Dolly Parton și moartea visului american

Dolly Parton trebuie să fi fost, în viață, ceea ce mulți își imaginează atunci când vorbesc despre visul american. Pentru că e doar un vis, e improbabil să fie reflectat vreodată cu acuratețe în realitate, și totuși… Dolly Parton, dintre toate persoanele care au pășit cu succes pe traseul complicat de la sărăcie extremă la un nivel de uluitor succes, este probabil cel mai bun exemplu că astfel de parcurs e câteodată posibil. Și pentru că nu a mai fost nimeni la fel, e totodată excepția aceea rarisimă care confirmă că ascensiuni ca aceasta nu se întâmplă decât atunci când se aliniază planete sau contexte care nu obișnuiesc să se pună de acord.

A patra din 12 frați, Dolly Parton a vorbit în nenumărate rânduri despre precaritatea extremă a debutului său în viață, dar și despre câștigurile prețioase ale unui trai simplu. A și cântat onest, fără să-și cosmetizeze originile, ba chiar mândrindu-se cu ele, un mod de viață pornit în cea mai aprigă sărăcie, Coat of Many Colors ilustrând probabil cel mai bine încăpățânarea de a lua mereu în seamă mai ales partea bună a lucrurilor, bucuria și speranța care se pot ivi în cele mai negre dintre circumstanțe. Credința (bunicul său era pastor penticostal) și muzica (pentru care a creditat-o întotdeauna pe mama ei) i-au fost salvări, la fel cum au fost și un tip de personalitate și temperament care au făcut-o să fie mereu în mișcare, să înainteze, să ignore așteptările celorlalți de la ea și să își făurească un drum atât de particular încât nu avea nevoie de validări exterioare.

Pentru cei care, ca mine, nu sunt neapărat familiari sau atașați de tipul de muzică pe care l-a rafinat Parton, moștenirea ei muzicală tot e uriașă. Pentru cei care au văzut-o în filme – la fel. Pentru cei care au cunoscut-o drept un megastar ale cărui talente se întindeau de la muzică la actorie, de la construirea unei imagini publice inconfundabile și inconfortabile până la făurirea unei moșteniri care depășește cu mult granițele carității practicate uzual de celebrități, de la replicile (auto)ironice și în același timp teribil de subversive până la susținerea fiecărei persoane în situații de discriminare, de la ridicarea unui imperiu de business până la folosirea profiturilor pentru a avansa cauze în care credea, Dolly Parton e întruchiparea unui mod de a fi pentru care nu pot găsi cuvinte mai potrivite decât „se poate și altfel”. Sau, după cum a scris Jane Fonda în omagiul său emoționant, „o întruchipare voluptuoasă a empatiei”.

Și apoi, Dolly Parton era și extrem de politică. În ciuda nenumăratelor sale declarații care susțineau contrariul, fiecare gest, fiecare alegere indica același lucru: asumarea de a trăi o viață în conformitate cu valori pe care societatea din care provenea le pretindea doar. Ea le-a trăit, firesc. Și le-a propovăduit cu umor, cu un soi rar de umilință și fără pretenția de a da lecții.

Cel mai la îndemână exemplu? Chiar felul în care arăta, o feminitate exacerbată, pentru care mărturisea că model i-a fost lucrătoarea sexuală din orășelul vecin, în care, copilă fiind, ajungea rar. Revelația pe care a avut-o privind o femeie cu părul mare și blond, cu unghiile roșii, cu tocuri înalte și cu machiaj excesiv a făcut-o să decidă că așa vrea să arate. Trash (gunoi, n.red., expresie folosită pentru a desemna persoane de la marginea societății în argoul american) a fost stilul ei, pe care l-a arborat cu aplomb zeci de ani în fața publicului, până la punctul la care s-a confundat cu un look și cu un stil. Și nimeni nu a purtat mai eficient aceste embleme exagerate ale unui ideal feminin, pentru că felul în care a făcut-o a întors pe dos toate așteptările pe care lumea le avea de la o vedetă – femeie – de calibrul la care ajunsese Dolly. După cum mărturisea chiar ea într-un interviu, nu o deranja să fie caracterizată cu stereotipul de blondă proastă, pentru că știa prea bine că nu este nici proastă și nici blondă. Și nici nu a avut copii, din cauza unor probleme de sănătate, însă a vorbit despre faptul că acest lucru a ajutat carierei sale în ascensiune.

Deși poate că o categorie de oameni a purtat încă mai bine elementele definitorii ale look-ului său: drag queens, cărora le purta o admirație des mărturisită. Mai mult chiar, la un moment dat s-a înscris într-un concurs de travesti unde candidații o imitau… și a pierdut, cu același umor cald care îi era caracteristic. De altfel, a și spus că, dacă s-ar fi născut bărbat, probabil ar fi fost drag queen. Și acesta este doar un exemplu dintre modurile atât de naturale în care a transmis susținere și căldură către comunitatea LGBTQIA+. „Nu cred că ar trebui să îi criticăm și să îi judecăm pe alții. Dacă ești un creștin atât de bun precum pretinzi că ești, de ce judeci oamenii? Cred doar că ar trebui să iubim mai mult, să ne pese mai mult. Suntem cine suntem. Dacă ești gay, ești gay. Dacă ești straight, ești straight. Ar trebui să ți se permită să fii cum ești și cine ești.”

A reușit să împace felul acesta de a-i privi pe ceilalți cu o credință de care nu a făcut mare caz, dar care a însoțit-o toată viață. Și pe care nu a lăsat-o să o definească nici în privința felului în care arăta, cum fac deseori normele, nici în alte feluri, decât în singurul esențial: cel al unei aplecări spre partea iubitoare și luminoasă a lucrurilor, a oamenilor, a lumii.

Aici a lucrat Dolly Parton intens, împărtășind atât sprijin financiar, cât mai ales un mod de a face lucrurile. Proiectul său de suflet, The Imagination Librabry, a donat sute de milioane de cărți pentru copii, lunar, ani la rând, într-o încercare deseori reușită de a eradica analfabetismul care se împrăștia în țară. A donat instrumente studenților la muzică, mai cu seamă celor de la istoricele școli dedicate comunității black. A construit în comunitățile black centre pentru socializare și învățare. A donat pentru victimele fenomenelor naturale ignorate de autorități și a donat pentru cercetarea pentru crearea unui vaccin în timpul pandemiei de Covid. Și chiar dacă astfel de contribuții nu se pot compara cu abordări sistemice, ale statului, pentru a rezolva acest tip de probleme, în lipsa unui sprijin oficial, acțiunile ei au ajutat enorm.

A fost totodată o persoană care a înțeles și a cântat despre clasa muncitoare în feluri atât de eficiente și inteligibile încât au devenit iconice, reprezentative de-a dreptul. 9 to 5, melodia care a ajuns definitorie pentru femeile care muncesc și pentru problemele particulare cu care se confruntă, datorită felului în care vorbeau despre muncă atât piesa, cât și filmul în care Parton a apărut alături de Jane Fonda și Lily Tomlin, e în continuare un imn feminist. Dar pe albumul dedicat, Parton a pus și alte piese semnificative. Precum Deportee, a lui Woody Guthrie, despre un accident aviatic din 1948 în care și-au pierdut viața 32 de oameni, pe care presa l-a relatat doar pentru a menționa viețile frânte ale celor 4 americani de la bord, nu și ale celor 28 de muncitori migranți care erau deportați cu acel zbor în Mexic. Sau Detroit City, despre visul muncitorilor industriali de a se întoarce acasă. Sau Dark as a Dungeon, despre munca periculoasă și istovitoare din mine. Alegerile acestea demonstrează o artistă a cărei muncă a reflectat sincer viețile grele ale oamenilor care o ascultau.

Și asta fără să menționez încă probabil cele mai mari succese muzicale ale sale, eternul Jolene și la fel de răsunătorul I Will Always Love You, despre care Dolly Parton a mărturisit într-un interviu că au fost compuse la scurtă vreme unul după altul. Jolene rămâne în imaginarul tuturor cea mai umilă și umană rugăminte, ca de la o femeie la alta, pentru înțelegere. Iar hitul preluat de Whitney Houston nu are nevoie de caracterizări; Dolly însăși se confesa despre cât de recunoscătoare a fost pentru felul în care Houston a transformat „micul său cântec”. Profiturile de pe urma piesei care i-au revenit lui Parton au fost investite de aceasta în construirea unui centru dedicat comunității de culoare din Nashville: „M-am gândit că e bine, o să fiu aici cu oamenii ei (ai lui Whitney Houston, n.red.), care sunt și oamenii mei. Deci iubesc faptul că am cheltuit banii pe acest complex. Mă gândesc că e casa pe care a construit-o Whitney.”

Despre toate aceste lucruri e în imaginarul unei nații – al unei lumi întregi – visul american. Nu mă pot gândi la altă persoană care să-l fi adus mai bine la viață. O viață precum a lui Parton stă mărturie pentru felul în care se poate trăi în acest fel, iar un gest precum al lui Donald Trump, de a coborî steagurile pentru o săptămână în onoarea ei, e o recunoaștere, chiar de la cineva cu valori diametral opuse, a acestui simbolism. Nu mai este cineva la fel, și asta e dramatic. Cum la fel de dramatic e faptul că lumea divizată, profund ghidată de aparențe și în care ascensiunea socială bazată pe voință, talent și muncă (ceea ce tehnic numim meritocrație) e aproape imposibilă și nu mai poate produce visuri și miracole.

Citește și:
„Există multă rușine legată de sex.' Interviu cu Muriel dAnsembourg, regizoarea filmului Truly Naked

Foto: Getty Images