Cateodata am nevoie de o schimbare

Fie ca e vorba de cariera sau viata personala, cu totii avem nevoie sa apasam butonul refresh din cand in cand. Alina Baisan a facut-o si va poate spune ca nu e nevoie sa mergi la capatul lumii pentru a simti schimbarea.

Cateodata am nevoie de o schimbare

Inainte sa trageti vreo concluzie, vreau sa stiti ca nu regret nici o secunda ce am facut in primavara anului 2010. Aveam cel mai dorit job din lume, acela de redactor la ELLE, aveam alaturi un baiat cu care locuiam, aveam prieteni apropiati cu care petreceam vacante si weekend-uri, aveam niste parinti in sfarsit multumiti de mine si de fagasul pe care viata mea o luase.

Si totusi ceva ma retinea sa spun: sunt foarte fericita cu ce am, nu imi mai trebuie nimic. Job-ul la revista presupunea, pe langa scris articole, mers la teatru si la festivaluri de film, si multe ore petrecute in redactie pentru ca lucram oarecum „la program', tabele in Excel, liste de plata si descalcit facturi si contracte restante cu fotografii (pe atunci faceam si secretariat de redactie).

Bucurestiul, in loc sa ma umple de energie, ajunsese sa ma secatuiasca cu mohoreala cartierelor si cu mitocania locuitorilor lui. Doar actiunea de a iesi pe usa si de a ajunge la birou cu metroul ma epuiza psihic. Ma enervau calatorii care stateau in usa impiedicand iesirea celor din tren, ma enervau cei care stationau si pe partea stanga a scarilor rulante, pe unde in mod normal se circula. Ma enervau cei care aruncau ambalaje pe jos. Ma luam de oameni cu o ura greu de stapanit, incercand sa fac educatie cui se nimerea.

In drum spre birou ma certam in gand cu toti sefii, ceream o reevaluare a fisei postului, o marire colosala de salariu, gaseam argumente si contraargumente. Asta pana ajungeam in dreptul cladirii gri in care lucram, o alta cladire gri de birouri, salutam receptionera si paznicul, treceam cartela prin dreptul senzorului si ma asezam la calculator, ingrozita de perspectiva orelor petrecute in fata ecranului. Nici mesajele de lauda venite de la cititoare, care imi spuneau ca articolul cutare scris de mine le-a schimbat perspectiva, viziunea, viata, nici laudele redactorului-sef in editoriale, nici semnatura mea in dreptul vreunui articol nu imi mai aduceau satisfactii. Eram blazata, complexata, lipsita de inspiratie si de chef de viata.

Nu stiu exact cum a incoltit in capul meu ideea de a pleca. Cred ca o sedinta de life coaching a smuls din mine, la intrebarea „Daca ar fi ceva ce ti-ai dori foarte mult, cel mai mare vis al tau, care ar fi?', un raspuns violent si categoric: „As vrea sa fug cat mai departe de aici'. Departe de job, de relatie, de parinti, de tot ce nu am realizat aici, de tot ce nu imi placea la mine. Sa fug undeva si sa o iau de la zero. Asta visam sa fac. Am plecat de la ideea ca cea mai mare problema a mea e job-ul, in care clar sufeream un blocaj, dar, in mod cert, probleme erau si in celelalte sectoare ale vietii mele. Doar ca atunci nu am realizat asta.

Mi-am facut cont pe e-jobs, best-jobs si my jobs si am inceput sa urmaresc zilnic ofertele nou aparute, mai ales pe cele din strainatate. Mi-am dat seama ca, in afara de a scrie, nu ma pricep sa fac nimic. Mai ales la sectiunea joburi in strainatate, se cautau oameni specializati in meserii, majoritatea destinate barbatilor. Nici nu aveam de gand sa ma duc ingrijitoare de batrani sau sa fac curat in casele oamenilor. Ai mei ma tinusera 12 ani in scoala, nu le puteam face una ca asta. O prima idee a fost aceea de a merge voluntar in India sau Africa. Insa cursurile de pregatire se faceau undeva in Norvegia, durau patru luni si costau in jur de 400 de euro, bani pe care nu ii aveam. Urma sa merg intr-o comunitate saraca din cele doua zone si sa predau limba engleza prescolarilor.

Al doilea posibil job a fost acela de fotograf. Ofertele a doua companii din insula Rhodos au aparut aproape simultan pe toate cele trei site-uri de recrutare si pareau foarte atractive. Se cautau fotografi care sa faca poze turistilor in hoteluri, sa stie foarte bine limba engleza (alte limbi straine constituie un avantaj) si sa aiba carnet de conducere. Eu bifasem un curs de fotografie, stiam engleza si ma descurcam si in alte limbi la nivel de conversatie, aveam si carnet de sofer de vreo opt ani, desi nu condusesem niciodata. La birou, cu cat citeam mai des anuntul, cu atat devenea mai atractiv. Am inceput sa caut fotografii cu Rhodosul pe Internet. Ce sa zic, arata suficient de exotic, cu plajele lui salbatice, orasul medieval si satele cu case varuite alb cu albastru.

Am trimis CV-ul la doua companii si amandoua s-au aratat interesate. Cei de la Timephotography m-au contactat primii. Am primit un telefon, intr-o duminica seara, pe la ora 21, de la o persoana care vorbea foarte stricat limba romana. Vreti sa stiti ce mi-a trecut prin cap? Exact: trafic de carne vie!!! Ceva nu se lega: de ce primisem un telefon de la cineva care vorbea stricat limba romana, din moment ce firma respectiva era din Rhodos si toate schimburile de mail-uri avusesera loc in engleza? Nu mai stiu exact ce am discutat la telefon, dar persoana respectiva mi-a spus ca altcineva ma va contacta via Skype si atunci va avea loc adevaratul interviu de angajare.

Am primit cu scepticism propunerea, aproape luandu-mi gandul de la job. Era o facatura, clar! In conversatia pe Skype am refuzat sa folosesc camera web. Ma intrigase si insistenta cu care angajatorul imi cerea o fotografie cu mine. Hei, erau in cautare de fotografi sau de fotomodele? Nenad, cel cu care stateam de vorba pe Skype, era mic de statura, indesat si ras in cap, purta o bluza de trening cu gluga si arata exact asa cum ti-ai imagina ca arata un mafiot sarb (i-am aflat nationalitatea mai apoi). Era foarte volubil, dar si foarte prezent in discutie. Nu ma slabea o clipa. „De ce vrei sa vii in Rhodos? Ai experienta in vanzari? Ce masina conduci? Cati bani ti-ai propus sa castigi? Ai prieten, el ce parere are de plecarea ta? Nici o intrebare legata de abilitatile mele fotografice. Am avut mai multe astfel de intalniri pe Skype. De fiecare data, Nenad ma descosea mai mult, imi testa gradul de entuziasm, povestindu-mi in acelasi timp tot mai multe despre ce presupunea job-ul meu in Rhodos.

Partea cu fotografia era, ce-i drept, o mica bucata din el. Trebuia sa fotografiez turistii seara, in timp ce acestia veneau la cina, iar dimineata trebuia sa le vand fotografiile. Nu parea foarte complicat. Programul parea si el lejer: dimineata de la 7 la 10-11 si seara de la 19 la 22, cu o zi libera pe saptamana. La naiba, chiar ma simteam in stare sa fac asta! Singura mea teama era aceea ca trebuia sa ma deplasez cu masina intre hotelurile aflate in diverse statiuni de pe insula. Atat de hotarata am fost, incat mi-am luat imediat ore de condus.

A doua companie m-a sunat la scurt timp dupa primul contact cu Nenad. Am dat un prim interviu intr-un birou de la Hotelul Hilton, unde m-au intampinat o romanca cu parul cret si un tip, grec am presupus, care vorbea engleza. Eram deja sigura pe mine, trecusem prin asta, stiam ce am de facut. A urmat o alta intialnire in care am dat un nou interviu cu mai multe tipe si am completat niste teste de personalitate. Ambele companii mi-au oferit job-ul. Nu stiu de ce, l-am ales pe Nenad, cel cu fata de mafiot sarb, in locul romancei cu parul cret. Am simtit ca pot merge pe mana lui. Sa nu credeti ca am fost chiar atat de naiva. Inainte sa imi cumpar biletul de avion (costul acestuia nu era suportat de angajator), am cautat pe net firma Timephotography. Nu am gasit nici macar o referinta legata de ea, nici una, am intrat chiar si pe Registrul Comertului de la ei. Am scris un e-mail si la Best Jobs in care am intrebat daca ei verifica in vreun fel credibilitatea companiilor care cauta angajati prin intermediul lor. Spre surprinderea mea am primit un raspuns, insa acesta era suficient de vag formulat incat sa nu imi garanteze nimic. Cu toate astea, mi-am luat biletul.


Intre timp, le-am dat vestea celor apropiati. Prietenul meu, care asistase la interviurile mele de pe Skype si care urma sa locuiasca la mine in garsoniera si sa plateasca in locul meu rata la banca, se resemnase deja. Ai mei s-au impotrivit ceva mai mult, sugerandu-mi ca nu e cazul sa imi dau demisia in plina criza economica. Au capitulat in fata entuziasmului meu cu un „intotdeauna ai facut numai ce ai vrut tu!'. Da, asa era! Faceam fix ceea ce voiam si nimic nu avea sa ma opreasca.

In redactie am anuntat cu o luna inainte de plecare, cand inca nu era totul batut in cuie, mai mult fortata de imprejurari. Sefa cea mare, Cristina Simion, m-a chemat la ea in birou si mi-a spus: „Nu pot sa spun ca daca as fi in locul tau as face la fel, dar nu sunt in locul tau, nu-i asa? Sa ne scrii un articol de travel superb din Rhodos'.Fetele din redactie mi-au spus si ca or sa-mi duca dorul, iar la despartire mi-au facut cadou un rucsac pentru aparatul foto in care imi duc si acum Canon-ul. Nu imi parea rau, mergeam tot inainte.

Am impachetat hainele de vara si la inceputul lui aprilie mi-am luat zborul. Pe aeroportul din Rhodos, care era ceva mai mare decat o autogara, ma astepta Nenad cu o pereche de ochelari Aviator si cu un zambet mare pe fata. M-a dus la el acasa, undeva in centrul Rhodosului, unde am facut cunostinta cu cei doi baieti ai sai si cu sotia, o sarboaica frumoasa si blonda. Am infulecat cu pofta doua felii de pizza, multumind stelei mele norocoase ca nu picasem in mina unei retele de prostitutie.

La scurt timp, am facut cunostinta si cu viitoarea mea locuinta din statiunea Faliraki: o camera intunecoasa, cu chicineta, baie si balcon. Semana foarte mult cu casutele de piatra in care imi petrecusem la Eforie Nord vacantele de vara, pe cand matusa-mea primea bilete prin sindicat.

Cand m-am asezat in pat seara, m-am uitat in tavan si mi-am spus: Doamne, ce caut eu aici singura?! Mi-am lasat garsoniera cu gargarite, iubitul, viata mea agitata, pe alocuri mondena pentru… asta?! Dar dimineata m-a trezit mirosul florilor de portocal, mi-am baut cafeaua pe terasa privind pisicile din livada de maslini din fata si am dat o raita prin imprejurimi, descoperind piscina din curte. Pentru asta lasasem totul in urma!

Ma uit uneori la primele fotografii pe care mi le-a facut Nenad, incercand sa imi arate incadraturile standard cu care trebuia sa fotografiez turistii. Aratam ca un bolnav, cu parul prins in coada, pielea alb-galbuie, cearcane adanci la ochi si un zambet sters in coltul gurii. Si nu ma pot abtine sa compar aceasta imagine cu fotografiile pe care colegii mei de echipa mi le-au facut in ziua plecarii mele inapoi spre Romania: eram slaba, bronzata, fara urme de cearcane si cu dintii dezveliti de un zambet adevarat.

Daca a fost greu? A fost cel mai greu job pe care l-am avut vreodata. Mi-am spus ca daca fac asta, pot sa fac orice imi pun in minte in viata asta. Alti doi baieti veniti mai apoi in echipa nu au facut fata si s-au intors cu coada intre picioare acasa, dupa doua saptamani. Turistii trebuiau agatati si cumva pacaliti pentru a se lasa fotografiati si dimineata ii manipulam sa cumpere cat mai multe poze. Programul incepea, de fapt, la 6 dimineata, cand luam pozele de la tipografie si mergeam cu ele la hotel. Pana la 7, cand veneau primii turisti la masa, noi trebuia sa caram din magazie niste panouri grele de lemn si sa expunem pe ele fotografiile facute in seara precedenta.

Dupa care incepeam cu zambetul pe buze vanatoarea de clienti. Taiam bonuri, numaram bani, completam tabele, urmaream si clientii colegilor de echipa. Ora 10 venea cat ai clipi si realizam asta abia cand vedeam turistii cu prosoape pe umar mergand spre piscina. In zilele calduroase din varf de sezon, visam sa plonjam si noi in piscinele acelea. Nu ma gandeam decat la faptul ca atunci cand lucrasem la ELLE eram si eu oaspete in astfel de hoteluri, in unele de o mie de ori mai luxoase chiar, iar acum eram un simplu angajat, in uniforma: pantaloni lungi bej si tricou polo, rosu seara si alb dimineata. Trebuiau atinse target-uri, condusul ma stresa in continuare, suportam mici sicane din partea clientilor.

Visam noaptea cum incerc sa conving clientii, iar ziua il barfeam pe bietul Nenad, care ne tragea bonusurile in jos, tiparind prea multe fotografii si vanzand prea putine. Dar ne si distram. Ajunseseram sa recunoastem nationalitatea fiecarui turist fara ca acesta sa deschida gura, in spatele obiectivului eram sefi si ii aranjam pe oameni ca pe niste papusi. In ziua noastra libera puneam benzina si rascoleam insula, calare pe masina: plaje salbatice, sate uitate, munti insoriti, stradute medievale, case de vacanta, nimic nu ne scapa. Iar drumul meu spre munca, desi era la 7 dimineata si se termina la 11 noaptea, avea de o parte muntii si de alta marea, nu intunecatele bulevarde Iancului, Obor, Stefan cel Mare si Victoriei.

Cu toate astea, m-am intors in Romania inainte sa se incheie sezonul. Prietenul meu ma voia in tara si imi daduse ultimatumul (daca nu vii acum, s-ar putea sa gasesti garsoniera goala), banii castigati, desi insemnau dublul salariului meu din tara, nu se adunau in pusculita asa cum as fi sperat, plus ca duceam dorul serilor la teatru, film, club si compania prietenilor mei, care pareau mult mai interesanti de la distanta decat gastile de englezoi beti de prin Faliraki si decat grecii libidinosi care daca te vedeau singura pe strada nu se puteam abtine sa deschida gura.

In plus, ajunsesera la mine cateva exemplare din ELLE Romania, iar intr-unul din ele erau fotografii de la o petrecere ELLE. Nu imi era dor sa scriu. Patru luni cat am stat pe insula nu am simtit nevoia sa scriu nici macar e-mail-uri, d-apai articole. Dar imi era dor sa fac parte din colectivul acela despre care acum stiam sigur ca e cel mai bun din cate exista. Nici macar nu imi mai aduceam aminte din ce motive plecasem de la revista.

M-am intors in tara, radiind de sanatate, impartind cadouri si povestind cui era dispus sa asculte povestea mea. Escapada mea in Rhodos era cel mai insemnat eveniment din cei 26 de ani ai mei. Au urmat cateva saptamini de plictiseala, am incercat un job in televiziune, intr-o emisiune economica (mi-am dat seama imediat ca economia si televiziunea ma inspaimantau in egala masura!), pana cand am primit un telefon din redactie. Ma chemau inapoi.

Au trecut doi ani de atunci. Imi pare rau sa o spun, e numai vina mea, dar sunt din nou in faza de dinaintea fugii mele in Rhodos. Nu mai am inspiratie, in fiecare dimineata ma intreb ce ma impinge sa iau metroul spre Pipera si ce ma face sa intru intr-o alta cladire gri si sa stau opt ore in fata unui calculator.

In mod cert am nevoie de o schimbare. Dar de data asta sunt hotarata sa nu mai fug nicaieri. Incerc sa imi negociez un alt program, sa ma reinventez, dar la fata locului. Am aflat ca imi place sa scriu pentru ELLE si, de multe ori spre surprinderea mea, si voua va place ce scriu. Daca ma intrebi acum care a fost cel mai curajos lucru pe care l-am facut in viata, raspunsul e: „Mi-am dat demisia de la ELLE si m-am dus in Rhodos sa pozez turisti'. Daca ma intrebi care e lucrul cu care ma mandresc cel mai tare, raspunsul e: „Lucrez ca redactor la ELLE, desi la un moment dat mi-am dat demisia de la ELLE si m-am dus in Rhodos sa pozez turisti'.

Foto: Guliver

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle