ELLE INTERVIU: Răzvan Mazilu: „Am și spaime, am și putere“

Nu-l văzusem pe Răzvan Mazilu dansând altfel decât la TV când l-am întâlnit pe treptele teatrului Odeon, înaintea unei repetiții pentru spectacolul Nijinski • Agonie și Extaz, în care îl interpretează pe uriașul dansator și coregraf Vaslav Nijinski, un rol care marchează și revenirea pe scenă, ca dansator, a lui Mazilu, după 10 ani. Nu aveam așteptări, mă bucuram doar de ocazia de a trage cu ochiul la o repetiție, în culise, să fiu martoră la procesul care precede magia care se înfăptuie când i se adaugă lumini, costume, public și tot ce mai contribuie la fascinația scenei. Răzvan mă aștepta deja și m-a întâmpinat cald și firesc, anunțându-mă și că greșise în privința orei repetiției, așa că aveam o oră de pierdut până să înceapă. Am străbătut culoarele teatrului și am urcat cu liftul auster pentru decoruri, până într-o sală de repetiții goală, înmărmurită în liniștea prânzului, pe care am traversat-o ca să ajungem la o bucătărie rudimentară în care, îmi imaginez, artiștii își petrec pauzele.

Eram mai cu seamă curioasă să știu cum s-a născut ideea spectacolului și cum l-a convins ea să revină, la 50 de ani, ca dansator, pe scenă. În timpul care s-a scurs de la ultimul său dans cu public, nu a stat de­parte de lumea care-i e familiară, pentru că a regizat și coregrafiat spectacole, dar reve­nirea tot trebuie să fie o provocare într-o meserie în care nu contează doar creativi­tatea sau voința, ci și limitele fizice.

„Am în­ceput din ianuarie pentru că trebuia să intru-n formă”, îmi zice, „n-am mai dansat de zece ani și a venit ideea asta ca un mare ca­dou, ca o binecuvântare, mai ales în vremurile astea ciudate în care trăim. E pentru mine ca o bară de salvare de care mă țin ca să nu mă bulverseze întâmplările astea cotidiene și tot contextul. Și chiar cred că în vremurile astea trebuie să te-ntorci la valori din astea la care ții, în care crezi foarte mult, care crezi că pot schimba ceva în lume, cât de puțin. Cred că e important, cu atât mai mult pentru noi, ca artiști, să luptăm cu armele noastre.”

Îl bucură, povestește, și că spectacolul acesta, până la a cărui premieră mai era mai bine de o lună la data întâlnirii noastre, are biletele pentru primele reprezentații deja vândute, deși nici măcar nu au apucat să-i lanseze afișul. Și-l bucură, desigur, să-l interpreteze pe Nijinski. „Visam de mult la Nijinski ca personaj, pentru că este, la atâția ani de la moartea lui, un reper. A amprentat atât de bine coregrafia și ce facem noi azi i se datorează și lui. Mi-am dorit să mă-ntorc la el mai ales că prima oară ideea, pe care, sigur, au mai speculat-o mulți coregrafi și creatori, mi-a venit în 1996, când am dansat la Paris, la Théâtre des Champs-Élysées. Exact acolo unde a dansat el coregrafiile lui, care au șocat lumea, pentru care unii îl aclamau și alții-l fluierau. Eram copleșit de faptul că dansez acolo și mi-a venit ideea și… L-am abordat acum că așa a fost să fie. Uneori viața, cariera te duc singure unde trebuie. Uneori trebuie să știi să lupți, alteori trebuie să știi să ai răbdare, alteori trebuie să știi să prinzi trenul.” Nijinski, mai spune, a fost „un spirit vizionar, un creator de geniu, un coregraf avangardist”, motiv pentru care se fac și azi spectacole despre el, iar Mazilu mărturisește că s-a întrebat mereu „cum îi veneau ideile acelea extraordinare, originale, care au șocat și au sedus Occidentul? Idei față de care majoritatea experimentelor artistice de azi par o joacă de copii. De unde îi venea curajul de a mima actul sexual pe scenă în 1902? Sau aceea de a contrazice mișcările de balet clasic consacrate? Curajul lui mi-a dat curaj. Pasiunea lui pentru dans nu mă lasă să renunț, să obosesc.”

Spectacolul, povestește Mazilu, îl suprinde pe Nijinski la maturitate, după fulminanta lui carieră, după ce a încetat să danseze, după ce a fost deja diagnosticat cu schizofrenie, încă o dramă într-o viață plină de încercări. Nu e o reconstituire a vieții lui, mai spune dansatorul, „nu pe boală punem accentul, nici nu vrem sa băgăm în ochi relația toxică pe care a avut-o cu impresarul lui, Serghei Diaghilev. Coregraful Arcadie Rusu ne va spune o poveste într-un mod foarte subtil, ne interesează lupta artistului cu propriii demoni, lupta cu propriile limite, cu faptul că ceilalți nu îl înțeleg mereu, războiul dintre rațiune și delir, linia fină dintre boala mintală și genialitate, dintre putere și slăbiciune.”

Îl întreb dacă termenul geniu nu e mai degrabă o noțiune romantică cu care nu mai avem ce face în zilele noastre, în care putem recunoaște talentul fără să-i lipim eticheta aceasta care de multe ori are și un revers dramatic. Mă contrazice. „Cred că geniul este real și în cazul artiștilor, dar nu numai, se poate vorbi despre acest amestec aiuritor, unde nu există explicații neapărat, nu există coerență, logică. Cred că există atingeri de geniu și cred că oamenii care au foarte multe de dăruit și de oferit pot avea o parte dark sau mai complicată sau mai contorsionată, pentru că de aici țâșnește un preaplin de dorință, de nevoie de a oferi celorlalți, de a împărtăși. Nu cred că este o viziune romantică, cred că este reală și e nevoie de astfel de oameni.”

Citește continuarea în ELLE APRILIE 2025!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK