Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Industria modei se face vinovata de multe pacate, dar probabil ca cel mai grav dintre ele este discriminarea, care apare mereu pe catwalk sau in reviste, in cele mai variate forme. De la cele evidente – caci, nu-i asa, se stie ca moda nu este pentru toata lumea – pina la cele mai ascunse si cu mult mai periculoase, despre care va fi vorba in cele ce urmeaza.

 

Moda care discrimineaza: despre culoare, masura, dizabilitati si gen

Cum istoria modei reflecta in nuante deloc flatante evolutia societatii, era firesc ca ea sa aiba de-a lungul vremurilor, in ceea ce priveste discrimi­narea, un drum la fel de sinuos si de abrupt, pe alocuri, ca si mentalitatile oamenilor. Desi este un do­me­niu creativ in care regulile firesti au fost de multe ori abolite sau, cel mult, inlocuite, moda a pastrat, din pacate, acele norme negative care tin de aspecte ale persoanelor despre care am spune astazi ca nu sint politically correct si nu merita nici macar sa fie aduse in vreo discutie.

Culorile frumusetii

Si probabil ca cel mai discutat aspect in functie de care oamenii au fost promovati drept idealuri de frumusete in paginile revistelor de moda sau in prezentari a fost culoarea pielii. Asa se face, spre exemplu, ca desi revista Vogue s-a lansat in 1892, primul model de culoare a aparut pe coperta abia in 1974. Numele ei este Beverly Johnson, la vremea aceea o inotatoare care isi dorea sa devina avocat, dar care a reusit sa fie un model de succes, mai intii pozind pentru Glamour (care a ales inca din 1968 mode­le de culoare care sa apara in paginile sale) si mai tirziu pentru Vogue, reusind sa faca istorie cu o fotografie realizata de Francesco Scavullo (si adunind peste 500 de coperte in portofoliul personal, printre care si prima coperta Elle Franta pe care aparea un model de culoare). Astazi, Beverly Johnson este proprietara unei linii de extensii pentru par si peruci de mare succes si jurizeaza un concurs televizat de modeling. Multa vreme dupa istorica sedin­ta foto, Johnson isi amintea, in fata reporterului de la L.A. Times Caroline Ryder, ca nu stia, atunci cind revista a iesit pe piata, ca este primul model de culoare care apare vreodata pe coperta. Totusi, cariera ei remarcabila nu a fost una fara obstacole, fie si numai pentru ca, in acele vremuri, nu existau produse de styling destinate tenului sau parului modelelor de culoare.

La fel i se intimpla si lui Iman, primul supermodel de culoare, care declara ca atunci cind ea a ajuns in Statele Unite, perceptia generala asupra frumusetii era femeia alba, mai mult chiar, blonda cu ochi albastri. Unul dintre primele ei job-uri ca model a fost tot pentru Vogue, pe cind avea doar 18 ani, cind make-up artistul a intrebat-o daca si-a adus propriul fond de ten. De fapt, acesta a fost inceputul afacerii lui Iman in industria frumusetii. Brand-ul ei, Iman Cosmetics, lansat in 1994, se adreseaza femeilor indiferent de culoarea pielii lor. Cu foarte putine exceptii – Naomi Campbell, Iman si Liya Kebede prin­tre ele –, modelele de culoare sint inca rare in paginile revistelor. Si tocmai de aceea ele au gasit de cuviinta sa organizeze, de cite ori a fost posibil, proteste care priveau statutul lor de exceptii in industrie.

In 2007, cele de mai sus impreuna cu Tyson Beckford au lansat o campanie impotriva discriminarii rasiale si, la deschiderea protestelor, fiecare a avut citeva povesti uimitoare de spus despre inceputurile carierelor lor in moda. Naomi Campbell (primul model de culoare pe copertele Vogue Paris si UK), spre exemplu, spunea ca aparitia ei pe coperta Vogue Paris s-a datorat insistentelor lui Yves Saint Laurent, designerul care a amenintat ca va inceta relatiile cu revista daca modelul nu era promovat pe con­side­rente ce priveau rasa. Iar, la momentul respectiv, Claude Grunitzky, editorul revistei Trace, declara pentru The Guardian ca, atunci cind publicatia a invitat-o pe Iman sa editeze un numar al revistei, unul dintre clientii mari de publicitate s-a retras, jignit, se pare, de sloganul „Black girls rule” al numarului.

