ELLE INTERVIU: Emmanuelle Béart – „Am fost foarte norocoasă“

Fragilă și tăioasă, șarmantă și decisă, deschisă și intimidantă, Emmanuelle Béart e o sumă de contradicții în viața reală, așa cum sunt și multe dintre personajele pe care le-a însuflețit și cărora le-a conferit multiple fațete care se văd rareori la un loc pe marele ecran. Am vorbit despre asta și, desigur, despre o viață expusă, pe care o povestește acum în termenii ei.

„Emmanuelle Béart, ce femeie tulburătoare!” E reacția pe care am primit-o, chiar în aceste cuvinte, de la mai mulți prieteni, indiferent de genul lor, când le spuneam cu entuziasm că urmează să mă văd cu actrița franceză ajunsă în oraș, unde urma să-i fie celebrată, în cadrul festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, o carieră care însumează peste 60 de filme.

E ce am gândit eu însămi, văzând-o de-a lungul timpului în multiple dintre rolurile ei, care o înfățișează într-o feminitate copleșitoare, complexă, foarte diversă. Când măsurată, reținută, cu ocazionale răbufniri, ca în Un cœur en hiver, în care interpretează o violonistă de succes care se îndrăgostește de lutierul care-i repară vioara, filmul lui Sautet din 1992 care m-a făcut să mă uit mesmerizată la ea; când insolentă și imposibil de catalogat doar ca muză, în La Belle Noiseuse, din 1991, în care a jucat alături de Michel Piccoli și Jane Birkin; când vulnerabilă, naivă și optimistă, ca în L’étreinte (2021), al debutantului Ludovic Bergery, căutând să ia cu avânt viața de la capăt.

Cele trei filme, proiectate în festival, sunt doar câteva dintre cele care i-au arătat din plin versatilitatea, subtilitățile și curajul de a depăși granițele unor regiuni emoționale și fizice confortabile. Dar, poate mai mult decât orice, la o actriță ca Emmanuelle Béart fascinează naturalețea. Și, desigur, cum spunea personajul ei din fermecătorul musical 8 femmes al lui François Ozon, dându-i replica lui Isabelle Hupert, „feminitatea, șarmul, seducția nu sunt lucruri care se învață”.

Și apoi, mai e ceva. Pentru mine, unele dintre filmele lui Emmanuelle Béart par să fi încremenit în timp. Nu în sensul că nu ar fi relevante azi, pentru că umanitatea din ele e oricând recognoscibilă și emoționantă. Ci în sensul în care, văzându-le iar, uneori la decenii după ce le-ai privit pentru prima oară, te transportă înspre acea primă vizionare, acea primă, de neșters impresie.

În afară de filme, sunt, desigur, și interviurile ei, declarațiile curajoase, deseori pe teme politice și sociale de care alți actori de calibrul ei se feresc. Și vulnerabilitatea de a se arăta, în angoasele și temerile ei. Dar uneori și de a se arăta la propriu, fizic, așa cum a fost când a apărut nud pe o copertă ELLE Franța care a iscat dezbateri, scandal și, în cele din urmă, a făcut istorie. Sau curajul de a vorbi despre incestul a cărui victimă a fost, curaj cu care s-a apucat cu doi ani în urmă să realizeze documentarul Un silence si bruyant, împreună cu Anastasia Mikova. Sau aerul acela imprevizibil, dar mereu asumat, care o face ca în interviuri să fie, uneori, aproape absentă, iar alteori glumeață, poate chiar tăioasă, însuflețită, convingătoare. Și dialogul nostru s-a dovedit imprevizibil, motiv pentru care, din lunga listă de întrebări cu care mersesem, pregătită să o întâlnesc, am apucat să o pun doar pe prima.

ELLE: Ați spus la un moment dat că actoria v-a salvat viața. Și cu altă ocazie, spuneați că ați intrat în profesie ca o tânără extrem de furioasă. Acum, că sunteți invitată aici pentru o retrospectivă a carierei dumneavoastră, v-aș ruga să-mi vorbiți despre asta.
Emmanuelle Béart: Da, cred că am început profesia asta cu furie, cu violență. Munca m-a ajutat să mă concentrez, să mă regăsesc, să țip, să plâng, să caut durerea pe care o simțeam în interior și să fiu capabilă să o exteriorizez. Nu o să continui. Am făcut un film, Un silence si bruyant, despre incest. Cred că am spus tot ce era de spus în acel film, dacă ai ocazia să-l vezi vei înțelege de ce eram atât de furioasă.

ELLE: Chiar am văzut azi un talk în jurul acestui documentar pe care l-ați regizat, vorbeați undeva în Marea Britanie. Cum a fost să nu mai apăreți în postura de actriță, ci să alegeți să spuneți această poveste în acest fel?
E.B.: Motivul pentru care am făcut filmul a fost că mi s-a întâmplat mie. Am vrut pur și simplu să găsesc o modalitate să vorbesc despre asta, să spun că nu s-a întâmplat degeaba. Aveam ceva de transmis. Vreau ca oamenii să fie capabili să vorbească despre un subiect încă tabu. Acesta e motivul pentru care l-am scris, l-am regizat, am găsit oamenii care să apară în el.

ELLE: Chiar citeam că ați intervievat peste o sută de oameni.
E.B.: Au fost mulți pentru că am vrut să găsesc oameni care sunt pregătiți, eram obsedată de ideea de a nu-i răni. Voiam să fie pregătiți să vorbească. Și nu e ușor să vorbești. Și eu am vorbit în film, am spus ce mi s-a întâmplat. Știu, deci, cât de dificil este să deschizi acest subiect. Dar am vrut să o fac într-un film, nu am vrut să vorbesc despre asta în interviuri, am vrut să împart tema asta cu alți oameni. Deci nu are de-a face cu actoria sau cu regia, nici măcar nu știu dacă pot spune că a fost o regie pentru că… este mai personal de-atât. E foarte personal.

ELLE: Și, îmi imaginez, foarte dureros, îmi imaginez că a fost dureros să o faceți, așa încât nu o să insist să vorbiți despre asta.
E.B.: Nu a fost dureros, pentru că la acel moment eram pregătită. Mi s-a întâmplat de la 10 la 14 ani, acum foarte mult timp, deci. Mi-a luat ani și ani să-mi revin. Dar chiar eram pregătită, nu am suferit absolut deloc. De fapt, am fost foarte mulțumită, foarte mișcată. M-a emoționat să vorbesc cu oameni care au trecut prin același lucru. A fost foarte important pentru mine să fie și un bărbat între acești protagoniști. A contat cât pentru 20 de ani de psihanaliză.

ELLE: Ați simțit și un fel de responsabilitate aparte, nu doar pentru propria poveste, dar și pentru ceilalți oameni care vorbesc în film?
E.B.: Da, a fost o responsabilitate imensă, am simțit că trebuie să spun lucrurile în modul adecvat. Dar le-am spus că vom merge foarte profund cu întrebările, că uneori vor fi lucruri care ar putea să-i rănească, pentru că vorbim inclusiv de partea care include sexualitatea. Nu am vrut să ocolesc nimic din ce înseamnă de fapt incestul. Am mers foarte departe cu întrebările, i-am scuturat, dar mereu le-am spus că au drept de veto pe film, că, dacă sunt lucruri care îi deranjează, le vom scoate. A fost singura modalitate de a-i proteja, ca să poată vorbi complet liber, pentru că știau că vor putea spune dacă nu vor ca anumite lucruri să apară.

ELLE: Se poate întâmpla, desigur, să se răzgândească. Și chiar mă întrebam cum e posibil ca o astfel de convenție, cum e filmul, să poată să spună atât de mult adevăr. Poate e mai simplu când e vorba despre un documentar, dar și între celelalte filme pe care le-ați făcut și care au fost proiectate acum în cadrul retrospectivei care vă este dedicată, la Les films de Cannes à Bucharest, transpare un adevăr.
E.B.: Se întâmplă, atunci când regia e bună, când jocul actorilor e bun, când întreaga echipă știe ce are de făcut. Dar e rar să se întâmple toate aceste lucruri.

ELLE: Dacă e atât de rar, înseamnă că ați fost norocoasă.
E.B.: Ce pot să zic? Da, e rar, nu se întâmplă mereu să faci un film bun în sensul acesta. Chiar și pentru mine.