ELLE INTERVIU: Ovidiu Șandor despre avangarda istorică, arta contemporană românească & întoarcerea simbolică a lui Brâncuși acasă

Deschiderea expoziției brâncuși la Timișoara a fost prilejul unui dialog cu Ovidiu Șandor, comisarul proiectului, despre semnificația istorică a evenimentului, dar și despre scena artistică locală.

Îl cunoscusem pe Ovidiu Șandor în primăvară, la Timișoara, la deschiderea Bienalei Art Encounters, pusă la cale de fundația cu același nume pe care a fondat-o și pe care o conduce, amestecându-se amabil printre invitați, alergând și ghidându-ne printre multiplele locuri din oraș care găzduiau expoziții. M-a intrigat de atunci povestea antreprenorului devenit colecționar și promotor al artei, care avea curiozitatea să se oprească și să reflecteze uneori, în tăcere, în fața câte unei lucrări pe care, fără îndoială, o mai văzuse, pentru ca apoi să se întoarcă iar la întrebările jurnaliștilor, la care să răspundă chibzuit. La vremea aceea, în urbea vibrând, cel puțin pentru un an, de cultură de toate felurile mai era încă deschisă, în Muzeul Național de Artă, și expoziția Victor Brauner: invenții și magie, o retrospectivă ambițioasă, un alt proiect la care Șandor a contribuit și despre care povestea cu un entuziasm firesc.

Cu trei săptămâni înainte de vernisajul expoziției Brâncuși: surse românești și perspective universale, pentru care și-a asumat rolul de comisar, am stat de vorbă cu Ovidiu Șandor despre felul în care s-a născut interesul său pentru arta contemporană, despre cum a devenit colecționar și, firește, despre ce ar vrea să înțeleagă publicul larg despre Brâncuși.

„Să devii colecționar nu este un pas conștient.”, a început istorisirea. „Atunci când am început să colecționez hărți nu cred că mi-am propus conștient să am o colecție. La mine a pornit de la un cadou, am primit o hartă veche. Pe lângă faptul că, atunci când călătoream, îmi plăcea să intru în anticariate, deci era un interes. Și treptat începi să citești, să mai achiziționezi, și la un moment dat îți dai seama că ce faci e o formă de a colecționa.”

Îi place să spună în interviuri că psihologii au un termen latin pentru nevoia compulsivă de a deține artă, dar ține să sublinieze că poți să te bucuri de ea și fără să colecționezi, pur și simplu vizitând muzee, expoziții, ateliere de artiști. Însă nu ar ști să pună-n cuvinte exact ce l-a făcut să-și dorească să colecționeze. „Pot să spun ce-ți aduce: o dată, componenta asta foarte rar discutată: să trăiești înconjurat cu artă, copiii tăi să trăiască într-o casă cu artă. E și greu de descris, dar să te uiți la aceeași lucrare în mod repetat… Când am musafiri uneori vorbim despre lucrările de pe perete, aproape întotdeauna învăț ceva nou despre lucrări care sunt pe pereții aceia de luni sau ani de zile. Și asta-i fascinant. Și, sigur, a colecționa presupune și un fel de angajament de a citi mai mult, a merge mai mult în expoziții, a înțelege mai mult și poate mai detaliat ce înseamnă arta și artistul. Cred că colecționatul nu este doar gestul de a achiziționa. El vine într-un pachet de alte gesturi, care înseamnă o explorare mai structurată a acestui univers.”

Cu timpul, a ajuns să se gândească altfel la propria colecție, o parte a ei – care arată o felie consistentă și atent aleasă a artei românești din ultimul secol – fiind prezentată recent la Kunsthalle Praha, în expoziția Lost in the Moment That Follows. „Sigur, primul filtru când achiziționezi este să fie o lucrare care-ți place, pe care o consideri de calitate, față de care să ai o reacție emoțională, intelectuală. Dar, apoi, trebuie să fie și o lucrare care adaugă la colecție. Colecția trebuie să fie mai mult decât suma părților ei. O nouă lucrare trebuie să mai conecteze niște lucruri în interiorul colecției, să completeze, să rotunjească, să adauge sens celorlalte lucrări.”

Îmi povestește că firea lui și background-ul antreprenorial îl opresc să fie impulsiv când decide asupra unei achiziții, deși mereu are nevoie de „acea emoție inițială, acel wow, acea conexiune dintre mine și lucrare”. Dar, dincolo de acel moment, urmează mereu partea în care încearcă să înțeleagă mai mult despre lucrare, iar apoi vine cea pragmatică, care cântărește atent investiția financiară pe care urmează s-o facă.

Șandor citase într-un alt interviu vorbele altcuiva, despre cum actul de a colecționa te reprezintă la un nivel personal – „you collect yourself” –, așa că l-am întrebat cum se împacă selecția aceasta extrem de subiectivă cu chibzuința despre care-mi vorbise. Aseamănă colecționatul cu demersul unui curator, cu felul în care acesta își croiește o poveste subiectivă atunci când alege din opera unui artist – sau ale mai multora, în cazul expozițiilor de grup – pentru a crea un discurs coerent, o experiență „care să spună mai multe decât vizualizarea individuală a lucrărilor”. La fel, spune, „ce decide să achiziționeze un colecționar reflectă istoria personală, interesul personal, înțelegerea personală, nivelul de înțelegere pe care-l ai. Ce achiziționam la începutul activității de colecționar diferă parțial de ce colecționez astăzi, pentru că eu sunt altul. Și diferă, probabil, de ceea ce voi achiziționa peste 20 de ani, când iarăși voi fi altul. Sigur că lucrurile acestea se văd și se simt în colecție, chiar dacă nu poți articula într-o propoziție care e legătură ombilicală între colecționar ca persoană și selecția pe care o face.”

Un lucru e cert privind către colecția sa. Ovidiu Șandor e foarte interesat de avangarda românească și de arta locală de după cel de-al doilea război, lucruri evidente și în expoziția de la Praga, care a cuprins lucrări ce ar fi putut alcătui o hartă adecvată a vieții culturale de la noi din ultimul secol.