Interviu cu fotograful Petrut Calinescu – Calator printre betoane

Plecand de la un proiect cu un succes neasteptat la public, Ioana Ulmeanu a cautat sa afle unde sta cheia catre popularitate cand vine vorba de fotografie, cum s-a nascut Mandrie si beton si ce a invatat fotograful Petrut Calinescu despre si de la oamenii pe care ii pozeaza.

Fotograful Petrut Calinescu si etnologul Ioana Hodoiu au inceput sa lucreze la proiectul Mandrie si beton in 2010, vrand sa documenteze transformarea satelor din Maramures si Tara Oasului, ai caror locuitori au plecat la munca pe meleaguri mai insorite. Doi ani de munca de teren au avut drept rezultat o serie masiva de fotografii in care nici locurile si nici oamenii nu mai arata asa cum cei mai multi dintre noi isi imagineaza viata la tara.

Casele cu multe etaje, nuntile cu sute de invitati, masinile si hainele cu pretentii au devenit acum simbolul legendarei fale osenesti si al harniciei osenilor – unii dintre putinii romani care muncesc cu succes in strainatate si care se intorc acasa in fiecare august sa isi sarbatoreasca cu un fast poate obositor si nu tocmai stilat eforturile de peste an. Iar prezenta proiectului pe Facebook a aratat cat de deranjati suntem, pana la urma, de faptul ca orice urma de pitoresc a disparut din satele din Oas si a scos la iveala prejudecati si invidii. Acest interviu este o poveste despre doua lumi complet diferite si despre doua feluri deosebite de oameni, cei care vad si cei care fac, asa cum o vede cel care a fotografiat intreg proiectul.

Elle: De cat timp faci poze in Tara Oasului?
Petrut Calinescu:
De vreo doi ani, timp in care am stat cam doua luni pe an acolo. E departe de Bucuresti, daca te sui in masina trebuie sa stai ceva, pentru ca faci cel putin o zi pe drum.

Elle: Cand ti-ai dat seama ca o sa fie un proiect, ca o sa faci mai mult din aceste calatorii?
P.C.:
Nu l-am gandit ca pe un proiect pe termen lung, dar stiam ca nu prea inteleg eu nimic si ca trebuie sa petrec mai multa vreme cu el, sa-mi dau seama ce vreau sa zic. Eram foarte confuz. La inceput am incercat sa fiu mai ironic, dar mi-am dat seama ca acelasi lucru se intampla, la o scara mai mare, si in Bucuresti. Ca toate casele dispar si apar tot felul de nenorociri. Apoi am plecat la Paris, am incercat sa ii urmaresc cumva pe cei pe care i-am urmarit in tara si mi s-a parut foarte interesant ca acolo ei stau in cu totul alte conditii. De fapt, nu sunt plecati toti in Franta. Fiecare sat e plecat ca o singura individualitate, unul e in Paris, altul e in Londra. Dar mi-am dat seama ca afara e greu sa faci fotografii bune, pentru ca cei mai multi lucreaza in constructii, pe santiere mici. E greu sa dai de ei si, cand ii gasesti, sunt trei oameni cu un trafalet in fata unui perete alb. Ar putea fi oriunde. Iar femeile fac menajul in case private si nu prea poti sa intri acolo.

Elle: De ce ai ales satul? Si mai ales de ce ai ales satele alea?
P.C.:
Ce m-a atras la sat a fost lumea moderna care vine tavalug peste cea veche. Nu aveam mare lucru in cap, stiam doar ca e un mare contrast intre generatii, ca vin tinerii de afara imbracati in Versace si in treninguri Adidas si stau cu batranii care sunt inca in opinci. Voiam sa incep sa il documentez fara sa stiu exact in ce conditii traiesc ei sau cum isi cistiga banii. Stiam foarte putin si am descoperit pe masura ce am inceput sa fotografiez. Eu am stat mai mult cu cei din Paris, dar asta nu inseamna ca toti sunt plecati la Paris. Mai degraba am decis eu sa urmaresc un grup mai compact si un sat anume, Certeze.

Elle: Cum a ajuns Certeze sa fie satul care te intereseaza?
P.C.
: De acolo au plecat primii oameni la munca afara. Ei sunt un simbol si pentru oseni. Sunt nitel mai aparte, pentru ca erau de pe vremea lui Ceausescu migratori in interiorul tarii. Asta o spun toti, ca nu aveau teren agricol si trebuiau sa plece la alte munci prin tara – munci sezoniere, unde castigau foarte bine, dar era si foarte greu. Se duceau la defrisari, acolo unde nu puteau intra utilajele, intrau ei la ciulini, la tufarisuri, sa faca terenul arabil. Dupa asta mergeau la Constanta, la vopsit interioare de tancuri petroliere. Din vremea aia s-au obisnuit sa plece. Plecau din sat cu familia, in gasti, erau foarte bine platiti si se intorceau cu o multime de bani, pentru ca nici nu cheltuiau nimic cat stateau in padure sau in port.

Elle: Asta inseamna ca erau deja prosperi.
P.C.:
Am aflat ca asa au inceput sa se schimbe casele lor. Isi mareau camera de zestre, care in alte parti e camera buna, de oaspeti. Acolo strangeau pentru copii si, pe masura ce agoniseau, camera devenea mica. Au inceput sa sparga casa si sa construiasca in jur. Oricum casele lor erau mai mari, iar ei spargeau o camera, faceau inca trei, si anii ‘90 i-au prins si cu un etaj in plus. Toate casele astea care par foarte noi sunt, de fapt, plecate de la casele mici. Pe unele le vezi de afara. Ai trei etaje si vezi la un nivel de jos vechea casa sau niste inflorituri. Peste ele au trantit BCA-ul.

Elle: Erau totusi oameni obisnuiti sa traiasca multi intr-o camera, cum se facea la tara.
P.C.:
Da, am cunoscut un tip care zicea ca s-a nascut intr-o casa de lemn dupa care suspina toti acum, si ca au stat cinspe frati intr-o odaie. Atunci cand au dat de bani, numai de construit aceeasi casa nu aveau chef. Este de inteles ca li s-au schimbat standardele. Doar ca ei nu stiu sa cheltuiasca bani, au fost toata viata strangatori si s-au pomenit cu un surplus cu care nu stiu ce sa faca. Or ei asa sunt, muncesc intruna. Se lauda, spun ca osanul e harnic si asta e cartea lor de vizita. Intr-adevar, e! Dai mana cu ei si au niste palme cat lopetile. Se mandresc cu harnicia lor si casele devin un simbol al ei. Daca esti harnic, o sa ai o sotie buna din sat, pentru ca ei sunt traditionalisti si se casatoresc numai intre ei. Nu ai casa mare, inseamna ca nu esti harnic si freci menta la Paris, deci nu ai sotie misto.

Elle: Deci este o trasatura masculina?
P.C.:
Nu neaparat, si fetele sunt la fel de muncitoare. Foarte putini construiesc insa de la zero. Ei primesc de la parinti o constructie la rosu pe care trebuie sa o termine. La Paris am cunoscut un cuplu tanar, la vreo 30 de ani, cu doi copii. Primisera de la parinti o casa, au terminat-o, iar copiilor le-au facut trei case. I-am intrebat pentru ce si au spus: Sa fie! Copiii au crescut la Paris, vorbesc franceza si au case la rosu in Certeze. Pe care trebuie sa le continue cand cresc.

Elle: Si probabil ca nu se vor intoarce.
P.C.:
Probabil. Cumva stiu si ei treaba asta, dar au un discurs dual, tot ei zic ca isi ingroapa banii in betoane, ca e un blestem, ca asa e osanul si dupa aceea stau un pic si spun: „Da, o sa-mi schimb acoperisul”. Si mai e ceva: casele nu se termina niciodata pentru ca exista mode. Acum la moda e acoperisul in valuri, daca ai unul in unghiuri drepte pus acum trei ani nu faci nimic cu el. Si il schimba, e o dementa!

Elle: Se mai nasc copii acolo?
P.C.:
Majoritatea se nasc afara si sunt foarte mobili. Nasc si se intorc cu copilul de zece zile inapoi, cu autocarul, timp de 36 de ore. Iar cei mai multi dintre copii merg la scoala acolo.
 

Elle: Deci au inceput sa isi educe copiii?
P.C.
: Unii, da. Sistemul francez ii obliga sa ii educe. Daca nu dai copilul la scoala nu ai niste facilitati, in timp ce, daca il dai si faci parte dintr-o anumita categorie sociala, ai dreptul la un apartament cu o chirie foarte mica.

Elle: Ei locuiesc legal in Franta?
P.C.:
Majoritatea. Sunt unii care mai stau prin padure si pe la „abandon”, cum zic ei, adica scuateaza, dar povestea e aceeasi. Toti, cand au venit, au stat la marginea Parisului prin bordeie, au intrat ilegal in tara, nici nu aveau drept de munca. Majoritatea o recunosc, iar asta e foarte OK.

Elle: Le place in Franta?
P.C.:
Le place sa castige mai mult, altfel nu. Viata lor sociala se petrece tot intre ei, traiesc intr-un mic univers, vezi blocuri intregi pline numai de romani. Fiind pusi pe economisit, nu prea ies in oras, poate foarte rar, cei tineri. Mananca numai mancare romaneasca, se duc la Carrefour si cumpara carne, varza, aduc butoiul de acasa, fac sarmale si in week-end se viziteaza intre ei. Nici macar la serviciu nu poti sa spui ca interactioneaza cu altii pentru ca patronii sunt tot romani, cei care au plecat mai demult, care sunt interfata cu clientul francez. Multi sunt de ani acolo si nu stiu franceza, se uita numai la programe romanesti. Si sunt suparati daca nu muncesc o duminica, pentru ei e o zi in care au pierdut o suta de euro.

Elle: De unde au energia si ambitia?
P.C.:
Asta e o trasatura a lor. Ei zic ca e fala oseneasca si chiar sunt masini de muncit. Sunt si organizati. Iar daca altii, din alte sate, nu au reusit ce au facut ei, nu inseamna ca si-au pastrat traditia. Cand te uiti in satele mai sarace, unde nu se construieste, lucrurile nu se intampla doar pentru ca sunt saraci.

Elle: Deci oricat ar deplange lumea nerespectarea traditiei, osenii sunt un model de succes.
P.C.
: Lumea considera ca osenii ar putea face altceva cu banii. Multe case sunt foarte urate, e drept, dar mie mi se pare ca aici e vina autoritatilor. Daca ar fi fost o strategie dupa care sa se construiasca, probabil ca ar fi aratat altfel lucrurile.

Elle: Cum construiesc ei, de fapt?
P.C.:
Casele noi nu se construiesc neaparat cu arhitect, dar gasesc si ei o revista si zic ce vor, dupa care mai adauga ceva. Sunt putine cazurile in care folosesc un arhitect.

Elle: Construiesc doar in luna august, cand sunt in Romania, sau si in restul anului?
P.C.:
In august se construieste foarte putin. In Certeze s-a cam terminat, acum isi mai pun un acoperis sau darama o fatada si mai pun un arc de cerc de sticla, tot felul de adaosuri. In alte sate se construieste acum. Uneori supravegheaza batranii, iar cei care nu au batrani isi coordoneaza lucrarile prin telefon. De multe ori se intorc si gasesc dezastre. Am vorbit cu unul care era negru de suparare pentru ca i-au turnat doua etaje fara sa ii faca gauri pentru geamuri sau pentru scurgere.

