ELLE SPECIAL: Nu e doar păr!

Alopecia nu înseamnă doar pierderea părului. Înseamnă pierderea încrederii în propria persoană, a stimei de sine sau chiar a iubirii. Dar, în tot acest proces, există speranță și putere. Iar Liane și Laura le-au găsit.

ELLE SPECIAL: Nu e doar păr!

„E doar păr. E în regulă”. Dacă aș avea un leu pentru fiecare dată când am spus asta, probabil că nu ar mai trebui să muncesc o zi în viața mea. Oh, cât de puține știam… NU a fost niciodată „doar păr”. NU este și probabil NU va fi mult timp de acum încolo.

Dintre toate caracteristicile fizice ale ființei umane, părul a jucat de-a lungul istoriei poate cel mai important rol. A fost un simbol al statutului social, o expresie a genului, un semn al seducției, un indicator al standardelor de frumusețe, o dovadă a nesupunerii sau din contră, a obedienței, un indice al bogăției sau al sărăciei. S-a scris despre el în Biblie (povestea lui Samson), a fost tema centrală a multor basme (Rapunzel) sau legende și a reprezentat chiar subiectul unor legi.

E suficient să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei pentru a înțelege de ce nu a fost niciodată DOAR păr. Grecii antici vedeau părul ca pe o sursă de viață și adeseori îl ofereau drept ofrandă în diferite ritualuri. Până undeva la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., atât femeile, cât și bărbații aveau părul lung, strângându-l de cele mai multe ori în cocuri sau împletindu-l. De asemenea, femeile obișnuiau să îl decoreze cu diverse coronițe, să îl vopsească sau să îl stilizeze cu ceară de albine.

Pentru egipteni, părul nu era un indicator al sexului. Atât bărbații, cât și femeile puteau să poarte părul lung, de obicei până la umeri, scurt până la ceafă sau să îl tundă complet. În schimb, era un simbol al păturii sociale din care făceau parte: cei din clasele inferioare purtau de obicei părul tuns scurt, pe când cei influenți și puternici îl ascundeau sub peruci elaborate.

În perioada Evului Mediu, părul a căpătat noi valențe și a început să fie văzut ca un simbol al seducției, al erotismului. De aceea, femeile căsătorite erau obligate să își ascundă părul extrem de lung sub diferite voaluri. Și, mai mult decât atât, părul lor era considerat a fi proprietatea bărbaților cu care erau măritate. În același spirit, deși mai târziu, în 1786 guvernatorul Don Esteban Miró a promulgat legea Tignon, prin care femeilor de culoare din Louisiana le era interzis să își poarte părul descoperit. Acestea erau forțate să își acopere capul cu o eșarfă, un batic sau cu o batistă. Măsura a fost luată în speranța că bărbații albi nu vor mai fi atrași de femeile de culoare și indica, de asemenea, statutul de sclave al acestora (cu toate că unele dintre ele erau libere).

Însă părul nu era privit doar ca un simbol al feminității sau al seducției, ci mai degrabă era un sinonim pentru demnitate. Tocmai de aceea, ca o formă de pedeapsă, de umilire și de dezumanizare, femeile erau adeseori rase în cap. Deși exemplele în acest sens sunt multiple, să ne gândim doar la Ioana d’Arc, care a fost tunsă înainte de a fi executată. Ori la franțuzoaicele acuzate că ar fi avut relații cu soldații naziști în timpului celui de-al doilea război mondial, care au fost nu doar rase, ci și forțate să defileze în fața mulțimilor dezaprobatoare.

Chiar dacă poate la o primă vedere situația s-a îmbunătățit în deceniile următoare, dogmele și concepțiile patriarhale au persistat. Părul bogat, lung și des a continuat să fie asociat cu noțiunea de feminitate, de frumusețe, ori de sex appeal. Iar ideea asta ne-a fost inoculată în moduri atât de subtile încât am ajuns nu doar să o credem, ci și să ne-o însușim.

Cum se face că aproape orice comedie romantică are o scenă în care personajul feminin complet anost se transformă instantaneu într-o zeiță când își desface părul în slow motion și îl lasă să cadă lent, în bătaia vântului, pe spate? Sau că femeile care ies din apa mării sunt de un milion de ori mai sexy atunci când își trec mâinile prin părul umed și îl aranjează neglijent?

De ce oare nu am văzut în niciuna dintre aceste ipostaze o femeie cheală sau cu o tunsoare buzz cut? Pentru că astfel de femei nu sunt percepute de majoritatea bărbaților ca fiind feminine (orice ar însemna asta) sau dezirabile (exceptând-o poate pe Charlize Theron în Mad Max: Fury Road). Nu stârnesc în ei sentimentul că sunt niște ființe plăpânde care trebuie protejate sau salvate. Ci din contră. Le inspiră putere, curaj, nesupunere sau chiar dominanță. Și sunt destul de convinsă că nu sunt confortabili cu asta.

O femeie care decide să se tundă la chelie răstoarnă nu doar idealurile clasice de frumusețe, ci și vechile structuri de putere. Iar de multe ori, această măsură este în strânsă legătură cu un act de rebeliune, care poate avea conotații politice, culturale, sociale sau religioase. Vivienne Westwood a făcut asta în 2015 ca o măsură de protest față de schimbările climatice. Femeile din întreaga lumea aleg să își taie părul în momentul în care tu citești articolul ăsta pentru a trage un semnal de alarmă asupra morții tinerei iraniene Mahsa Amini pe mâna poliției moravurilor.

Dar ce se întâmplă când decizia de a renunța complet la părul tău nu îți aparține? Când îți dai seama că ajungi să răstorni toate normele fără să îți fi dorit neapărat asta? Când în spatele părului complet ras nu se ascunde vreun manifest grandios, ci doar o afecțiune? Ei bine, „lumea ta se destramă”, îmi spune Laura Mathias, care a fost diagnosticată cu alopecie când era încă un copil.

Citește continuarea în ELLE NOIEMBRIE 2022!

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din revista elle