Iar Iman povestea ca i-a fost greu sa convinga mo­delele de culoare sa pozeze pentru co­perta numarului pe care ea insasi l-a editat: „Le-am inteles, nici mie nu imi placea sa fiu etichetata drept model de culoare la inceputurile carierei mele, dar acum celebrez acest lucru si vad diferenta”. In plus, dincolo de aceasta eticheta, statutul de model de culoare venea la pachet cu alte minusuri: de-a lungul timpului, modelele de culoare au cistigat intotdeauna mai putin decit celelalte.

Dar designerii au gasit mereu metode de aparare foarte potrivite cind au fost acuzati de rasism. Cei mai multi dintre ei au scos in evidenta deciziile lor artistice, bazate pe conceptele colectiilor lor: daca un model de culoare nu se potriveste cu conceptul si linia unei colectii, atunci respectivul model nu poate prezenta acea colectie pe podium. Naomi Campbell declara in­tr-un interviu pentru Metro ca tocmai acest lucru este frustrant: ca munca ei si a altora asemenea ei nu conteaza prea mult in fata unor astfel de argumente: „A existat un moment cind eram mai multe fete care lucram in industrie in acelasi timp, si parea ca lucrurile se vor schimba, aveam spe­rante”. Dar nu s-a intimplat. Designerii folosesc astazi, in medie, de la un model la trei modele de culoare in show-urile lor, iar agentiile nu re­pre­zinta, nici ele, mai mult de citeva manechine de culoare, de origine latina sau asiatica.

Cam asa arata industria modei in ceea ce priveste modelele de culoa­re cind Franca Sozzani, redactorul-sef al editiei italiene a Vogue, a decis ca a venit momentul sa publice un numar all black. Se intimpla in iulie 2008, iar numarul, pe ale carui coperte apareau Naomi Campbell, Jourdan Dunn, Liya Kebede si Sessilee Lopez, fotografiate de Steven Meisel, a fost epuizat in Marea Britanie si SUA in doar 72 de ore, si suplimentat cu 60 de mii de exemplare. Franca Sozzani incerca sa spuna, atunci, ca moda nu este rasista si ca modelele pe care ea a decis sa le foloseasca sint o dovada in acest sens. Robin Givhan, editorul de culoare al Washington Post si, mai nou, News Week, si cistigatoare a premiului Pulitzer pentru critica in 2006, a fost intens preocupata de fenomen; ea scria, la sfirsitul anului trecut, despre deciziile Francai Sozzani de a celebra diversitatea in toate formele ei.

Desi Vogue Italia apare in tiraje considerabil mai mici decit alte editii Vogue, revista are reputatia de a fi una a insider-ilor, capabila sa determine trend-uri care sa se raspindeasca cu repeziciune in intreaga piata a publicatiilor de moda. Tocmai de aceea, credea Givhan, ini­tiativele lui Sozzani precum numarul „negru”, cel dedicat unei Barbie de culoare si site-urile Vogue Black sau Vogue Curvy sint atit de importante. Activismul lui Sozzani, pus pe seama mesajelor pe care le transmite moda impreuna cu orice manifestare a ei, pune probleme de identitate publica si privata, care au fost, in parte, sustinute si de alte editii ale Vogue. Anna Wintour de la Vogue US recunostea, la rindul ei, ca, desi avem parte de un numar de modele de culoare in paginile revistelor, acesta nu reflecta proportional numarul real al femeilor de culoare carora li se adreseaza revistele. Aparitiile unor reprezentante ca Halle Berry sau Michelle Obama pe coperta Vogue US sint inca rare, iar personajele respective apar acolo in virtutea statutului lor de celebritati. Wintour spunea, totusi, despre initiativele Francai Sozzani ca nu sint prea subtile. Si nu sint, ce e drept, motiv pentru care numarul dedicat persoanelor de culoare a fost comparat de catre cei mai vehementi critici ai revistei cu un ghetou, sau acuzat ca ar sustine candidatura lui Barack Obama la presedintia Statelor Unite.

Vocile care au spus ca crearea unui spatiu separat pentru persoanele de culoare sau supraponderale este nociva nu au incetat nici astazi, dar, daca efortul Francai Sozzani are un alt merit pe linga statement-ul puternic pe care l-a facut, atunci acesta este ca a aratat ca exista o piata ignorata, care merita sa fie luata in considerare. Este vorba chiar despre acel segment de piata care s-a aratat nedu­merit, spre exemplu, de aparitia unui grup de cinci modele de culoare la finalul prezentarii lui Alber Elbaz pentru Lanvin. Dupa un sir de modele caucaziene purtind hainele din colectie, cinci alte modele, de data aceasta de culoare, au aparut in finalul prezen­tarii, purtind ceea ce parea sa fie o colectie-capsula, alcatuita din rochii cu imprimeuri tropicale mari. Robin Givhan scria, curind dupa prezentare, ca aplauzele care au insotit aparitia modelelor de culoare nu s-au datorat nici hainelor, nici performantelor manechinelor, ci, pur si simplu, culorii pielii lor.

De aceea decizia lui Elbaz a devenit, brusc, importanta, desi el a motivat-o ca fiind una bazata in intregime pe ratiuni estetice. „Am fost educat de catre Geoffrey Beene si Yves Saint Laurent, care au lucrat, amindoi, cu fete de origine africana. Nu pentru ca era un statement politic, ci pentru ca erau fete frumoase”, ii declara designerul lui Givhan. In schimb, André Leon Talley, editor Vogue, ii spunea aceleiasi Givhan ca faptul de a aduce laolalta un grup numai pe criteriul culorii pielii este un statement politic. Si tocmai de aceea un incident de tipul celui de la prezentarea Lanvin ridica intrebari pertinente cu privire la deschiderea catre diversitate a unei industrii care incearca sa transmita ca este mai deschisa decit altele. La fel si editorialul fashion publicat de Vogue Paris in 2009, in care Lara Stone aparea cu pielea vopsita maro, prezentarea Viktor&Rolf cu manechine vopsite sau decizia revistei Essence, destinata femeilor de culoare, de a numi drept fashion editor o persoana alba. Coperta Vogue US, pe care Gisele Bundchen aparea linga sportivul de culoare Lebron James, a fost comparata cu ceva exagerari cu afisul filmului King Kong, lucru care nu face altceva decit sa demonstreze prejudecatile si sensibilitatile exacerbate ale publicului, dar si asumarea de catre industrie a unei deschideri care poa­te fi interpretabila, caci, dupa cum bine spunea le­gen­darul model de culoare Bethann Hardison, in lumea modei nimeni nu isi propune sa fie rasist, dar rezultatele muncii lor sint rasiste.

Masura zero

Dincolo de rasism, ma­surile sint, poate mult mai firesc, o problema in industria modei; caci intiiul statement al ei este acela ca hainele arata mai bine pe persoane slabe. Numai ca altfel stau lucrurile cu cum­pa­ratorii de moda, ale caror masuri nu coincid defel cu cele ale manechinelor de pe podiumuri.

Probabil cel mai celebru nume de model plus-size care militeaza pentru o silueta mai realista a modelelor este Crystal Renn. Autoarea cartii Hungry, Renn a povestit atit in volumul ei, cit si in multe interviuri despre pro­blemele de sanatate prin care a trecut incercind sa atinga mult rivnita masura 0, si despre felul in care a devenit un model de succes purtind masura englezeasca 12. Mai mult, ea a devenit o militanta pentru drepturile femeilor supraponderale, denuntind discri­mi­narea generala impotriva acestora. Dar Renn este, in felul ei, o privilegiata, iar statutul ei de model plus-size i-a adus ceva avantaje, cum ar fi aparitii in Vogue, Elle, i-D, Vanity Fair sau Harper’s Bazaar, si contracte de publicitate cu H&M, Chanel, Jimmy Choo, Jean Paul Gaultier, Dsquared, dar si catwalk-uri pentru Vena Cava, Jean Paul Gaultier sau Chanel.

