V from vintage

Esti in cautare de chilipiruri sau doresti sa stii cit valoreaza tabloul mostenit de la bunica? Alina Baisan ia pulsul pietei de antichitati autohtone

V from vintage

De la aglomeratele consignatii de pe strazile Lipscani si Berzei la tirgurile de vechituri de la Valea Cascadelor, Obor sau de pe Kiseleff, de la galeriile cochete de antichitati din zona Dorobanti si pina la mai nou aparutele case de licitatii care stabilesc recorduri de pret de la o editie la alta, pasionatii de obiecte vintage din Bucuresti au de unde alege. Desi nu este la fel de dezvoltata ca in alte capitale europene, piata de antichitati de la noi cunoaste astazi toate formele de prezentare. Colectiile de arta, mobilierul pretios, argintaria si restul obiectelor de decor din buticurile de antichitati spun povestea familiilor romanesti si trecerea lor prin diversele epoci ale frumosului.

Piata de antichitati a luat pulsul societatii, atit in momente de renastere, cum a fost cel de dupa Revolutie, cind oamenii si-au vindut ultimele piese de valoare mostenite pentru a-si cumpara apartamente la bloc, cit si in momente de recesiune cum e cel de acum, in care interesul pentru antichitati a scazut in favoarea inves­titiilor imobiliare si a noilor trend-uri in materie de design. Desi comori se gasesc tot mai greu pe piata, Capitala a avut locuitori bogati si asta se reflecta in depozitele galeriilor de antichitati.

Ne-o confirma si Valeriu Vochita, proprietarul galeriei „Art & Life”, deschisa nu demult in Dorobanti. „Romania a fost in perioada interbe­lica o tara cu oameni bogati, care aveau bun gust si care isi facusera un obicei din a merge la Paris si Viena pentru a cumpara obiecte de arta.” Inainte de ’89, si in tara comertul cu obiecte de arta era infloritor, sustine Cornelia Udrea, de la Galeria de arta Ana. „Oamenii investeau in obiecte de arta pentru ca alte posibilitati nu aveau. Dupa ’89, cind au aparut investitiile imobiliare, lumea s-a orientat spre acestea. Noi am fost o tara foarte bogata. Multi straini ne intreaba de unde avem covoarele de rugaciune. Aici au trait foarte multi evrei, armeni, turci, vechii covorari. Eu lucrez de aproape 40 de ani in domeniu si i-am mai apucat pe citiva dintre cei care restaurau covoarele impecabil. Acum, tinerii cumpara mocheta, dar e altceva cind iti pui in casa un covor care a apartinut unei anumite perioade.”

Anii ’90

Galeria Dorobanti a aparut printre primele pe piata, in anii ’90. Marilena Dumitrescu, una din cele doua proprietare ale galeriei, povesteste si ea ca „doctorii evrei isi cumparau in anii ’30-’37 pentru cabinet cea mai buna mobila Art Déco din Austria si Germania. Avocatii isi luau birou Ruhlmann, nu Székely & Reti de la Tirgu Mures!”. Tot ea isi aminteste de abundenta de obiecte antique care se gaseau pe piata in anii ’90. „Meseria aceasta de anticar n-o facea nimeni inainte. Exista un singur magazin pe Lipscani, unde se ducea toata lumea din oras. Isi lasau lucrurile in regim de consignatie si isi luau banii cind se vindeau obiectele. Intre timp au aparut in jur de 30-40 de ma­gazine. Noi sintem printre primii trei care am deschis, pe 17 decembrie 1990. Era foarte multa marfa in anii aceia. Toti mai aveau acasa cite ceva, chiar daca isi pierdusera in mare parte averea. In acea perioada s-a dat o lege prin care fiecare a avut dreptul sa isi cumpere un apartament la bloc. Tot poporul, ma refer la oraseni, a devenit astfel proprie­tar. O garsoniera era 500 de dolari, un apartament o mie. Aveai in casa un vas Gallé mai mic, luai 500 de dolari pe el; aveai unul mai mare, luai o mie. Tin minte ca aduceam marfa cu camioanele: mobila, covoare, argintarie, de toate. Prin ’95-’96, lucrurile au inceput sa se aseze. Au inceput sa apara colectionarii noi… Cei vechi nu mai aveau nici un ban. Treptat s-au deschis si alte galerii, unele s-au mai inchis intre timp, si tot asa. Au aparut tirgurile de pe Kiseleff, de la Obor sau Palatul Sutu. Au aparut casele de licitatie.”

De efervescenta anilor ’90 a profitat si Valeriu care, la vremea respectiva, era antreprenor in Belgia. Incercase mai multe afaceri, de la comertul cu vagoane pentru trenurile de agrement la mobilier pentru baruri si restaurante. „In Romania, in anii ’90, era o abundenta incredibila de lucruri frumoase, in toate acele consignatii deschise pe Calea Victoriei, la Hanul cu Tei, pe Blanari. Gaseam aici lucruri pe care le vazusem in casele oamenilor cu stare din Belgia. Stiam ca la tirgurile de antichitati din afara sint foarte scumpe si le gaseam aici la preturi foarte mici. Mi-am dat seama ca se pot face bani din asta. Nu mi-a fost usor, pentru ca la inceput mai si gresesti: un obiect pare au­tentic, dar nu e si pina nu bagi mina in buzunar si nu iti ard degetele cind te pacalesti de citeva ori, nu te numesti negustor. Nu cunosc nici unul care sa se laude ca nu s-a pacalit macar o data.”

Clientul, un investitor

Dupa douazeci de ani in Belgia, Valeriu a revenit in Romania, pasiunea sa pentru pictura romaneasca cintarind greu in balanta atunci cind a decis sa ramina in tara. „Uneori ma gindesc ca am privat copiii de sistemul medical din afara. Pentru ca, desi am aceasta pasiune, totusi sint un om cu picioarele pe pamint. Dar pina la urma stiti ce invinge intre pasiune si ratiune? Va spun eu: pasiunea, oricit ai fi de puternic.” Atunci cind a deschis mica galerie de pe strada Tudor Stefan, in toamna anului trecut, a trebuit sa isi calce pe inima si sa puna in vinzare citeva dintre tablourile din colectia personala, pentru a putea da un renume magazinului.

Marilena Dumitrescu isi aminteste ca atunci cind a inceput afacerea considera ca nu se poate deschide un magazin de antichitati daca n-ai un Grigorescu si un bureau plat Louis XV sau XVI. „Si am avut Gri­gorescu. Acum nu-l avem in galerie, dar avem Petrascu, avem Ciucurencu, avem Pallady.” Nu multe galerii din Bucuresti se pot lauda cu atitea nume importante ale picturii romanesti laolalta. Doamna Dumitrescu ne explica felul cum ajung aceste capodopere in galerie: „Cunoastem foarte multa lume buna. Am vindut aici colectii intregi, din case exceptionale. Mai sint si unii negustori care au renuntat la magazin, dar care si-au pastrat acasa un fond. Un Grigorescu costa in ’90 o mie de dolari. Daca cineva ar fi stiut in ’92 ca Grigorescu se va vinde cu 175 de mii de euro, nu-l vindea cu 2.500 de dolari. E o lume care se misca, se fac investitii. Asta nu inseamna insa ca preturile tablourilor cresc la intimplare. Pretul se bazeaza pe valoarea artistica a lucrarilor, asadar a pictorilor romani, care sint intr-adevar exceptionali si care au reusit sa se sincronizeze cu arta europeana, adaugind o remarcabila nota de originalitate si autenticitate. Se spune mereu ca pictura romaneasca nu are cota in afara granitelor noastre. E foarte normal sa se stabileasca valoarea de piata a unui pictor roman in Romania. Dar sa nu credem ca nu se stie si in strainatate cu cit se vinde un Grigorescu la Bucuresti si ca mai gasesti azi la Paris un tablou de-al maestrului cu citeva mii de euro.”

Calitatea de investitor este, de altfel, principala caracteristica a clientilor care trec astazi pragul galeriilor. Din acest punct de vedere, Valeriu marturiseste ca duce dorul pietei de antichitati din Belgia. „Acolo ai ce sa inveti de la clientii magazinelor de antichitati, pentru ca un colectionar este un bun specialist in domeniul in care colectioneaza. Pe cind aici, piata e inca imatura, oamenii abia isi desco­pera pasiunile si acumuleaza treptat cunostinte. Sint si unii care stiu mai multe decit majoritatea negustorilor, dar, din pacate, acestia nu au bani. Unii cauta o investitie profitabila, altii se indragostesc de cite o lucrare si fac datorii pentru a o obtine. Arta s-a dovedit a fi o investitie mult mai solida decit domeniul imobiliar. Cei care au cumparat pictura in anii ’90 sint foarte fericiti astazi, pe cind cei care au cumparat imobile si terenuri, astazi constata ca s-au pacalit.”

Patima colectionarului

Cu toate astea mai exista inca, chiar daca in proportie mai mica, o specie de oameni pentru care arta si obiectele antique sint mai mult decit o simpla investitie. Vorbim despre colectionari, acei oameni in stare sa cheltuiasca averi pentru a-si alimenta pasiunea. Un anticar adevarat le ia repede urma si incearca sa si-i tina aproape. „Sint oameni care au retina, carora le place sa citeasca, oameni care merg la expozitii, care au microbul in ei”, le schiteaza portretul, in tuse subtile, Marilena Dumitrescu.

Orice colectionar cumpara la inceput mai timid, lucruri mai ieftine. Incepe sa-i placa, incepe sa se agate, ia lucruri mai scumpe, ba chiar intra in alta faza, in care isi vinde din obiectele achizitionate la inceput, care nu mai corespund nivelului dorit. Si, la un moment dat, se opreste. Si le-a pus pe perete in living, in bucatarie. Si le-a pus peste tot. Gata, se opreste. Eventual mai vinde niste lucrari de la inceput care i se par plevusca… In acest moment, clientul acesta foarte bun te paraseste. Trebuie sa iti faci rost de altul.”

Colectia personala a lui Valeriu a inceput cu povestea incredibila a achizitionarii unui prim tablou. „L-am cumparat in 1996, de la doamna Birzu, care locuia pe Maria Rosetti si care nu mai traieste, Dumnezeu s-o odihneasca. Am dat un pret foarte foarte mare pe el. E un Iser, reprezentind-o pe actrita Nineta Gusti, si stiu sigur ca nu il voi vinde niciodata. O persoana importanta voia sa il cumpere de la doamna Birzu si i-a oferit 2.000 de dolari. Dumneaei mi-a spus ca mi-l vinde mie pentru 5.000, dar ca mi-l va da atunci cind va hotari. Am asteptat vreo doi ani si, intr-o seara, m-am dus la ea cu toti banii pe care ii aveam strinsi: 7.000 de dolari. Era o suma foarte mare. I-am zis ca ii dau 6.000 de dolari, daca mi-l da pe loc. «Valeriu, nu ti-am spus ca ti-l dau cu 5.000, dar cind hotarasc eu?!». Si atunci, pentru ca imi era teama sa nu o supar, i-am zis: „Doamna Birzu, toti banii pe care ii am eu, 7.000 de dolari, vi-i dau pe toti, numai dati-mi tabloul». Si atunci am vazut-o, saraca, cum a cazut pe ginduri. Mi-a zis: «Lasa banii pe televizor si vorbim miine». Am plecat de acolo si fara tablou, si fara bani. Se putea intimpla orice. Avea 90 de ani, iar eu nu aveam nici o dovada ca ii dadusem banii. Pe vremea aceea se vindea un Tonitza cu 10.000, puteai lua un apartament cu doua camere cu banii aceia. Asta e, am riscat. A doua zi eram la masa cu niste prieteni si m-a sunat: «Valeriu, vino sa-ti iei fetita, ca nu am puterea sufleteasca sa o dau jos de pe perete». Am lasat mincarea si tot si m-am dus. Asa am cumparat primul tablou.”

A asteptat ani de zile pentru alte tablouri. De fapt, tot timpul e la pinda, in asteptarea cite unei lucrari. Alta data, dupa o noapte nedormita de emotii, vazind ca proprietara nu se lasa induplecata, i-au dat lacrimile. Asa a convins-o sa i-l dea, iar marturie pentru emo­tiile acelei zile ramine dedicatia pe care aceasta i-a lasat-o pe spatele tabloului: „Vazindu-l pe Valeriu cu la­crimi in ochi, mi l-am amintit pe sotul meu care era cuprins de a­ceeasi pa­tima si i-am vindut acest ta­blou pe care l-a iubit in lipsa si pe care sper sa il pastreze pentru tot restul vietii”.

Un alt fel de anticar

Parasind galeriile cu pretentii din Dorobanti, ajungem in centrul vechi al Bucurestiului, unde intr-o cladire de la inceputul secolului XX, pe strada Co­vaci, dam peste Thomas, un anticar total atipic pentru peisajul autohton. Thomas are 28 de ani si cam in jurul acestei virste graviteaza si personalul magazinului sau. La Thomas Antique gasesti obiecte aduse din strainatate, care, desi sint vintage, nu au pretentia ca sint si originale, lucru care se re­flecta in pretul relativ mic al acestora. Consecinta acestui fapt e ca majoritatea clien­tilor care se aventureaza prin noroaiele de pe strada Covaci pentru a trece pragul magazinului Thomas Antique au in jur de 30 de ani. Tinarul proprietar a crescut de mic printre antichitati, in magazinul tatalui sau din Olanda. Atunci cind familia sa a deschis o fabrica de mobila la Tirgoviste, au investit si intr-un magazin de antichitati, situat in fostul „Amsterdam Cafe”. Intre timp s-au mutat in cladirea proaspat renovata de pe strada Covaci colt cu Sepcari. De aprovizionare se ocupa tatal si varul sau, care merg constant la tirguri si licitatii in Belgia, Franta, Germania, Danemarca si Suedia.

In timp, inveti tot mai mult ce poti vinde si ce nu”, spune Thomas. „Incercam sa pastram preturile mici, acesta fiind si unul din motivele pentru care multe dintre piesele de aici nu sint din perioada lor initiala. Masa din spatele tau, de exemplu, e un model englezesc din 1920, dar aceasta e facuta in 1950. E de calitate, lemnul e frumos lucrat, insa nu e din perioada originala. Daca ar fi originala, ar costa de cinci sau zece ori mai mult. Oamenii cauta patina vintage, dar nu prea ii intereseaza daca piesa e originala. Cei mai multi romani nu au venituri foarte mari, iar daca le place o piesa si pretul e bun, o cumpara.” Nesfirsitele lucrari de refacere a strazii Covaci, populata in trecut cu multe magazine de antichitati, reduc simtitor numarul clientilor. Insa Thomas e mai ingrijorat de invazia barurilor din centrul vechi decit de noroiul din fata magazinului. „Primaria ar trebui sa limiteze numarul barurilor din centrul vechi, pentru ca acesta risca sa devina un fel de oras-fantoma pe timpul zilei. Oamenii imi zic ca ar trebui sa ma bucur ca dispare concurenta, dar as prefera sa fie cit mai multe magazine de antichitati aici. In mod normal, centrele oraselor au si magazine, dar in Bucuresti exista mall-urile. Poate in zece ani se va crea un echilibru intre baruri si magazine, aici. Cind Zara sau H&M vor deschide primul magazin pe Lipscani, se va produce schimbarea, iar centrul vechi se va umple de magazine.”

Intre timp, Thomas a venit cu o idee inspirata: a deschis in incinta magazinului un mic café bar. In acest fel, clientii care vin sa bea o bere, asezati intr-un fotoliu vintage, pot analiza in voie obiectele de mobilier puse in vinzare. Asa reuseste sa vinda lunar obiecte in valoare de 15-30 de mii de euro, in conditiile in care investitia initiala in magazin a fost de 150 de mii de euro. Il intreb daca exista interes pentru obiecte romanesti pe piata de antichitati din Olanda. „Noi am exportat obiecte romanesti in Germania si Olanda. Piesele rustice au fost o vreme cautate, dar acum nu mai sint chiar asa ce­ru­te. Dealerii care au vindut din Romania au crescut pre­turile tot mai mult si lumea a inceput sa isi piarda interesul.” Cit despre Olanda, si acolo piata de antichitati e una dificila momentan. Daca pentru lucrurile foarte valoroase in­ca se mai gasesc cumparatori, nu acelasi lucru se poate spu­ne despre produsele mai ieftine. „Tatal meu vindea astfel de antichitati standard in urma cu 25 de ani, celor din generatia sa, the baby boomers, cum erau numiti cei nas­cuti dupa al doilea razboi mondial. Acum, acestia au 50-60 de ani si se muta in apartamente mai mici, pentru ca le-au plecat copiii de acasa. Fenomenul acesta duce la un ex­ces de obiecte pe piata si la lipsa clientilor care sa le cum­pere. Acum preturile sint mici in Olanda si poti cum­para multe lucruri frumoase la preturi foarte bune. E un mo­ment bun pentru cumparatorii romani, dar nu pentru vin­­zatorii de acolo.”

Moda se intoarce

De scaderea interesului pentru antichitati se pling si anticarii nostri. Pentru a supravietui, acestia apeleaza la toate formele de comert. Unii organizeaza expozitii sau aleg sistemul consignatie, altii negociaza cu pro­prie­tarii vinzarea in rate. Spre deosebire de casele de licitatii care au ajuns la preturi-record de vinzare, in galerie preturile sint uneori la jumatate. De aceea si posesorii unor colectii valoroase aleg sa isi vinda mar­fa prin intermediul caselor de licitatie.

Cornelia Udrea nu priveste cu optimism spre viitor, mai ales ca in ultimul an interesul clientilor pentru obiecte precum cele expuse in galeria Ana de pe Ermil Pangratti a scazut foarte mult. „Daca nu se face o educatie in acest sens, viitorul va fi foarte prost. Tinerii nu prea au cunostinte in acest domeniu. La scoala nu li se prezinta tipurile de mobilier, pictura romaneasca. Daca s-ar vorbi mai mult, daca s-ar vizita muzeele, tinerii ar iubi mai mult arta. Decit sa ia un gablont de la Meli Melo, pe care dau 100 de lei, isi pot lua un inel cu diamant care costa 1.000 de lei si pe care il pot pastra toata viata. In situatia in care ar avea un necaz, si-ar putea recupera banii pe el sau poate chiar ar scoate profit.” „E din ce in ce mai greu, pentru ca am pierdut segmentul celor de 30-40 de ani”, constata si Marilena Dumitrescu. „Tinerii au alte gusturi, nu mai au chef de mobila cu bronz, Napoleon III, de statui. Nu-si mai pune nimeni covoare pe jos. Singurul lucru pe care il mai accepta sint tablourile. Genul acesta de magazin, ca al nostru, e pe duca. Toate obiectele expuse aici au o incarcatura nostalgica, au fost in casele unor oameni de exceptie. Nu mai are nimeni chef de asa ceva acum. Dar exista moda! Poate sa vina din nou moda si sa salveze piata.”

Foto: Guliver

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle