ELLE FENOMEN: Educația, între eșec & soluții

Chiar dacă protestele profesorilor au fost suspendate după mai bine de trei săptămâni, iar Ministra Educației consideră că încheierea grevei a culminat cu o „victorie a tuturor celor care au susținut educația”, problemele sistemului de învățământ din România sunt departe de a fi rezolvate.

Faptul că sistemul educațional din România e complet defectuos nu cred că mai stârnește vreo mare emoție în nimeni. Ici-colo un oftat nostalgic despre cum „pe vremea mea se făcea carte”, poate o ridicare nepăsătoare din umeri fiindcă „ai mei au terminat școala”, câteva replici tăioase care ne aduc aminte de „vocația profesorilor” și de „salariile mai mult decât suficiente” și, bineînțeles, nelipsitele remarci despre clasa politică. Adică același mumbo jumbo pe care l-am auzit de 30 de ani încoace.

Ai zice că măcar statisticile îngrijorătoare, care ne plasează aproape de fiecare dată în coada clasamentelor, ar trebui să ne trezească puțin la realitate. Dar nu se prea întâmplă nici asta. Faptul că în țara noastră analfabetismul funcțional e de 45% (conform testelor PISA realizate în urmă cu câțiva ani), că ponderea elevilor care părăsesc mai devreme decât ar trebui sistemul de educație și formare este de 16% (în timp ce media Uniunii Europene e de 10%) sau că în 2019 România a fost pe penultimul loc în UE în ceea ce privește procentul din PIB acordat învățământului sunt doar câteva date complet impersonale pe care le mai aducem în discuție ca să pară că știm cât de gravă e starea sistemului.

Cu toate că nici măcar nu ar trebui să știm cifrele, ci ar fi suficient să scoatem puțin capul din bula noastră pentru a înțelege, de fapt, unde ne aflăm. În timp ce noi dezbatem intens dacă inteligența artificială ne va lua sau nu locurile de muncă, aproape 100.000 de locuințe din România continuă să nu aibă electricitate, unul din trei adolescenți lipsește de la școală pentru că trebuie să lucreze în gospodărie, aproape una din zece familii și-a retras copiii de la școală din cauza neajunsurilor și doi din zece elevi spun că familia le asigură doar uneori sau nu le asigură niciodată suficientă mâncare (potrivit studiului „Bunăstarea Copilului din Mediul Rural” realizat de World Vision România). Sigur, e o realitate foarte îndepărtată pentru cei mai mulți dintre noi, dar ea există și oferă o explicație pentru statisticile de mai sus.

Dar poate că greva profesorilor, care a debutat pe 22 mai și a fost suspendată pe 12 iunie, îți e mai familiară. Cele trei săptămâni de negocieri nu au făcut decât să dovedească faptul că România Educată a lui Iohannis, acest proiect excepțional care își propune să reformeze odată pentru totdeauna sistemul de învățământ, nu are nici o treabă cu realitatea și că educația continuă să fie doar o glumă pentru decidenți. Dar și pentru noi, ceilalți, fiindcă cererea profesorilor de a fi remunerați mai bine a stârnit o grămadă de nemulțumiri în rândul părinților, al angajaților din alte domenii sau chiar al presei.

În primul rând, fiindcă suma de 2.400 de lei, adică salariul net pe care îl câștigă un profesor debutant, e prea mare pentru cineva care și-a ales meseria din pasiune. În al doilea rând, pentru că au intrat în grevă în cel mai nepotrivit moment cu putință, adică în perioada examenelor. Apoi a fost adus în discuție și faptul că, în realitate, cadrele didactice câștigă mult mai mult datorită meditațiilor pe care le dau și care nu sunt impozitate. Meritocrația a fost, de asemenea, o altă idee intens dezbătută, mulți susținând că salariul profesorilor ar trebui să fie acordat în funcție de performanță.

Și, în cele din urmă, întreaga isterie a culminat cu teoria lansată de Digi 24, care susținea că „liderii de sindicat fac jocul Rusiei”. Să dezbatem cum nici unul dintre argumentele astea nu e valid? Înainte de toate, cred că uităm sensul unei greve. Când ar fi trebuit să aibă loc? În timpul vacanței de vară? Ar fi stârnit asta vreo reacție din partea guvernului? Plus că, de-a lungul timpului au mai avut loc greve și în alte perioade ale anului școlar, care nu influențau în nici un fel examenele, iar reacțiile au fost aceleași.

Salariile ajustate cu ajutorul meditațiilor, în mod evident, nu se aplică decât pentru o parte dintre profesori, cu precădere pentru cei care predau materiile de examen. Ceea ce înseamnă că numărul cadrelor didactice care își rotunjesc astfel veniturile e mult mai mic decât al celor care trăiesc doar din salariul oferit de stat. Faptul că elevii apelează la ore private e într-adevăr o chestiune problematică și nu face decât să reflecte starea deficitară a sistemului educațional. Și poate că prima întrebare pe care ar trebui să ne-o punem e: „Cum facem ca un elev să deprindă toate informațiile de care are nevoie în timpul orelor?” și abia apoi „„Câți bani face profesorul din meditații?”.

Treaba cu meritocrația e iarăși discutabilă. În funcție de ce evaluezi performanța unui profesor? În funcție de cunoștințele pe care le are, în funcție de rezultatele elevilor? Aș zice că nici una dintre cele două variante nu e concludentă. Un profesor care deține multe informații nu înseamnă neapărat că e și un pedagog bun. Iar rezultatele pe care elevii lui le obțin la examenele naționale nu reflectă nici ele abilitățile sale pedagogice fiindcă, după cum am văzut din statistici, sunt mulți alți factori care influențează performanța copiilor. Între timp, una dintre metodele de evaluare a profesorilor o reprezintă examenele de titularizare, care s-au dovedit a fi o reflexie perfectă a dezastrului general din sistem. Anul trecut, doar 48,68% dintre candidați au obținut peste 7 (nota minimă pentru a primi postul de titular), în timp ce peste 4.500 dintre ei nu au luat nici măcar nota 5. Dar, ca să revin la speculațiile legate de grevă, afirmațiile făcute de Digi 24 sunt mai mult decât aberante și reprezintă un exemplu perfect de maipulare mediatică.

Și ca și când toate astea nu ar fi fost de ajuns, să nu uităm nici de eterna polemică dintre părinți și profesori. Cei din urmă îi acuză pe părinți fie că sunt prea implicați și că nu le permit să își facă treaba așa cum știu/ vor/trebuie, fie că nu le pasă deloc de educația copiilor și că lasă asta doar în seama lor, în timp ce tabăra cealaltă susține că dascălii nu sunt pregățiți cum ar trebui sau că nu sunt dedicați meseriei.