanta. O vacanta intr-un colt uitat de lume? Imediat – filtrul Amaro transforma banala plaja de la Cornu in cea de oriunde vrei, cu apus cu tot.

Si chiar daca, dupa ce vietile noastre online sunt augmentate prin aceste mici artificii, nu le mai simtim adevarate, ce mai conteaza? Facebook ne-a invatat ca like-urile primite pentru aceste mici omisiuni sau injumatatiri de adevar sunt la fel de relevante pentru noi ca orice alt semn de atentie.

Da, ne cosmetizam vietile online asa cum spunem ca facem bine intr-o zi foarte proasta, doar ca sa nu intram in detalii despre ceea ce ne supara cu adevarat. Și poate ca nu e nimic atat de grav in asta. Dar specialistii spun ca fiecare dintre noi, atunci cand actionam intr-un anumit fel pe Internet, fie ca postam continut, fie ca reactionam la cel publicat de altii, consideram ca ceea ce facem reflecta identitatea noastra. Dar ce identitate, totusi? Cea buna, serena si mereu cu un cappuccino in fata? Sau cea de fiecare zi? Profesorul Shyam Sundar de la Penn State University si totodata directorul Media Effects Research Laboratory declara la un moment dat ca lucrurile pe care le postam devin parte din identitatile noastre si ca le privim drept posesii virtuale. Tocmai de asta unii dintre noi, cu o imagine de sine sanatoasa, ne completam mereu profilul cu date despre scolile pe care le-am absolvit, pe cand ceilalti, cu probleme mai mari in ceea ce priveste respectul de sine, avem grija sa ne inlaturam numele din toate fotografiile dezavantajoase in care am fost identificati.

Asta ar insemna, deci, ca ajungem sa ne confundam, intr-un fel sau altul, cu variantele mai bune pe care le-am proiectat? Posibil. Dar la fel de bine poate sa insemne si ca luam drept reale imaginile pe care altii, din motive similare cu ale noastre, le posteaza. De aici, fireste, apare invidia (chiar involuntara, neperceputa ca atare) fata de stiluri de viata cu care trebuie mereu sa il comparam pe cel propriu. Pentru ca intotdeauna cineva va arata ca a cumparat mai multi pantofi, a vazut mai multe filme, a citit mai multe carti, a vizitat mai multe locuri decat am consemnat noi vreodata in albumele special concepute pentru calatorii (#itravel).

De acest soi uracios de invidie, va spun cu toata sinceritatea cu care isi poate exprima cineva opiniile in public, m-am simtit cuprinsa la un moment dat in aceasta toamna cand, ca urmare a unei initial simpatice lepse cu carti, de pe feed-ul meu de Facebook a inceput sa reiasa ca cei mai multi dintre prietenii mei virtuali aveau lecturi mult mai profunde si mai recente decat aveam eu. Am fost uimita si chiar am simtit inceputul unui nod in gat cand am observat cat de multi oameni enumerau printre cartile de suflet Critica ratiunii pure, pe care lectura obligatorie din facultate mi-o impusese si al carei limbaj mi-a luat trei ani numai ca sa il stapanesc vag. De-abia dupa ce miza lepsei de pe reteaua de socializare s-a stins mi-am dat seama ca amicii mei ar fi putut la fel de bine sa practice acelasi joc pe care fiecare dintre noi il practicam atunci cand ne aflam in fata unui auditoriu: jocul eului mai bun, care stie mai mult si poate mai bine.

Si astfel chiar conceptul de retea de socializare mi-a devenit neclar. Pentru ca am ajuns tot la mine. De fapt, orice informatie se afla la un moment dat pe feed-ul meu ma atinge cumva, deci totul are legatura cu mine. Poate acesta este narcisismul despre care vorbeau cercetatorii. Si atunci, ce sens mai are chiar numele de retea de socializare?

Dar tot acest narcisism ma aduce si la tag-ul care mi-a atras atentia la inceput. #Pleaselikeme inseamna, in acest context, ca vrem ca altii sa ne placa pentru ca noi sa ne putem place mai mult? Hmm… Nu pare o idee atat de deplasata, mai ales daca e sa-mi amintesc de felul in care orice lucru postez pe Facebook ma face sa ma gandesc de doua ori daca am sau nu dreptul sa tulbur mersul feed-ului cu inca o prostie. Dar acesta este un obicei tipic feminin, spun studiile. Caci, in vreme ce unui barbat ii vine mai usor sa se laude in lumea virtuala, o femeie va gasi mereu feluri in care sa isi amendeze reusitele si sa le puna intr-o lumina nu prea sclipitoare.

Femeile, in viata reala ca si in social media, sunt mai tentate sa isi diminueze calitatile, sa devina invizibile. Asta pana cand nu o mai fac. Caci, asa cum sunt destule femei care sa se laude modest in mediul virtual pentru o promovare, o rochie noua sau o tarta ademenitoare, sunt poate la fel de multe cele care isi expun fetele si corpurile, insistent, fie in fotografii care le infatiseaza mergand la sala, fie in tinute efortless gandite in cele mai mici detalii. Dar, timide sau extrovertite, femeile se exprima astfel in cautare de confirmare, de like, pana la urma. Validarea altora este ceea ce ne mana, si ar trebui sa ne fie clar, deja, ca raspunsul altora la strigatul nostru dupa atentie nu ne va face mai fericite. Pentru ca, chiar daca femeile sunt cele care alcatuiesc cea mai mare parte a lumii virtuale, ele invartindu-se expert intre Pinterest, Instagram, Facebook si orice retea mai are Internetul de oferit, tot ele sunt cele mai nefericite online (dupa cum confirma un studiu realizat, cu ajutorul unui esantion de peste o mie de barbati si femei, de Universitatea din Gothenburg).

Daca adaugam la toate astea presiunea pe care o resimtim doar atunci cand ne simtim datoare sa fim active pe social media chiar in scopuri profesionale (succesul retelei LinkedIn a dovedit din plin acest lucru), cand trebuie sa generam mereu continut inspirat si interesant, care sa spuna, zilnic, daca se poate, numai lucruri bune despre noi, nu e de mirare ca am ajuns intr-o stare similara cu depresia care ne face sa cerem cu sinceritate si cu un strop de disperare acceptarea celorlalti. #Pleaselikeme parca nici nu mai suna atat de rau acum. Dar tot imi placea mai mult cand like-ul era folosit mai ales de vedetele de 16 ani in interviuri, in contexte ca: „Hes, like, my boyfriend.

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle