Joana Grevers, ambasador pentru arta romaneasca

O copila emigreaza din Romania si revine, zeci de ani mai tarziu, sa puna bazele unei galerii ce promoveaza arta romaneasca: o traiectorie fascinanta, intr-un interviu exclusiv.

Joana Grevers, ambasador pentru arta romaneasca

Sa tot fi fost cateva veri bune de cand am vizitat pentru prima si ultima oara conacul lui Barbu Druga de la Cetate, un loc de pe malul Dunarii afara din timp, o casa spectaculoasa luata in stapanire de artistii invitati acolo sa-si gaseasca inspiratia. Imi aminteam totul in detalii. Casa imensa cu trei terase supraetajate, drumul pe scari in sus, care te duce catre ultimul nivel de unde se zareste fluviul, gradina mare cat un parc, numai buna pentru plimbari si ganduri linistite. Si depozitul de cereale, locul sculptorilor care isi improvizasera acolo atelierele. Apoi, lucrarile raspandite prin curte si prin casa, uitate parca si nepotrivite cu aerul antebelic al conacului (construit pe la 1875). Toate astea imi reveneau in minte, de la ecoul pasilor in castelul pe jumatate gol la fosnetul plopilor dinspre Dunare, pe masura ce urcam scarile care duceau catre Galeria 418, unde urma sa ma intalnesc cu Joana Grevers, fondatoarea galeriei si proprietara de azi a conacului construit de stramosul ei, unul dintre marii antreprenori romani ai vremii lui. In galeria din centrul Bucurestiului, am zabovit o vreme, uitandu-ma la lucrarile semnate de Diet Sayler si Roman Cotosman ce atarnau de pereti. Pana cand o femeie m-a intampinat, energica si prietenoasa.

M-a invitat sa ma asez la o masa si mi-a explicat, grabita si cu un accent puternic, despre lucrarile din jur, in vreme ce ma imbia sa ma servesc dintr-un platou cu ciocolata. Apoi a inceput sa povesteasca. „Sunt nascuta in Bucuresti, chiar in cartierul acesta. Am fost aici la scoala, apoi la Liceul Englez, si dupa ce am terminat clasa a X-a, in 1974, am plecat din Romania impreuna cu parintii mei si m-am stabilit in Germania. Din motive politice. Eu eram minora, toate lucrurile le-a aranjat tatal meu. Am plecat intr-o excursie si nu ne-am mai intors. Asa incepe povestea vietii Joanei Grevers, o romanca ce a parasit tara inainte sa apuce sa o cunoasca mai bine, dar care a revenit aici. Azi, Joana este membru in Peggy Guggenheim Collection Advisory Board si face parte din Comitetul de Achizitii de Arta Est-Europeana al muzeului Tate. A pus aici bazele unei galerii si ale unei fundatii si isi imparte vremea intre felurite proiecte, cele mai multe legate de artistii care o entuziasmeaza, pe care ii descopera sau ii promoveaza. Dar pana la acest moment drumul a fost lung si sinuos. Despre asta ii cer sa vorbeasca.

„Erau timpuri grele, dar stiu ca au urmat si mai grele, in anii 80, si intotdeauna le-am fost recunoscatoare parintilor mei ca m-au scos la timp din situatia politica dificila de aici. Dar eu m-am simtit bine la Bucuresti, in ciuda comunismului. In masura in care mi se parea atunci: mergeam la scoala, la schi, la balet, aveam o familie mare, cu petreceri multe, eram uniti in timpurile acelea. Ne-am stabilit in Germania, unde mi-am dat bacalaureatul si dupa aceea am studiat medicina. Intai la Regensburg si dupa aceea la München. Plecarea a fost o schimbare radicala, aveam 17 ani, vorbeam germana, dar nu stiam nici gramatica si nici ortografie, si am fost bagata in scoala direct. Dupa aceea am lucrat ca medic o perioada, mi-am luat doctoratul si, cumva in paralel, am inceput sa studiez si istoria artelor, pur si simplu pentru placerea mea. Intre timp m-am casatorit, am doua fete, si incet-incet mi-am dat toate examenele de istoria artei. Am absolvit medicina in 1983 si istoria artei, cu doctorat cu tot, in 1997.

O pasiune cel putin ciudata pentru o mama care lucreaza, dar Grevers a simtit ca trebuia sa o urmeze. Dar medicina? „Am fost putin influentata de tatal meu, care voia sa am o meserie stabila in orice tara. Mi-am dat si examenele pentru America, ne gandeam ca poate o sa vina comunismul si in partea de Vest si eram traumatizati. Deci, da, au fost niste motive pragmatice la mijloc, de a avea o meserie pe care sa o pot exercita in orice regim politic. Dar mi-a placut, mi-a facut placere. Desi istoria artei a fost pasiunea mea.

O slabiciune care a inceput din copilarie, imi spune. Pe cand mergea cu mama ei la muzeu, cand a vazut sculpturile lui Brancusi. „Cand eram bolnava mi se dadeau carti de arta in pat si stateam acolo cu Colosseum-ul, cu Michelangelo, cu Luca Signorelli… Eram autodidacta si imi placea sa inteleg cat mai mult. De-abia dupa ce am plecat din Romania am reusit sa vad tot ce imi doream. Si, cu timpul, traind in Germania, am prins din ce in ce mai mult interes pentru Italia, cred ca imi lipsea partea latina, calda, limba rasunatoare.

Asa ca a inceput sa urmeze o noua facultate. „Era aproape de locuinta noastra si seara, dupa munca, ma urcam pe bicicleta, cand erau copiii ocupati. Ma duceam si ascultam cursuri. Apoi mi-am dat si examenele si astfel, timp indelungat, am avut un refugiu. De fapt, o placere. Dar, totusi, cand esti mama, ai doi copii, lucrezi ca medic… era o viata foarte plina. Si asta era un fel de regenerare pentru mine, de bucurie personala pe care am dus-o pana la sfarsit. Dupa ce am terminat istoria artei mai faceam tururi la muzee, am fost implicata in institutii de istoria medicinei, a fost o tranzitie fireasca. Dar pana in 2004 am continuat sa fiu doctor si doar faceam cateva lucruri legate de arta.

2004 a fost anul in care s-a intors in tara, la 30 de ani dupa ce plecase. Mai revenise, de doua scurte dati, pentru o nunta si o inmormantare, dar acum avea de rezolvat lucruri administrative. Si nu a mai plecat. „Incepuse sa ma intereseze arta contemporana si am vazut aici o scena emergenta, cu artisti dezorientati, fara galerii. A inceput sa se nasca in mine ideea ca as putea sa o iau in aceasta directie. A fost si vremea in care a recuperat, la Cetate, proprietatea familiei ei, castelul Barbu Druga, cu care nu stia ce poate face. Ii era clar ca nu se va apuca de agricultura – caci asta se facea pe vremuri acolo. Barbu Druga, imi spune, a fost un om cu o mare capacitate de a crea lucruri de valoare. A fost un antreprenor, dar si un filantrop generos, unul dintre stramosii pe care ii admira cel mai mult. Si azi oamenii din zona ii povestesc despre spiritul lui obiectiv, despre dreptatea pe care o impartea Druga, pe langa realizarile lui profesionale remarcabile: „A produs granele pentru o mare parte din Oltenia, a construit portul de la Cetate, oamenii ca el au construit Romania moderna. Iar in razboi a donat paturi pentru spitale, i-a ajutat pe cei in nevoie. Castelul de la Cetate a devenit, in timpul comunismului, un loc unde isi tineau petrecerile cei de la Consiliul Judetean si Primaria din Craiova – asta a aflat de la localnici. De aceea, poate, a fost relativ bine intretinut. O parte din cladiri au ajuns intr-un IAS local, dar cand a preluat ea proprietatea, castelul era devastat, mai ramasesera din el doar acoperisurile si geamurile. „Am simtit o provocare de pionierat, sa refac ceva care a fost al familiei, care a fost instrainat si care dupa multa lupta s-a reintors la familie. A fost o provocare de a face ceva constructiv, de a redefini un loc. Asa i-a venit ideea: daca ar invita artisti acolo si ar crea o galerie in Bucuresti?

Incet-incet, planul s-a inchegat si in 2008 a deschis galeria in Bucuresti si in vara a avut si prima rezidenta la Cetate. Cum? Intre timp cunoscuse artisti pentru ca facuse parte dintr-o comisie a Muzeului National de Arta Contemporana care achizitiona lucrari pentru propria colectie, iar unul dintre ei a impresionat-o si a entuziasmat-o. Este vorba de Romul Nutiu. „Il consider reprezentantul expresionismului abstract din Romania. Si cum sunt legata de curent – avem la Guggenheim, in Venetia, o prezenta importanta a lucrarilor lui Jackson Pollock –, am vazut in el fratele din spatele Cortinei de Fier, care a mers in aceeasi directie. L-am vizitat la Timisoara si mai tarziu am facut expozitii si carti cu el. A fost una dintre primele intalniri importante.

Asa a inceput povestea unei galerii care reprezinta artisti romani contemporani, de la pasiunea unei femei pe care Renasterea italiana a impins-o dinspre medicina catre arta. Gasirea artistilor, imi spune, nu a fost o problema. „Cu timpul s-au distilat anumite tendinte si puncte de interes pentru mine si pentru galerie. La inceput, cand ii vedeam pe artisti, probabil cautam un mesaj universal, care sa ramana. Se zice ca am un fler foarte bun. Galeria 418 ii reprezinta azi pe tinerii Anca Bodea, Stefan Petrica si Maria Manea. Dar si artisti in varsta – Romul Nutiu, Diet Sayler, Vincentiu Grigorescu. „Anul acesta am avut expozitia cu Sayler si Roman Cotosman, inca un artist din Timisoara, si am vorbit despre prietenia dintre cei doi artisti. Ei au avut, amandoi, acea remarcabila prezenta in expozitia de la Kalinderu din 1968, cu ocazia vizitei lui De Gaulle si Malraux in Romania. Din grupul acela de artisti, ei aveau un background interesant, Diet studiase matematica si inginerie, iar Cotosman – teologie. Ceilalti veneau de la Arte si toti – Flondor, Bertalan, Molnar – au parasit abstractul dupa acel moment. Dar ei au ramas pana la sfarsit. Mi-a placut consecventa lor si prietenia care a tinut.

Conexiunile de felul acesta sunt cele care o motiveaza in munca ei la galerie. Si recunoaste ca e nevoie de idealism si rezistenta ca sa faci o galerie in Romania si sa reusesti sa ai colectionari din alte tari, pentru ca mentalitatile de aici nu admit ca o galerie poate sa creeze si sa ajute un artist si ca, impreuna, cei doi il pot ajuta pe colectionar. Altfel, isi indeplineste atributiile in cele doua comitete internationale – lucru care o onoreaza. „De mai bine de un an sunt membru in acest comitet relativ nou de la Tate care se ocupa cu achizitia de arta din Europa de Est si Rusia, pentru ca muzeul isi extinde spatiile. Exista astfel de comitete pentru America de Sud, Asia, si toate implica oameni care au de-a face cu arta din regiune, care ajuta la achizitionarea de arta. La Guggenheim, board-ul se ocupa de activitatile muzeului. Cred ca sunt, pentru Romania, o persoana speciala pentru arta contemporana. Si m-am bucurat cand am fost intrebata, e intr-un fel o functie de ambasador. Toata lumea ma intreaba ce mai e nou si le vorbesc despre arta de aici. Dar incerc sa fac mai mult, vreau sa atrag oameni din aceste board-uri sa vina si sa vada ce se intampla.

Se intampla, printre altele, inca o rezidenta la Cetate (anul acesta au fost invitati artistii Cristian Raduta, Stefan Radu Cretu, Napoleon Tiron si Simon Iurino, „un artist austriac care a facut parte, la Viena, din clasa profesorului Heimo Zobernig, care reprezinta Austria la Bienala de la Venetia de anul acesta), care tocmai s-a incheiat. Iar oamenii din afara tarii, imi spune Joana, au inceput sa fie interesati de avangarda tarilor din Est. Asta in vreme ce, aici, desi publicul nu are mare experienta vizuala, oamenii vor sa vada din ce in ce mai multe. „Sunt pasi mici, dar cred ca ei conteaza.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle