Românii se tem că autoritățile nu îi apără. Femeile știu asta de mult.

A fost nevoie de o tragedie ca întreaga țară să simtă că nu este protejată de autorități. Dar pentru o parte a populației - pentru fete și femei - frica este un stil de viață.

Ioana Ulmeanu Editorial de Ioana Ulmeanu

Ne aflăm astăzi în ceea ce s-ar putea chema stadiul final al tragediei prin care a trecut Alexandra Măceșanu din Dobrosloveni. Agresorul și-a recunoscut ieri fapta și a mai recunoscut că a agresat-o, violat-o și omorât-o și pe Mihaela Melencu, o altă tânără luată la ocazie în luna aprilie a acestui an. Însă efectele acestui dezastru uman și instituțional nu se termină aici și nimeni nu ar trebui să fie mulțumit doar cu această mărturisire.

În ultimele două zile au avut loc proteste care cereau demisia unui Guvern incompetent și care a dovedit în repetate rânduri că nu își face dileme morale atunci când favorizează infractorii. S-a strigat în stradă, ca la Colectiv, „Corupția ucide” – un lucru cât se poate de adevărat când ne uităm la modul în care au fost numiți în funcții unii dintre oamenii care au gestionat cazul din Caracal.

Un altfel de protest a avut loc duminică seara în fața Ministerului de Interne. În jur de 400 de persoane, multe dintre ele femei îmbrăcate în negru, au reclamat un fapt care a fost ignorat în majoritatea emisiunilor TV și a reportajelor de la fața locului care au prezentat drama: că, atunci când femeile sunt bătute, hărțuite, jignite, ucise, atât autoritățile, cât și publicul, sunt fără reacție.

„Cade una, cădem toate” a fost numele acestui protest ce reclama faptul că „trăim într-o cultură care normalizează hărțuirea și violența asupra femeilor, iar societatea face mișto despre asta – în bancuri, în reclame, în melodii, în rânjetele complice ale tuturor.” Pe parcursul protestului, femei cu gurile legate cu eșarfe negre, purtând pancarte pe care scria „Poliția ucide” sau măști chirurgicale pe care scriseseră „Credeți-ne” s-au înșirat în fața Ministerului de Interne. S-a vorbit la portavoce despre nepăsarea autorităților și s-a recitat un poem scris de Medeea Iancu, inspirat de evenimentele cele mai recente. „Poem în care am fost la un pas să devin oseminte & bijuterii” s-a auzit la un moment dat în timpul lecturii, clipă în care aerul devenise electric de la încărcătura emoțională, în care aproape că s-au simțit scântei. Sau poate că era doar sunetul a ceva care crăpase în sufletele celor prezenți.

Mai târziu, și câteva persoane din public au simțit nevoia să spună ceva ca toată lumea să audă. De la fata de 17 ani care a povestit cum se gândește la ce să poarte și cum să se comporte, cu frică, de fiecare dată când iese din casă, la bătrâna care a început să țipe, disperată, „eu, dacă eram acolo, îi sufocam pe toți!”, micul protest începea să semene cu o revoluție. Și a culminat cu actul uneia dintre protestatare de a scrie cu spray-ul pe clădirea Ministerului Afacerilor Interne „Poliția ucide”. Secunde mai târziu, un bărbat adăuga, tot cu spray, „Demisia” pe clădire. Când evenimentul s-a sfârșit și aproape toții participanții plecaseră spre casă, un moment care a coincis cu apariția unui alt grup de protestatari, veniți dinspre Piața Victoriei, jandarmii le-au încolțit pe câteva dintre organizatoare, le-au legitimat și hărțuit. Noua mulțime adunată a reacționat rapid și femeile au scăpat, însă au fost alergate de jandarmi și hărțuite, din nou, o străduță mai încolo.

În tot acest timp și până târziu în noapte, pe rețelele de socializare s-a discutat dacă este cazul ca moartea Alexandrei și a Mihaelei să devină o chestiune politică. S-a vorbit despre politizarea indecentă a unei tragedii. Despre oportunismul presei. Despre felul în care s-au vehiculat multe știri false în zilele în care autoritățile nu au făcut declarații oficiale despre ce s-a întâmplat. Și s-a vorbit foarte mult despre felul în care feministele își doresc să facă din moartea Alexandrei un simbol.

Numai că moartea Alexandrei chiar este un simbol. Dincolo de intențiile criminalului și de acțiunile lui, dincolo de lanțul incompetenței instituțiilor, dincolo de dezastrul legislativ care îi va permite criminalului să nu rămână pe viață în închisoare, rămâne și faptul atât de clar că avem de-a face cu o atitudine generalizată: statul și instituțiile lui, la fel ca cei mai mulți dintre oamenii din această țară, nu au nici o problemă când vine vorba de a ignora actele violente împotriva femeilor și fetelor.

Cu toate acestea, persoanele care au scris postări în această direcție pe rețelele de socializare au fost luate în râs sau, mai rău, înjurate și acuzate de propagandă. „Pizde opărite”, „frustrate”, „Să vă fie rușine! NU AVEȚI DREPTUL să asociați moartea unui copil nevinovat cu mișcarea feministă!”, „Ce treabă are un copil nevinovat cu promovarea avorturilor, a partenerilor sexuali multipli, cu propaganda împotriva creștinismului și al (sic) urii împotriva bărbaților” sunt doar exemple dintr-un șir foarte lung de jigniri emis la adresa feministelor care au îndrăznit, încă o dată, să se revolte și să spună că suferințele femeilor sunt ignorate în această țară.

Un protest similar cu cel de ieri și organizat în mare parte de aceleași persoane a avut loc pe 8 martie în fața Tribunalului din București, cu numele sugestiv: Cum se scapă de-un viol, domnilor judecători?'. Atunci feministele protestau în fața deciziilor prea blânde pe care judecătorii le dau în cazurile de agresiuni sexuale. Libertatea arătase că peste 500 de pedofili au fost condamnați cu suspendare în România, faptele a 400 dintre ei fiind încadrați drept acte sexuale cu minori, și nu violuri. Ca atare, mulți agresori au scăpat cu suspendare. În aprilie, tot feministele au protestat atunci când singurul centru de urgență destinat victimelor violenței domestice a fost lăsat fără fonduri de Primărie. Tot feministele au semnalat că, din 2012, de când a fost introdus în România ordinul de protecție, între 2 și 4% din totalul plângerilor înregistrate se finalizează cu rechizitoriu. Tot ele au fost cele care au atras atenția asupra faptului că Ministerul Justiției nu a participat la grupul de lucru pentru elaborarea legislației secundare ce vizează violența domestică. Tot feministele au raportat că, atunci când s-a discutat, ani la rând, despre ordine de protecție de urgență, cu ajutorul cărora poliția să poată intra în casele victimelor fără mandat, procurorii s-au opus, pentru că s-ar fi încălcat dreptul la proprietate al agresorului, un lucru care a revenit și în discuția despre mandatul de la Caracal.

Nu vreau să enumăr merite aici, deși sunt mândră să mă identific eu însămi ca feministă. Ce vreau, în schimb, e să spun că răpirea unei fete, violarea ei și apoi omorârea ei sunt, în fapt, chestiuni despre care feministele au vorbit dintotdeauna. Și despre care trebuie să vorbească.

De ieri și până astăzi, vedem tot mai multe femei vorbind despre agresiunile la care au fost supuse ele însele și despre felurile la fel de agresive (când nu au fost doar nepăsătoare) în care autoritățile au reacționat la plângerile lor. Se vorbește despre un #MeToo românesc, generat de tragedia Alexandrei și a Mihaelei. Se dezbat soluții – ore care să deschidă subiectul violenței de gen în școli sau măsuri legislative specifice. Și toate aceste discuții sunt bune și pot genera, mai departe, soluții sau pot împiedica măcar unele dintre tragedii.

Iar în furia aceasta născută dintr-o dramă poate că acesta este una dintre puținele consecințe pozitive. Pentru că, de câteva zile, țara întreagă se simte fără apărare, lipsită de ajutor în fața agresiunilor. Lipsită de protecția instituțiilor și, mai mult chiar, înșelată în așteptări firești față de statul în care trăiesc. Dar nimic din ceea ce simte acum populația în largul ei nu e ceva ce femeile să nu fi simțit de mult.

Citește și:
Să nu o lăsăm pe Alexandra să fie doar o victimă

Foto: ELLE

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din lifestyle