Întoarcerea acasă

Cu toată sinceritatea vă spun că am numere de revistă care îmi plac și altele care nu. Nu pentru că am făcut rabat de la calitate, ci pur și simplu subiectele abordate nu intră în aria mea de preocupări, cu alte cuvinte nu livrăm doar ceea ce ne place nouă personal și nu tratăm revista ca pe un album personal de hobby-uri, ci încercăm să fim imparțiali și să vorbim pe mai multe voci.

Nu-mi place X nu înseamnă că X nu are valoare, ci doar că îl prefer pe Y. Am făcut această introducere pentru a spune, de fapt, că acest număr îmi place foarte mult. Are un mix bun de articole, de fotografii și personaje. Pe două dintre ele le admir de foarte multă vreme, și ce coincidență că se regăsesc în aceeași ediție!

Primul este Cristian Mungiu, regizorul care nu are nevoie de prezentare nici pentru publicul larg, doar că în acest număr vine în fața voastră în calitate de scriitor. Tocmai a lansat cartea Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, la editura Humanitas. Vă spun din start că nu e o carte siropoasă despre o bunică blândă, calină, care își ciufulește nepoții cu dragoste infinită atunci când fac vreo năzdrăvănie sau le citește povești cu zâne la culcare, ci este o carte despre fuga familiei basarabene din calea rușilor, o carte despre marea istorie trăită de oameni cu destine mici și chinuite care primeau comunicate la radio despre ceea ce urma să li se întâmple, dacă de mâine vor trage cu arma spre dreapta sau spre stânga, despre drame, tragedii. Este istoria reală a acelor vremuri trăită de oameni reali și nu cea cosmetizată, care ni s-a livrat în școli în perioada comunistă.

Așa cum spunea Ovidiu Șandor, al doilea personaj de care vă vorbeam la început, intervievat în acest număr Elle: „niciodată nu a fost un efort ca, din tot ce-am învățat la istorie în școală, să se stabilească ce este corect sau valabil. Și, pe lângă asta, au fost niște distorsiuni sau omisiuni intenționate. Nu exista demersul ăsta. Acum sunt entități, cel puțin în zona culturală, care fac acest demers de recuperare. Dar nu a existat niciodată un program articulat în sensul ăsta, mai degrabă se-ntâmplă organic, nu neapărat cu viteza pe care ne-am dori-o.”

Ce întâmplare incredibilă ca fix acești oameni pe care îi admir să trateze acum aceeași problemă, de recuperare a istoriei. Primul prin povestea de viață a bunicii, al doilea prin artă. Ovidiu Șandor, pe lângă a fi unul dintre cei mai importanți colecționari și promotori de artă contemporană din România, fondatorul Fundației Art Encounters, este și Comisar al expoziției Brâncuși (care se deschide la Timișoara în aceste zile), cea mai mare expoziție dedicată artistului din 1970 încoace. Expoziția „se anunță a fi un reper pentru o întreagă generație care nu a avut ocazia să-l cunoască pe artist altfel decât în vizitele obligatorii cu clasa la ansamblul monumental de la Târgu-Jiu sau în discursurile oficiale care l-au transformat într-un mit” ne spune Ioana Ulmeanu în interviul pe care i l-a luat antreprenorului Ovidiu Șandor. Articolul face portretul unui om extrem de valoros pentru arta contemporană din România, dar și tabloul din spatele organizării unei expoziții de excepție, care se întâmplă o dată la o generație!

Vă rog să cumpărați cartea lui Mungiu și să mergeți la Timișoara!