Jurnal de la Cannes, de Alex. Leo Serban

Sa fim seriosi: nu am tinut un „jurnal” la Cannes! Cine are timp de asa ceva? La Cannes!? (Doar bloggerii tin jurnale la Cannes, pentru ca oricum blog-ul e un jurnal, deci intra in job description.) La Cannes abia ai timp sa vezi filmele. Cele din competitie. Si, daca ai noroc, si citeva pe linga. Deci, sa fie clar: am scris acest „jurnal” la Bucuresti, dupa Cannes , ca n-am avut cind acolo.

Jurnal de la Cannes, de Alex. Leo Serban

Marti.

Ajung la Cannes cu o zi inainte, ca-ntotdeauna, de la Paris. N-am mai gasit loc la TGV-ul direct, asa ca am facut o escala de 40 minute la Marsilia. Ceea ce a fost OK, ca oricum n-am mai vazut Marsilia din ‘92. Ce e misto, la Marsilia, e ca gara (St. Charles) e pe o colina si, cind iesi, ai tot orasul la picioare. Ma rog, la nivelul ochilor. Ma instalez in acelasi loc ca anul trecut, in Suquet – Cannes-ul vechi, cel pitoresc, altfel Cannes-ul, va jur, e total neinteresant: o „loca­litate” pentru burghezi bogati, cu hoteluri de lux si cazinouri unde sa-ti toci luxul. „Luxul” meu e de a-mi inchiria, in perioada festivalului, o camera (preferabil in Suquet, dar n-a fost mereu in Suquet), de a-mi face cumparaturile din marché-ul din apropiere si de a-mi gati acasa… Anul asta, surpriza: la acelasi pret am o camera in plus, deci camera a devenit un apartament! In camera din fata (din vechea casa cu birne in tavan) am o canapea extensibila, bucataria etc. si vedere spre turnul cu ceas si spre casa de vizavi, plina de flori; in cea din „spate” – cu o vedere splendida peste acoperisurile de tigla, spre palmieri si colinele din fundal – am acum dormitorul, cu un mare afis inramat „Festival de Cannes” din 1986. Ma acreditez, ma bag putin la Internet, apoi ma duc la cumparaturi; este cel mai placut moment de la Cannes, pe urma incepe rutina.

Miercuri.

Vad Up, filmul de deschidere (in afara competitiei), o poveste de animatie 3D pentru care ti se dau, deci, ochelari 3D. Filmul e o minune (acum a intrat si pe ecranele noastre, deci va pu­teti convinge)! Cannes-ul incepe cu poezie, veselie si baloane colorate. De ce stiu sigur ca nu va continua tot asa? Ah, da: pentru ca vin aici de 13 ani, e deja rutina (rugina?).

Joi.

Rutina: bifez filmele din competitie, cel chinezesc (Spring Fever) e socant, cu scene de sex gay destul de explicite. Sint in­trebat, de o televiziune, ce cred; la naiba, abia a-nceput festivalul, ce pot sa „cred”?! Filmul nu e rau, le zic (jucindu-le jocul), ar merita un premiu. (Va si primi unul, lol – cel pentru scenariu.) Apoi ma intilnesc cu Anamaria Marinca, Porumboiu si Vlad Ivanov – mai intii la L’Up (nici o legatura cu filmul!), apoi la Grand Café (locul „traditional” al intil­ni­rilor romanesti), unde mai vin Monica Birladeanu & Bobby Pau­nescu, mai tirziu apare si Radu Mihaileanu – care e-n juriul ecumenic, ju­riul acela cu oameni tristi si prost imbracati (nu e cazul lui Radu!).

Vineri.

Peste noapte se dezlantuie o furtuna cum n-am vazut de cind fac eu Cannes-ul. Se face frig. Nu mai e nici o „rutina”. Nu-mi place. Noroc ca vad citeva filme misto – printre care Thirst (sud-coreean), o poveste dementa cu un popa care se transforma-n vampir. Nu-l gusta multi, dar mie-mi place (se pare ca si juriului, re-lol, pentru ca primeste unul dintre premiile sale). Porumboiu, Ivanov si echipa urca, la 11 dimineata, treptele salii Debussy unde se prezinta Politist, adjectiv. Cu numai un sfert de ora mai devreme s-a oprit ploaia! O fi semn bun? (La Cannes se spune „festival ploios, festival norocos”.) Croazeta rasuna de… Mirabela Dauer, „Nu te parasesc, iubire!”, slagarul care se aude de 3 (trei!) ori in film, una dupa alta. (Strainii prind mistoul, se ride si se aplauda la faza asta. Si la celelalte. Si la sfirsit, LOL.)

Simbata.

Noroc cu Anamaria. Gratie energiei si spiritului ei de aventura vad si eu, in fine, una din insulele (sint 2) aflate la 15 minute distanta cu va­porul: Ste Marguerite. Dupa aglomeratia, zgomotul si nebunia din Cannes, parca nimerim paradisul pe pamint: nu e tipenie de om, plaje pustii, un fort ca in tablourile lui De Chirico, copaci nesfirsiti si o liniste ca de la inceputul Lumii… Facem multe poze, plecam fericiti. Dar fericirea nu dureaza pentru ca, la intoarcere, vad filmul cel mai revoltator din selectie: Kinatay, filipinez. Mizeria asta e in competitie, care va sa zica, in timp ce filmul lui Cornel, nu! Ma incarc meganegativ, filmul e cu un tinar politist care asista impasibil la violarea, uciderea & transarea unei femei; ii zic Politist, aBjectiv, ca sa ma razbun.

Duminica.

Inca o surpriza placuta: Agora, filmul lui Amenabar care se petrece in Alexandria (Egipt), sec. III A.D. E in afara competitiei. Personajul principal e o femeie extraordinara, Hypatia (Rachel Weisz), astronoama de renume, ucisa la final de fundamentalistii crestini. Uau! Ma-ndragostesc de Hypatia, cu regretul ca nu poate fi reciproc: ne despart aproape 2 milenii… In schimb, ma „dezindragostesc” (un pic) de Monica Bellucci, care joaca intr-o timpenie de film (Ne te retourne pas) alaturi de Sophie Marceau. Adica una (Sophica) se transforma in alta (Monica). Partea proasta e ca am stat mai mult la partea cu Marceau (prima) asteptind sa apara Monica, dar n-am mai rezistat pentru ca filmul (regizat de Marina de Van, pe care o si cunosc, pacatele mele) e ff prost. Foarte! In schimb, mi-au placut Taking Woodstock (= Ang Lee „face Woodstock-ul”, yeah) si Un prophète (Jacques Audiard face inchisoarea, ouch).

Luni.

Lars von Trier, Antichrist. Oh, Doamne!

Marti.

Se vede Amintiri din Epoca de Aur, filmul in scheciuri scris, produs si co-regizat de Cristian Mungiu (alaturi de Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Razvan Marculescu si Tica Popescu). Sala (tot Debussy) mai putin plina ca la Porumboiu, dar reactioneaza (din nou) foarte bine la replici si poante pe care le credeam „cu circuit inchis”. Cele mai bune episoade mi s-au parut primul (al Ioanei), al cincilea + al treilea (ale lui Cristi) si al patrulea (al lui Tica). Dar inteleg de la Cristi ca a fost o ordine decisa in ultimul moment. „Pastrati-o“, ii spun, „e perfecta!“

Miercuri-joi.

Bifat Tarantino-ul, Inglourious Bastards, dement si „divertent”, cu un actor pe care nu-l stie nimeni, Christoph Waltz, genial! (ia premiul de interpretare masculina, ceea ce mi se pare normal) si Almodóvar-ul, Los abrazos rotos, care ma plictiseste grav, desi e cu Penélope Cruz pe care-o ador… In filmul asta e frumoasa (natural si normal), sofisticata, stilata, facuta sa semene ba cu Audrey, ba cu Marilyn (peruca blonda etc.), dar povestea e-o plictiseala, don Pedro si-a prins urechile in prea multe paranteze care se fac si se desfac – pina la urma intelegi ca trebuie sa le-nchida pe toate, dar cine l-a pus sa le deschida?! Bietul Almodóvar… inca o Palma care-i trece pe sub nas.

Vineri-simbata.

Se vede Das Weisse Band (Haneke): drama solida, alb-negru, care pare ecranizare, desi e scenariu original; un premiu n-are cum sa-i scape (va lua chiar Palme d’Or-ul, ha-ha). Se vede si o duda absoluta, Maps of the Sounds of Tokyo (Isabel Coixet), dupa „chipul” si asemanarea fundului gol al lui Sergi Lopez care joaca cu el: paros si cu cosuri. Bleah. Se mai vede Enter the Void (Gaspar Noé), ambitios, sexos, inovator & provocator, amutitor ca virtuozitate si ametitor ca efect (aproape halucinogen), dar luuung (2 ore 45!). Si se mai vede (in afara competitiei) The Imaginarium of Doctor Parnassus, ultimul Terry Gilliam, cu Heath Ledger care a murit in timpul turnarii… Inceputul (unde Heath e gasit spinzurat sub un pod, declarat mort si resuscitat) iti ingheata singele.

Duminica.

Isabelle Huppert (presedinta juriului) citeste toate premiile, cu restul juriului tacut si mofluz in spatele ei. Edouard Baer, mereu elegant si spiritual, glumeste, dar atmosfera e ca dupa inmormintare – inmormintarea celor ucisi de generaleasa Huppert cu pistolul in ceafa. Se huiduie la Kinatay, se aplauda si se huiduie la premiul pentru Charlotte Gainsbourg (pentru rolul din Antichrist), se aplauda indelung la premiul „pentru intreaga activitate” acordat octogenarului Alain Resnais (o nepolitete, imponderabilul Les herbes folles ar fi meri­tat altceva decit un premiu de circumstanta!), se aplauda tare si din inima la Un prophète, se aplauda rece si cumpatat la Das Weisse Band, generaleasa isi saruta „feldmaresalul” (= Haneke) si gata:

La fête est finie… Oh, Doamne. Am tot zis in stinga si-n dreapta ca asta e ultimul Cannes. Sper sa ma tin de cuvint…

Articol publicat in ELLE Iulie 2009

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle