ELLE SPECIAL: Polunin

Aclamat mai bine de un deceniu ca unul dintre cei mai buni dansatori ai generației sale și blamat pe bună dreptate în ultimii ani pentru afirmațiile sale politically incorrect, Sergei Polunin a fost invitatul special al celei de-a 20-a ediții a TIFF România. Ceea ce a stârnit și controverse și aplauze, cum e de așteptat când chemi la ziua ta un copil-minune fără filtru.

ELLE SPECIAL: Polunin

de Gabriela Pițurlea
Fotografii: Christian Tudose
Realizatoare: Mădălina Preda

Prima dată l-am văzut live cu o zi înainte de interviu, la un TIFF Talk cu Cătălin Ștefănescu. În drum spre hotelul Double Tree, unde urma să aibă loc dialogul cu public, am zărit, pe Canalul Morii, o rață cu pui maronii, scăldați în soarele de val canicular. Nu știu de ce, deși era 11:59 și eu nu ocupam încă unul dintre scaunele mov din sală, m-am oprit și m-am uitat un minut, poate două, la cum se bălăceau, strânși unii într-alții, mama și copiii. Cumva, rutina lor părea că ar putea rezerva mai multe surprize decât un Q&A cu Sergei Polunin.

În ultimii trei ani, după un scandal iscat aparent cu bună știință de el în social media la finalul lui 2018, Polunin, ucrainean cu cetățenie rusă, a devenit egal cu tatuajul cu Putin de pe pieptul său, un Putin în care a spus că vede lumina și pentru care și-a declarat o admirație vag argumentată, în limbaj à la forumuri de teoria conspirației; cu svastica tatuată pe abdomen, despre care spune că e un kolovrat, un simbol solar slav, încărcat de energii pozitive; cu rant-uri sexiste și homofobe privind cine ce roluri ar trebui să primească în dans și cum ar trebui să le interpreteze; cu „glumița” că oamenii grași ar trebui plesniți pentru lipsa lor de voință.

Nu mă pricep deloc la balet, deși mă transpune dincolo de cuvinte, iar ce face Polunin pe scenele de teatru și operă, văzute doar online, are uneori ceva nepământean. Nu aveam vreo dorință arzândă de a-l întâlni pe Sergei, dansatorul sau aprinzătorul de fitile. Interviul cu el a fost un assignment. Mă dusesem la TIFF pentru filme. Polunin, al cărui nume anima conversațiile Clujului central și care părea să își continue cu această primă vizită în România o campanie de îmblânzire a imaginii de copil teribil, era un bonus.

Citisem și ascultasem interviuri cu el, regretând că nu știu rusă ca să pătrund YouTube-urile de câte o oră în care poate spune mai mult decât a oferit presa anglofonă despre el în ultima vreme și decât i-a oferit el ei. Aveam senzația că orice articol recent cu el acorda părerilor lui despre ce a spus acum doi ani o importanță mai mare decât înțelege chiar și el să le dea. În aproape fiecare interviu răspundea la aceleași întrebări cu aproximativ aceleași fraze și aproximativ același ton, de parcă totul era o repetiție a unui spectacol despre care toată lumea implicată știe că nu va avea niciodată loc. Polunin, care clar adoră atenția, nu pare genul care ar servi adevărul pe tavă. Nu pare, de altfel, nici genul care se visează citat în manualele pentru cetățeni model ai planetei. Și atunci nelămurirea mea era: dacă a dat cu tifla și clar nu simte că a greșit cu ceva (sau dacă simte, nu își va cere scuze), de ce îi cerem în continuare părerea? De ce capitalizează spațiu pentru cu totul altceva decât dans, la care putem cădea de acord că se pricepe?

Căutam un fir de care să mă agăț pentru a înțelege resorturile interioare, jocurile de fum și oglinzi care mă fac sincer curioasă – cât din ce spune e show-off sau publicity stunt, de unde vine nevoia asta nocivă de supraexpunere și cum procesează el bombele aruncate, odată ce explodează în presă? Și, mai ales, cum ne împăcăm cu apăsătoarea dilemă: iubim un artist strict pentru arta lui, sau atitudinea și părerile lui politice îl pot descalifica fără drept de apel?

Știam, pe de altă parte, că întrebările astea au nevoie un alt cadru. E un cerc bizar, cel al interviurilor cu celebrități. Primești jumătate de oră, o oră dacă ai noroc, cu cineva obișnuit să discute cu presa, deci antrenat în jocul de a da fără să ofere mare lucru, de fapt. Sunt rare și prețioase discuțiile de profunzime, care simți că ajung la esența unui om sau măcar la ceva cu adevărat semnificativ despre el. Nu era cazul nostru, mă tem, deși calmul slavului de 31 de ani, balconul Muzeului de Artă și bancheta pe care am împărțit-o 40 de minute pe final de TIFF au creat un soi de liniște care a risipit de la prima întrebare senzația de convenție.

Polunin e un băiat din Kherson, Ucraina, care a avut norocul (sau ghinionul) unei mame care a simțit potențialul și nu l-a lăsat să se bălăcească în mediocritatea școlară, ci l-a împins spre un domeniu unde putea străluci, ceea ce Polunin a și făcut. Neforțat, spune. „Am fost mereu întrebat dacă-mi place. Aș fi putut continua cu gimnastica, dar a fost alegerea mea să nu. Și deși în primă fază nu-mi doream niciodată să merg nicăieri și mama trebuia să insiste, până la urmă era decizia mea dacă-mi place sau nu. Am simțit, desigur, presiunea de a reuși, dar în același timp m-am întrebat mereu: vreau să îmi asum asta sau nu?”

Înainte să fie acceptat din prima la Royal Ballet School din Londra, a fost în audiții în vecini, la Mariinsky. „Și nu am vrut să studiez acolo. Creierul meu nu se descurcă foarte bine cu literele sau cuvintele, sunt un pic dislexic, așa că prefer mișcarea, sportul. Pentru mine era iadul să stau pe un scaun și să ascult ore întregi. Iar la Mariinsky se punea foarte mult accent pe educația școlară, poate chiar mai mult decât pe balet. Iar eu nu le aveam cu asta. În Kiev abia de luam note de trecere. Nu aveam stare și nu mă purtam tocmai grozav la ore, pentru că nu mă concentram. Era ușor să ne mutăm în Rusia, și mama m-a întrebat: ‘Vrei cu adevărat asta, crezi că poți face față?’ Și eu am fost la modul: ‘Nah!’ A fost alegerea mea.”

Citește continuarea în ELLE SEPTEMBRIE 2021!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din revista elle