Frământări sociale și politice la TIFF

Câteva revelații personale și artistice pe care le-am luat cu mine de la Festivalul Internațional de Film Transilvania.

Am luat parte cu mult entuziasm la cea de-a 24-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania (TIFF). Pentru că șederea mea la Cluj-Napoca era planificată să dureze o săptămână și aveam deja antrenamentul anului precedent, mi-am propus să văd și mai multe pelicule, cât mai diverse și care abordează tematici fertile din punct de vedere social și politic, ceea ce cred că mi-a ieșit. Mai jos, o listă personală cu filmele de la TIFF.24 care nu m-au lăsat indiferentă și la care încă mi-a rămas gândul.

To a Land Unknown

Încep această selecție cu To a Land Unknown, debutul în lungmetrajul de ficțiune al cineastului palestiniano-danez Mahdi Fleifel, răsplătit cu Trofeul Transilvania. Această dramă ne arată realitatea brutală a exilului, în care doi refugiați palestinieni, Reda și Chatila, n-au acte, încearcă să supraviețuiască, să reziste în Atena și să strângă suficienți bani astfel încât să ajungă în Germania, acolo unde visează la o viață mai bună. Pe fondul acestei lupte pentru viitorul lor, Reda se confruntă cu dependența de droguri. Cei doi, care sunt și veri, se agață zilnic de orice urmă de speranță care îi poate duce mai aproape de o existență nu atât de crudă. Iar această speranță o mai regăsesc și în Malik, un copil în vârstă de 13 ani din Gaza, care a fost abandonat în Grecia de traficanții care trebuiau să-l ducă la mătușa sa, în Italia. Așa că Reda și Chatila se gândesc la un plan pentru a-l ajuta pe Malik. Aram Sabbah și Mahmood Bakri, cei doi actori palestinieni care joacă rolurile principale, au o interpretare atât sensibilă, vizibilă în micile momente de tandrețe care ilustrează prietenia lor, dar și sfâșietoare, realizând cum decurge viața lor nedreaptă. Desigur, un film nu va pune capăt genocidului pe care statul Israel îl comite în Gaza și la care suntem cu toții martori, dar sper că ne va face să reflectăm mai mult la această realitate greu de descris a vieților palestinienilor. Și mai sper să rămânem în minte și cu vorbele importante transmise de regizorul Mahdi Fleifel într-un video la gala TIFF: „Problema din Palestina nu sunt palestinienii, ci ocupația. Și aceasta trebuie să înceteze.”

Saturno

Premiul secțiunii „What’s Up, Doc?” a mers către Saturno, un documentar personal în care regizorul Daniel Tornero pune camera pe familia sa, pentru a observa cum se destramă și reconstruiește aceasta, după ce se află că bunicul său este un pedofil. Acesta a fost arestat în 2018 pentru abuz sexual asupra unor minore și tentativă de răpire, iar în film e surprins momentul în care așteaptă să fie închis. O secvență care mă bântuie de când am văzut documentarul este cea în care, atunci când bunicul lui Daniel Tornero are în față camera de filmat, spune cu o claritate dezarmantă: „Dacă eram un violator, eram la pușcărie.” După această replică, a urmat un monolog în care nu-și asumă deloc responsabilitatea pentru faptele oribile comise și dă vina pe victime, ba chiar pe felul în care acestea erau îmbrăcate. Saturno este mai degrabă o explorare intimă a felului în care fiecare membru al familiei își găsește resursele interioare pentru a procesa și accepta o astfel de rană. Ce am apreciat este că, într-un dialog cu familia sa, regizorul se gândește că nu se vorbește suficient despre fetele abuzate de bunicul lui, care sunt singurele victime din această situație.

Sex

Sex este prima parte din trilogia Sex, Love, Dreams a regizorului norvegian Dag Johan Haugerud. În film, doi colegi de muncă dau frâu liber confesiunilor despre sexualitate și lasă spațiu înțelegerilor diferite pe care le au despre heteronormativitate, roluri tradiționale și stereotipuri de gen. Ei își dezvăluie, cu reticență, secretele și dorințele pe care nu credeau vreodată că le vor face publice. În timp ce unul dintre ei povestește despre un vis în care a fost privit drept femeie de către David Bowie, celălalt vorbește despre o experiență sexuală recentă cu un alt bărbat, ceea ce lansează nedumeriri privind căsnicia cu soția sa, care durează de 20 de ani. Interesant aici este cum amândoi creează un context în care se simt confortabil să-și facă astfel de mărturisiri, dar și cum persoanele din jurul lor vin cu empatie către ei, în încercarea de a-și înțelege trăirile.

Naerata Ometi

Programul Focus Estonia a oferit o copie restaurată a filmului Naerata Ometi din 1985, care a obținut Premiul UNICEF la Festivalul de Film de la Berlin. Pelicula trasează bullying-ul brutal pe care-l trăiește o tânără de 16 ani orfană de mamă și cu un tată alcoolic într-un orfelinat din Uniunea Sovietică. Monika Raide, cea care a interpretat-o pe Mari, protagonista, a fost prezentă la proiecție, iar la sesiunea de Q&A a menționat că a fost convinsă să joace de regizoarea filmului, Leida Laius, pentru că i se părea un rol greu, dar și că nu și-a propus niciodată să devină actriță, motiv pentru care a rămas singurul ei proiect pe ecran.

Acts of Love

Acts of Love, filmul cineastului danez Jeppe Rønde, s-a dovedit a fi tulburător și șocant, pentru că abordează incestul. Povestea se concentrează pe Hanna, care își dorește foarte mult să devină mamă. Ea s-a refugiat într-o comunitate creștină New Age din Danemarca rurală, însă apariția fratelui ei, Jakob, zdruncină dinamica și credințele grupului, precum și a ritualurilor neconvenționale pe care le practică, cum ar fi sesiunile prin care își retrăiesc situații traumatizante. Această dramă se adâncește tot mai mult pe măsură ce Hanna și Jakob își scot la iveală traumele lor nevindecate încă și concepțiile problematice despre iubire și atașament.

Sirât

Sirât, filmul regizorului Oliver Laxe, proaspăt recompensat cu Premiul Juriului la Festivalul de Film de la Cannes, a închis într-o manieră explozivă TIFF-ul din acest an. În această poveste, ne aflăm în deșertul marocan, unde Luis împreună cu fiul său, Esteban, vrea să o găsească pe fiica lui, Mar, despre care nu mai știe nimic de mai bine de cinci luni și care a fost văzută ultima dată la o petrecere rave ilegală. Cei doi se alătură unor raveri dornici de distracție, eliberare și aventuri hipnotice. De aici, începe o călătorie captivantă care derapează brusc spre un sfârșit (că o fi al lumii, al limitării existenței umane?), acompaniată de ritmuri vibrante de muzică techno și peisaje aproape apocaliptice. Această incursiune psihedelică surprinde teme mult mai profunde: diversitatea culturală, nevoia de comunitate, intimitate și acceptarea pierderilor și destinelor crâncene. Pe scurt, m-am simțit ca la una dintre petrecerile techno la care obișnuiesc să merg, unde știu de fiecare dată la ce oră ajung, dar niciodată când plec.

My Dear Mother

Chiar dacă am văzut doar primele două episoade din My Dear Mother, povestea serialului estonian-ucrainean m-a prins din prima clipă. În seria regizată de Doris Tääker și scrisă de Raoul Suvi, traseul deja sinuos al tinerei Alina, din cauza dependenței și a muncii sexuale, este și mai mult zdruncinat după ce mama ei este găsită ucisă brutal pe o plajă. În investigația despre crimă, mai sunt scoase la suprafață secrete întunecate despre relația dintre Alina și mama ei, dar și alte violențe și abuzuri.

Cinema românesc la TIFF.24

Interior Zero

Interior Zero este al doilea film al lui Eugen Jebeleanu (primul fiind Câmp de maci) și o ecranizare a romanului omonim scris de Lavinia Braniște, după un scenariu adaptat de Ioana Moraru. Cu acest proiect, regizorul își continuă intențiile și preocupările artistice de a aduce în față complexitatea relațiilor dintre oameni și substraturile care reies în momentul în care căutările noastre personale nu coincid cu ale altora. Protagonista poveștii este Cristina, portretizată de trei actrițe, Valentina Zaharia, Cristina Drăghici și Cendana Trifan, în diferite contexte ale vieții, alergând dintr-o parte în alta într-un București apăsător, care nu-i dă voie eroinei să se regăsească. Convenția clasică de film alternează cu secvențe din culise, cu indicațiile regizorului, dar și cu momente dintr-un atelier cu persoanele din distribuție, ceea ce adaugă o dimensiune personală întregului proiect.

Kontinental ’25

Proiecția sold-out de la Kontinental ’25 la care am fost s-a tradus printr-un interes major față de noul film semnat de Radu Jude, premiat cu Ursul de Argint la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. La fel ca în Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii, avem de-a face cu o radiografie a societății actuale, filmată în Cluj, cu o reprezentare fidelă a capitalismului în care trăim, în fața căruia pare că nu putem învinge, centrată în cazul de față pe criza locuirii și pe inegalitățile dintre oameni. Dimensiunile sociale și politice se regăsesc din plin, fie în discuțiile despre comunitățile de romi din Pata Rât, evacuate forțat din locuințele lor din Cluj, fie în cele despre genocidul din Gaza, dar nu numai. De urmărit în cinema și de admirat interpretările fabuloase ale actriței Eszter Tompa și actorului Adonis Tanța.

Tata

Auzisem deja din mai multe părți despre cât de puternic este documentarul Tata, pe care jurnalista Lina Vdovîi l-a regizat împreună cu partenerul ei, jurnalistul și regizorul Radu Ciorniciuc. Filmat de-a lungul a șase ani, este un demers intim de procesare a unui bagaj emoțional dificil, prin care Lina aprofundează, cu toate costurile emoționale necesare, experiența ei personală cu un tată abuziv, dar și cum ajunge să-și ajute părintele înstrăinat atunci când se confruntă cu exploatare și abuzuri la locul său de muncă, în Italia. Un colaj dureros și sensibil al feliilor de viață, de văzut din 12 septembrie în cinema.

Alișveriș

După o proiecție în competiția Semaine de la Critique, secțiune paralelă a Festivalului Internațional de Film de la Cannes, scurtmetrajul Alișveriș, scris și regizat de Vasile Todinca, a fost inclus în selecția de scurtmetraje din cadrul Zilele Filmului Românesc de la TIFF. În centrul poveștii o avem pe Tatiana, jucată de Florentina Năstase, care, pentru a-și asigura traiul și a-și plăti chiria, își vinde diferite lucruri, până și o coadă de păr împletită. Alișveriș este, în contextul politic actual, un proiect mai important ca oricând, pentru că surprinde ideea de a te zbate cu toate puterile într-un mediu care oferă prea puține șanse (chiar spre deloc) persoanelor care nu sunt deja privilegiate. Doza de realitate vine și din includerea unor cadre cu numeroasele reclame la jocuri de noroc, de care Bucureștiul este împânzit.