Elle: Sunt vreunele dintre case locuite?
P.C.:
Cand vin acasa stau in ele, dar majoritatea nu sunt terminate. Le termina in exterior ca sa para gata. Cei din Certeze, plecand primii, au apucat sa termine, restul sunt doar finisate pe exterior. Si apoi ei chiar nu au nevoie sa mobileze toata casa. In anumite sate se plang ca e igrasie, pentru ca nu ai cum sa lasi o casa nelocuita un an de zile si sa nu pateasca nimic. In alte sate mai izolate au aparut hotii. E greu sa tii o asa casa – cand se intorc in concediu nu fac altceva decat sa o carpeasca.

Elle: O sa vina o vreme cand vor realiza ca s-au mutat in Franta?
P.C.:
Curentul e ca ei sa isi cumpere case pe credit acum. Si-au dat seama ca stau de atatia ani acolo, incat le-ar fi luat deja. Daca ii intrebi, zic ca se vor intoarce, ca aici e tara lor, ca acolo sunt straini, dar nu cred ca s-ar intoarce de la un salariu de 2.500 de euro intr-un sat pustiu. Ei zic ca da si ca isi deschid afaceri, dar nu vad cum tot satul se poate intoarce si fiecare sa aiba o afacere.

Elle: Nerespectarea traditiei, casele noi langa sau peste cele vechi, au si dus la controversa de pe Facebook. Te asteptai ca proiectul sa ajunga un subiect de dezbatere?
P.C.:
Ma gandeam ca are potential de controversa, dar scopul meu a fost strict sa documentez si mai putin sa controlez reactia de dupa. Mie mi se pare important momentul pe care nu-l baga nimeni in seama. Daca te uiti la fotografi, ei au tendinta sa surprinda chestiile care li se par lor pe cale de disparitie, batrani in port popular sau case vechi. Daca ramane o singura casa veche intr-un sat, majoritatea fotografilor o pozeaza. E un curent, toata lumea are aparate, sunt o groaza de workshop-uri care se fac in locatii mirifice, neatinse de vreme.

Elle: Dar ai facut si tu acelasi gen de proiecte cu grupul 7 Zile, nu-i asa?
P.C.:
Le-am facut o perioada, nu neaparat atat de pasunist. Si a fost un motiv care m-a adus aici, ca imi tot crestea frustrarea de la an la an – mai aparea cate un Mertan in cadru, mai sclipea cate un balcon de inox. Pana la urma mi-am dat seama ca este un subiect. Degeaba incercam eu sa elimin din cadru astfel de lucruri cand era clar ca proportia se schimba si ca lucrurile noi vin si le astupa pe cele vechi.

Elle: Cat de tare empatizezi cu osenii? Sunt un subiect sau niste oameni cu care ai petrecut multa vreme?
P.C.:
M-am imprietenit cu ei, dar e foarte greu sa gasesti subiecte comune. Mi-am facut amici, sunt ca niste rude, nu cele mai apropiate. E prea departe totul, ei vorbesc doar despre masini si iPad-uri, iar eu sunt total pe dinafara. Tot timpul sunt foarte atenti la orice apare nou, isi doresc orice. E ca in anii ‘90, cand au inceput sa apara lucruri si le voiai oricum.

Elle: E ciudat, daca nu au fost niciodata foarte saraci.
P.C.:
Raman in continuare detalii psihologice care imi scapa, par trasaturile unui grup si toata zona e la fel, deci se pot explica. Mai toata tara e plecata, dar nici unii nu s-au ridicat ca osenii.

Elle: Ii vezi foarte pragmatic.
P.C.
: Pentru ca e greu sa empatizezi cu ei daca nu esti de-al lor. Nu pot sa zic ca ii inteleg logic, suntem alte soiuri de oameni, sunt alte valori la mijloc. Dar ii apreciez pentru munca asta extrema.

Elle: In comunitate ei sunt niste modele de succes. Ce se intampla atunci cand faci niste fotografii si oamenii ajung expusi si judecati?
P.C.
: Ei vor sa isi arate succesul in comunitate si nu dau doua parale pe ce zic ceilalti. Eu le-am dus pozele anul asta. Nu au venit foarte multi sa le vada, dar cei care au venit au fost amuzati. Ma asteptam sa imi spuna ca i-am ironizat, imi era teama ca vor crede ca nu e bine ca i-am aratat la Paris, unde nu sunt atat de mandri ca in sat, dar nu s-a intamplat asta. Absolut toti au stiut de la inceput ce fac eu, ca sunt jurnalist, ca o sa ii pun intr-un contrast – Paris cu Romania. Unii dintre ei chiar se asteptau sa ii ironizez mai tare. Nu mi s-a parut ca i-am pus in situatii ridicole.


Elle: S-au bucurat de toata aceasta atentie?
P.C.:
Ei au bucurii de oameni simpli, se hlizeau, uite-l pe al lui cutarica, uite-l pe cutare. Cumva se recunosc in varza asta de nou si vechi, munca si distractie, in situatia asta conflictuala. Sunt foarte simpatici si primitori altfel, pozele au fost facute prin case, pe toti i-am cunoscut batand pe la porti. La inceput m-a introdus cineva, dar apoi am mers singur. Nu s-ar fi intamplat niciodata in alte parti sa te primeasca batranii si sa iti arate casele copiilor lor. Sunt foarte increzatori, se lasa pe mana ta si de acolo esti tu atent sa nu ii pui in vreo situatie ridicola. Imi dau seama ca eu ma transform in aparatorul lor, nu ca as fi vrut, dar pentru ca nu am facut pozele alea ca sa faca altii misto de ei. De fapt, pozele nu le fac cu mesaj. Fotografiez si fiecare poate sa inteleaga ce vrea, nu vreau sa dau prea multe directii. Banuiesc ca, cu cat un lucru are mai multe intelesuri, cu atat poate sa fie mai bun. Lucrurile unidirectionale dau mai degraba catre propaganda si cliseu. Ca la scoala, ce a vrut sa comunice autorul.

Elle: E mai mult jurnalism ce faci tu, decat fotografie pur si simplu. Asta vrei sa faci?
P.C.:
Cred ca da. Nu am avut niciodata pretentia de fotografie de arta, dar e drept ca nici nu stau sa categorisesc si dupa aceea sa incerc sa fac poze conform categoriei. Apoi eu sunt obisnuit sa fac mai mult reportaje, iar asta a fost un proiect atipic. Foarte multe dintre situatii nu au fost neaparat spontane. E greu sa intri la cineva in casa si sa ai pretentia ca esti invizibil. Dar asa a fost subiectul, nu l-am dus unde am vrut, ci m-a dus el pe mine.

Elle: Spuneai ca ai atins saturatia. Cand simti ca ai epuizat un subiect?
P.C.:
Cred ca stii ca la inceput faceai multe lucruri bune, iar la un moment dat petreci timp si vezi ca nu mai aduci nimic nou, iar lucrurile pe care le aduci sunt mai slabe. Atunci e cazul sa tragi linie, cand ai impresia ca se taie proiectul, cand vezi ca povestea e deja rotunda si ai mai putine intrebari de pus. Povestea aceasta se termina la fel de contrariant cum incepe, nu are vreo morala sau o concluzie.

Elle: Ai lucrat mult la un alt proiect, o calatorie in jurul Marii Negre. E un proiect finalizat?
P.C.:
Nu, o sa-l continuam, am primit o finantare. Proiectul e oricum vag, iar pozele sunt legate doar stilistic. Nu cred ca poti termina Romania ca subiect, daramite Marea Neagra.

Elle: Simti nevoia de structura pentru aceste proiecte?
P.C.:
Nu intotdeauna. Uneori mi se pare ca e mai bine sa am o lejeritate si sa leg pozele mai degraba stilistic decat dupa un fir narativ. La Mandrie si beton trebuia sa am o coloana, pentru ca proiectul in sine e mai jurnalistic. Dar la Marea Neagra pozele sunt de atmosfera.

Elle: Multe dintre fotografiile tale sunt facute in calatorii, iar proiectele tale arata si ca niste jurnale. ..
P.C.:
Pentru ca imi place sa calatoresc, in primul rand. Fotografia e mai degraba un mijloc decat scopul meu final. De fapt, asa m-am si apucat. Imi place sa ma sui in avion, sa ma trezesc in alt oras, imi plac primele zile cand vad o alta lume. Totusi, asa pierzi mult din esenta fotografiei. Pentru tine totul e exotic si te fura peisajul, dar pana la urma acest exotism este cotidian pentru altul. Pe de alta parte, cred ca iti prinde bine sa calatoresti, altfel te obisnuiesti cu locul. Cand il schimbi, chiar daca musti capcanele, e mai bine.

Elle: Crezi ca ai sa faci vreodata alt gen de fotografii? Sau vei merge tot pe jurnalism?
P.C.:
Nu ma pricep sa interactionez cu oamenii, sa ii pun in situatii. Imi e mai usor sa am totul in fata si doar sa apas pe declansator. Desi anul asta am facut o serie de portrete la nuntile din Certeze. Oricum, atata timp cat un gen de fotografie ma poate ajuta sa ilustrez o idee, nu o sa-mi impun singur limite.

Elle: Cu ce camera faci pozele? E importanta camera cu care tragi?
P.C.:
E o camera digitala, iar acum am un aparat care si filmeaza. Dar nu e important, chiar deloc. Eu nu sunt foarte bun din punct de vedere tehnic, sunt fotografi care sunt mai meticulosi. Nu am partea asta de meserie foarte pusa la punct si nu sunt nici un sclav al aparatelor. De fiecare data cand am un aparat nou incerc in primul rand sa ii tai toate functiile, ca sa operez cele cateva butoane si functii de baza.

Elle: Iti critici mereu munca. Cand esti multumit de ceea ce faci?
P.C.
: Nu sunt niciodata. Tot timpul mi se pare ca pot sa iasa lucrurile un pic mai bune, si asta e o nemultumire de care sunt multumit. Daca pici intr-o exaltare fata de propriile rezultate, acolo ramai. Ar fi complet neproductiv.

Elle: Ai momente cand crezi ca ai facut fotografia perfecta?
P.C.:
Sunt foarte fluctuante momentele astea. Entuziasmul din clipa in care faci o fotografie paleste dupa cateva zile. Iar cele la care tin cu adevarat sunt cele care au rezistat mai mult. De multe ori insa fotograful e un prost editor, el a trait o situatie, iar fotografia nu exprima neaparat ce a trait el. Urci pe munte douasprezece ore, ai ajuns sus, apare un rasarit foarte tare, iar tu faci poza care insumeaza tot traseul tau. Iar daca o arati altcuiva… e inca un rasarit.

Elle: Ai o inclinatie pentru sate, pentru spatii si lumi mici. De unde vine ea?
P.C
.: La noi, orasele arata peste tot la fel, comunistii le-au facut pe toate cu blocuri, nu iti dai seama unde esti. Satele si-au mai pastrat, in functie de regiuni, un oarecare specific care iti poate fi de folos ca fir vizual. La Marea Neagra toate statiunile arata cam la fel. Toate arata ca niste apartamente mobilate la Ikea. Se depersonalizeaza. Caut ceva culoare in comunitati mai mici, care nu au fost atat de cuprinse in valul asta.

Elle: Nu e, deci, o nostalgie?
P.C.:
Poate ca e, cel putin la Marea Neagra e si asta. Sunt nascut la mare si tot timpul m-a fascinat. Si cand calatoresc, mi-am dat seama tarziu, e unul dintre criterii. Trebuie sa fie undeva un ocean pe aproape, nu neaparat sa ma si duc acolo, dar sa fie o iesire la ocean.

Foto: Voicu Bojan

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle