ELLE ARTĂ: Adrian Ghenie: „Obiectul artistic reprodus pe touchscreen devine un monstru mai puternic decât o întreagă expoziție”

O călătorie la Viena până în primele zile ale primăverii e musai să includă și o vizită la Albertina Museum, care găzduiește, în cadrul expoziției Shadow Paintings, lucrările celui mai proeminent artist român al momentului, Adrian Ghenie. Acesta onorează lucrările pierdute ale lui Egon Schiele, care au ajuns la public doar prin intermediul unor fotografii.

„Abia aştept să apară următorul artist român la fel de bine vândut”, mi-a spus Adrian Ghenie la sfârşitul unui interviu pe care l-am făcut chiar la conferinţa de presă care deschidea actuala lui expoziţie de la Muzeul Albertina din Viena. Mai mult sau mai puţin coincidenţă, cu doar două zile în urmă, multe agenţii de presă reflectaseră noul succes (şi noul prag financiar) atins de pictor: un tablou de-ale sale se vânduse la Sotheby’s Londra cu echivalentul a peste două milioane de euro. „Nu pot spune că trăiesc total independent de locul meu în piaţă, dar eticheta asta de cel mai bine vândut nu e neapărat un compliment şi clar nu ceva care să mă inspire”.

Sigur, Adrian Ghenie nu avea nevoie de acest artificiu de marketing pentru a sta – confortabil şi deplin meritat – pe afişele celebrului muzeu vienez alături de Chagall, Monet şi Picasso. Expoziţia Shadow Paintings, cântecul de lebădă al lui Klaus Albrecht Schröder (deja fostul director al Albertinei, înlocuit de la 1 ianuarie 2025 cu Ralph Gleis), nu ar fi avut un loc de desfăşurare mai nimerit, dat fiind tot conceptul ei curatorial. El îi aparţine lui Ciprian Bârsan şi presupune resuscitarea unor lucrări pierdute ale unui artist iconic al modernităţii, atât de legat de Viena: Egon Schiele.

„Limbajul corporal din lucrările lui are ceva – avant la lettre – din limbajul corpurilor noastre în faţa camerei, mai ales comportamentul trupurilor noastre în faţa unui webcam, de la partea pornografică a Internetului până la un banal selfie în baie. Cred că exhibiţionismul personajelor pictate de Egon Schiele la începutul secolului XX rezonează mult cu un body language propriu pentru social media la început de secol XXI. El se bâţâia în faţa oglinzii când se picta. Azi, un corp gol în faţa unei camere se scălâmbăie în acelaşi fel. Din acest punct de vedere, Schiele pare să fi fost un vizionar, iar, pentru mine, asta îl transformă într-un artist contemporan chiar şi al următorului secol.”

Mulţi cunoaştem repertoriul de imagini ale lui Schiele, pictor al expresionismului austriac, obsedat de autoportret, de nuditate, de friabilitatea şi meschinăria corpului omenesc, sărăcit de orice atribut estetic. Picturile pierdute, care azi ajung la noi exclusiv prin fotografii, sunt, şi ele, autoportrete. Din ele se iţeşte acelaşi bărbat prins într-o dinamică sălbatică, în care oasele par să-i fi fost lungite sau reaşezate, ca într-un corp mutilat şi apoi rearanjat pentru poză. În unele are ceva dintr-un puşti pirpiriu sfruntat, în altele e la fel de lipsit de viaţă precum Hristosul în mormânt al lui Holbein cel Tânăr.

Dacă încercăm o definire vizuală a lui Schiele, nu avem cum face abstracţie de această corporalitate stafidită, bolnavă, săracă, adesea reprezentată în haşuri negre şi în linii zigzagate sau frânte. Nu putem face abstracţie nici de personajul din spatele artistului, neînţeles şi neagreat de contemporani, cu o viaţă în care s-au strecurat multe zone de umbră, sfârşită la doar douăzeci şi opt de ani din pricina gripei spaniole. Soţia lui însărcinată, Edith, a fost prima răpusă de boală. După trei zile, a murit şi el. Între cele două morţi, a schiţat corpul defunct al acesteia de mai multe ori. L-am întrebat, de altfel, pe Adrian Ghenie dacă această contextualizare a corpului în raport cu boala, cu slăbiciunea, cu vulnerabilitatea, cu finitul, cu mortalitatea e una dintre direcţiile pe care le-a urmat.