Povestea triumfatoare despre anorexie si presiunile din lumea modei pe care a scris-o Renn a schimbat citeva perceptii si, probabil, cel mai bun exemplu ar fi revista germana Brigitte, care a anuntat ca nu va mai folosi modele subponderale in paginile ei. Practic, istoria lui Renn este o poveste de succes, iar cariera ei ca model plus-size sta marturie pentru asta, dar presiunile la care a fost supusa pina sa ajunga sa isi accepte corpul au fost pe masura. „Cind aveam 14 ani, un cautator de modele mi-a spus ca pot sa ajung un supermodel ca Gisele, dar asta numai daca scapam de 40% din greutatea mea. Asa ca am decis ca asta vreau sa fac si ca am sa o fac. Intrebam cite calorii are guma de mestecat si petreceam zilnic cite 8 ore la sala. Am ajuns la 49 de kilograme. Parul imi cadea si ma izolam din ce in ce mai tare”, declara modelul lui Felix Rettberg pentru Spiegel.

Acum, Renn lupta pentru ca designerii sa schimbe marimile standard ale hainelor si pentru ca masura englezeasca 10 sa devina un etalon pentru modelele care fac prezentari. „Modelele ar trebui sa fie femei frumoase care sa ii inspire pe oameni. Nu ar mai trebui sa se infometeze, pentru ca ar fi acceptate pentru ceea ce sint. Ar fi imposibil sa fie mai slabe decit standardele de acum. Daca ar fi mai slabe ar insemna sa fie moarte.” Dupa ceva vreme, problema modelelor plus-size s-a pus inca mai aprig, odata cu aparitia neretusata si aproape nud a lui Lizzie Miller in paginile revistei Glamour. In septembrie 2009, curajoasa decizie a editorilor revistei a stirnit valuri de felicitari, dar si multe dezbateri.

Kate Dillon, primul model plus-size care a aparut in Vogue (in 2000), spunea ca aparitia lui Miller nu ar fi trebuit sa ridice nici o sprinceana, iar Emme, considerata supermodel plus-size, dadea detalii despre liniile ascunse pe care marci de renume ca Michael Kors sau Calvin Klein le dedica supraponderalelor. Aceasta in condi­tiile in care peste 40% din femeile americane, doar, poarta masuri mai mari decit 14, in timp ce numai 10% dintre retaileri vind haine pentru ele. Se pare, deci, ca decizia industriei de a promova si mentine un ideal de frumusete nerealist nu e foarte eficienta, caci multe dintre cumpa­ratoarele de haine pur si simplu nu pot sa incapa in hainele designerilor. Iar in vremuri de criza, moda de lux nu isi permite sa nu cistige cliente.

Totusi, atitudinile ramin ambivalente. Spre exemplu, Anna Wintour declara, in urma cu mai bine de un an, la un forum despre problemele de sanatate din lumea modei tinut de Universitatea Harvard, ca „fiecare dintre noi trebuie sa realizeze ca sintem toti responsabili pentru sanatatea modelelor. Trebuie sa inversam tirania hainelor standard in care incape doar o fata de 13 ani, care abia a ajuns la pubertate”, dar in paginile Vogue US nu au aparut prea multe femei supraponderale. Iar Karl Lagerfeld, desi a ales-o pe Crystal Renn pentru show-uri Chanel, a stirnit indignare cu declaratii precum cea pe care a dat-o unui program Radio 4: „In Franta, cred ca mai putin de un procent al populatiei este subponderal. Iar 30% din tineri sint supraponderali. Asa ca ar trebui sa ne ingrijoram pentru milioanele de oameni prea grasi inainte de a vorbi despre restul”. Si nici macar tragedia lui Isabelle Caro, modelul care a decedat din cauza anorexiei in noiembrie 2010 si ale carei imagini, purtind sem­natura celebrului Oliviero Toscani, au ingrozit oamenii in campania „No Anorexia”, nu a schimbat prea multe.

Cu si fara dizabilitati

Greutatea si culoarea pielii nu sint singurele neajunsuri care tin modelele departe de locurile lor de munca. Un motiv inca mai serios il constituie dizabilitatile. Intr-o lume in care persoanele cu dizabilitati isi gasesc greu un loc – orice loc –, moda pare cea mai mica dintre problemele acestora. Dar cum peste tot exista si exceptii, s-au gasit designeri care sa puna serios aceasta problema. Iar printre pionieri a fost Alexander McQueen, cel care a decis ca atleta Aimee Mullins trebuie sa apara intr-un show al lui, in 1998.

Povestea a fost simpla: Mullins, ale carei picioare sint amputate si care stabilise deja recorduri sportive, a aparut in i-D si a declarat, printre altele, ca si-ar dori sa aiba o pereche de picioare frumoase. Fotograful Nick Knight a citit povestea, i-a spus lui McQueen, iar acesta a invitat-o sa apara intr-un show. „Protezele pe care mi le-a facut erau magnifice, toate lumea a crezut ca sint ghete”, declara Mullins in 2003 pentru The Observer. „A fost uimitor sa iau parte la un show atit de frumos. Dar a doua zi Le Figaro a scris un material in care era citat Pierre Bergé, care nu vazuse prezentarea dar care declara ca McQueen este un voyeur-provocator si ca show-ul lui m-a exploatat. Associated Press a preluat povestea si s-a concentrat doar pe controversa, si dintr-o data oamenii nu mai spuneau altceva decit ca am fost implicata intr-un scandal.”

Lucrurile au evoluat si in acest domeniu, fie si numai daca ne gindim ca Shannon Murray a devenit imaginea unei linii a lantului Debenhams. Murray are 33 de ani si, desi se deplaseaza cu ajutorul unui carucior cu rotile de la virsta de 14 ani, si-a pastrat dorinta de a avea o cariera de model. Ea scria despre job-ul ei ca „este un prim pas si mi-am dat seama de potentialul shooting-ului doar cind am ajuns acolo – mi-am dat seama ca e un pas mic catre includere si reprezentare. Sper ca ima­ginile vor schimba citeva pre­judecati despre dizabilitati”. Ace­lasi lant a anuntat, cu ceva vreme in urma, ca va folosi pentru o perioada de proba manechine cu masura 16 in ma­­­ga­zine. Singura problema pe care au ridicat-o militantii in acest caz a fost aceea ca spera ca astfel de actiuni nu se intimpla doar de dragul publi­citatii si ca ele vor continua.

Dar reactia publicului este cea care conteaza in astfel de situatii, caci, chiar daca imaginile persoanelor cu dizabilitati pot fi mai puternice in termeni pur vi­zuali, acest lucru nu garanteaza succesul in termeni de vinzare. Si acest succes se va vedea, in curind, in vinzarile par­fumului A Men al casei Thierry Mugler, a carui noua imagine este atletul Oscar Pis­torius. Sprinterul cu ambele picioare amputate apare in fotografiile si in spotul campaniei, alergind si stringind in mina o sticla de parfum, in timp ce protezele lui sint acoperite de carcase din crom proiectate de Thierry Mugler si Stefano Canulli. Dar nu doar modelele cu dizabilitati motorii sint exceptii in moda. Chiar si cele ale caror dizabilitati nu sint vizibile sufera de pe urma prejudecatilor.

Printre ele, hipoacuzica Kellie Moody, care isi aminteste ca in 2007 a cistigat titlul de Miss Deaf UK si o sedinta foto cu un fotograf celebru, care nu i-a raspuns la telefon atunci cind a venit vorba de premiul ei. Moody a participat apoi la show-ul de televiziune Britain’s Missing Top Model difuzat pe BBC Three, care a stirnit ceva controverse – ce s-au risipit insa destul de repede. Intre timp, Kellie Moody, care sustine ca singura diferenta dintre ea si un model de succes este faptul ca nu aude, a obtinut doar un job de publicitate pentru divizia de instrumente auditive de la Siemens, dar isi doreste totusi un job pentru un brand fashion, fie el Primark sau Prada. Numai ca, atita timp cit reactiile pu­blicului sint negative, acest lucru nu se va intimpla. Iar scrisorile indignate ale telespectatorilor la adresa lui Cerrie Burnell, prezentatoarea canalului pentru copii al BBC, care are doar un brat (in care parintii spuneau ca infirmitatea ei ii inspaiminta pe copii) nu sint tocmai cel mai asteptat feedback.

Genul tolerat

Ramine, in cele din urma, discriminarea de gen, care este, cel putin in ultima vreme, mai mult una pozitiva. Daca, in urma cu multi ani, modelul transgender April Ashley (prima persoana din Marea Britanie care a facut o operatie de schimbare de sex) aparea, fotografiata de David Bailey, in pa­ginile Vogue, dar isi vedea cariera din film si moda distrusa de dezvaluirile cu privire la identitatea ei sexuala (in Sunday People in 1961), acum lucrurile stau altfel.

Andrej Pejic a devenit deja un nume in moda, in parte datorita calitatilor lui fizice extraordinare, dar si, in buna parte, datorita ambiguitatii care invaluie identitatea lui sexuala. Designerii, in frunte cu Jean Paul Gaultier, au decis sa il foloseasca in show-urile destinate femeilor, iar reviste precum Vogue Paris sau Vogue Italia l-au promovat in paginile lor, in fotografii realizate de Mert & Marcus sau Steven Meisel. In plus, Pejic este si una dintre imaginile campaniei Marc by Marc Jacobs si a declarat ca ideea de a prezenta atit haine pentru femei, cit si pentru barbati i se pare minunata, desi el prefera hainele mai glam, destinate femeilor. Modelul, care a inceput sa experimenteze cu propriul look inca de la virsta de 14 ani, are mare trecere la designeri, iar Clare Coulson de la Harper’s Bazaar spune ca acest lucru se datoreaza doar frumusetii sale: „Andrej este umerasul perfect. Iar hainele arata intotdeauna mai bine pe o persoana inalta si slaba”. Harriet Quick de la Vogue afirma ca nu este vorba doar despre asta, ci si despre faptul ca Andrej reflecta foarte bine timpurile in care traim si cultura noastra. „Ii face pe oameni sa deschida ochii, sa se intrebe despre felul in care cineva isi prezinta propria imagine.”

Acelasi lucru se intimpla si cu modelul transgender Lea T, imaginea Givenchy si una dintre copertele ultimului numar al revistei Love. Lea a fost muza designerului Riccardo Tisci inca de la 17 ani si a lucrat cu el ca model de probe, iar atunci cind acesta a decis sa o includa in campania brand-ului al carui designer era, anul trecut, o parte din contract stipula ca modelul va putea vorbi liber despre statutul sau de transgender. Curind dupa aparitia imaginilor, intr-un interviu pentru New York Times, Lea T vorbea despre faptul ca, fiind transsexual, nu poate sa isi imagineze prea bine viitorul sau. „E un mic mesaj, acela ca transsexualii pot sa faca aceleasi lucruri ca orice fata sau baiat. Poate ca un transsexual va deschide o revista si se va gindi ca poate sa fie orice isi doreste sa fie. De asta am facut campania Givenchy.” In schimb, Katie Grand, redactorul-sef al revistei Love, vorbea in alti termeni in editorialul ultimului numar despre decizia de a o pune pe Lea T pe coperta: „Ne-a preocupat mai mult moda decit biologia atunci cind am decis sa facem acest numar. Unele dintre modele sint transgender, dar le-am inclus pentru ca sint frumoase. Ceea ce fac oamenii cu ce au in pantaloni poate sa fie interesant, dar mai putin interesant, credem noi, decit felul in care arata acei pantaloni. Este vorba despre moda si nu despre corpuri, si, cum bine a observat Lionel Vermeil, hainele nu au sex”.

Lea T, insa, tocmai despre sex a vorbit in interviul luat de Isaac Lock: „Totul e scandalos cind esti transsexual. Daca un transsexual pozeaza nud, este un scandal. Daca obtine un loc de munca – la fel. E dificil sa gasim oportunitati. Eu nu m-am nascut femeie, asa ca nu pot sa imi doresc sa fiu femeie. Trebuie sa fii sincer cu tine in legatura cu unele lucruri. Daca Dumnezeu ar veni la mine si m-ar intreba ce vreau sa fiu, as spune ca femeie. Dar nu sint femeie. Sint transse­xual. Trebuie sa fii mindru de asta. Daca nu le spui acest lucru oamenilor, spui, de fapt, ca e ceva in neregula cu asta”. Iar Riccardo Tisci spunea, in pa­ginile aceleiasi reviste, ca ale­ge­rea lui de a o promova pe Lea T este departe de a fi una eroica. „Asta nu este lumea libe­ra pe care ne-o imaginam. Am testat acest lucru acum patru ani, cind am deschis un show cu opt fete de culoare. Pe Lea am pus-o sa defileze intr-o pre­zentare cu multa vreme in urma, iar oamenii o priveau de parca era de pe alta planeta. Desigur, o parte dintre reactii au fost pozitive si asta este minunat, dar o multime de oameni inca nu sint OK cu asta, si ma mir – nu in ultimul rind pentru ca si transsexualilor le place frumusetea, moda. Sigur, unii dintre ei au bani pentru ca se prostitueaza, dar sint oamenii care cumpara Givenchy, Louis Vuitton, Dolce&Gabbana sau Chanel. De ce ar trebui sa ne ascundem de asta?” Gestul lui Tisci spune, insa, multe lucruri, si nu toate bune, oricit de merituoase ar fi intentiile lui. La fel si aparitia lui Marc Jacobs in travesti pe coperta revistei Industrie sau a lui James Franco in Candy.

Atita timp cit manechinele care populeaza vitrinele magazinelor incep sa nu mai aiba nici macar fete, cit timp cele cu trasaturi africane sau asiatice, sau cele cu masuri mari nu se vind si nu sint folosite (dupa cum declara managerul prestigiosului producator de manechine Cofrad pentru The Independent), vorbim inca despre discriminare. La fel, atunci cind companii precum American Apparel, Abercrombie & Fitch sau chiar Prada isi aleg angajatii in buna parte pe criteriul imaginii. Procesul Rinei Bovrisse, fosta angajata Prada in Japonia, care a fost concediata si hartuita datorita faptului ca nu respecta the Prada Look, a adunat alti angajati ai companiei care au depus plingeri similare, iar acest lucru nu spune ceva prea placut despre prestigiul casei. Mai mult, spune ca moda discrimineaza, inca. Si nu este vorba nimai despre discri­minarea negativa, ci si despre cea pozitiva. Caci, cum se stie, aceasta din urma vine dintr-un exces, din dorinta de a repara niste greseli. Iar succesul unei Lea T se datoreaza, in parte, dorintei de publicitate de orice fel care face sa se vinda hainele sau revistele, dar si acestui tip de toleranta care, de cele mai multe ori, nu face bine decit orgoliilor celor care tolereaza. Nu este o virtute sa tolerezi, caci tocmai acest lucru iti da impresia ca esti superior si, deci, in masura sa tolerezi. La fel, celor to­lerati sau discriminati pozitiv, tocmai aceste lucruri le aduc un statut nou, de privilegiati, care ii face cu atit mai greu de tolerat in ochii celorlalti. Si lucrurile continua sa se invirta in acest cerc al discriminarii si tolerantei, in moda, ca si in societate. Ceea ce nu face decit sa de­monstreze, inca o data, cum moda, oricit de frumoasa si deschisa ar fi, reflecta societatea in general, cu cele mai urite hibe ale ei

Ioana Ulmeanu

Foto: Imaxtree

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle