Fuga de iubire sau când ratăm șansa fericirii în doi

Psiholog clinician și psihoterapeut relațional, Gáspár György a lansat recent a cincea sa carte, Suflete de sticlă. Citește un interviu despre volum și despre una dintre capcanele care ne afectează frecvent viețile amoroase: teama de iubire.

Fuga de iubire sau când ratăm șansa fericirii în doi

ELLE: Visează la o mare poveste de dragoste, dar nu se pot implica până la capăt. Ce îi determină pe unii oameni să fugă constant de iubire?

Gáspár György: Este o întrebare la care caut răspunsul de mai bine de 15 ani, de fapt, de când practic psihoterapia individuală, de cuplu și de familie. Inițial eram convins că totul ține de cât de potrivite sunt alegerile pe care le face o persoană, apoi mi-am imaginat că totul ține de soartă și de noroc. Acum sunt convins că explicația derivă din analiza informațiilor pe care le avem stocate în memoria inconștientă și care sunt rezultatul experiențelor noastre de relaționare, avute în primii ani de viață. Pentru a se putea orienta cât mai bine în lume, creierul uman este extrem de receptiv la semnalele pe care le primește din mediul înconjurător și în funcție de ce învață (timpuriu în viață) își creează niște hărți mintale despre sine, relații și iubire. Deoarece aceste hărți se dezvoltă într-o perioadă în care memoria noastră explicită este inactivă (memoria care ne permite să actualizăm, intenționat, amintiri și date psihologice personale) informațiile dobândite sunt stocate în memoria implicită – numită și memorie inconștientă. Cu alte cuvinte, dinainte ca o persoană să fie conștientă de sine (să aibă o identitate psihologică, cât de cât conturată), creierul acesteia „știe” ce înseamnă să primești și să dăruiești iubire. Iar realitatea faptică ne arată că fiecare om găsește iubirea pe care o cunoaște cel mai bine, nu pe aceea de care ar avea, cu adevărat, nevoie. Dacă un copil s-a născut și a crescut într-o familie în care iubirea părintească era greu accesibilă, din cauza faptului că părinții nu aveau timp de răsfăț, de luat în brațe și de afecțiune, atunci creierul copilului învață că în această lume iubirea înseamnă respingere, neglijență, indiferență etc. Desigur că mintea acestui copil află o serie de informații teoretice din cărți, de la televizor, din discuțiile ulterioare cu prietenii și își formează o poveste ideală despre iubire. Dar aceasta este o narațiune conștientă și prea puțin relevantă, deoarece inconștientul este mult prea generos și complex, iar informațiile stocate acolo vor avea mereu prioritate. Pe scurt, fiecare dintre noi vine din casa în care a copilărit cu o poveste implicită (inconștientă) și cu una explicită (conștientă), iar asta ne determină să declarăm că ne dorim o iubire așa cum nu am avut niciodată, în timp ce noi fugim de iubire și de împlinirea relațională, pentru că asta știe creierul nostru să facă. Este o teorie destul de alambicată, dar dacă o analizăm în profunzime putem descoperi cât de mult sens are.

ELLE: Se tot discută recent despre traumele transgeneraționale. Ce sunt ele și în ce măsură ne influențează capacitatea de a primi și oferi iubire?

G.G.: Trauma este efectul pe care o experiență negativă îl lasă în urma sa. De regulă, este vorba despre o desprindere față de sine, o deconectare de iubirea și prețuirea proprie, o pierdere a legăturii cu propriul corp și cu emoțiile pe care acesta le produce. Traumele sunt ca niște strategii de supraviețuire în momentele dificile de viață. Să ne imaginăm că, pentru a se apăra, mintea inconștientă produce o scoarță protectoare în jurul sufletului nostru prin care ține la distanță atât durerea, cât și fericirea. Iar dacă nu avem o persoană de încredere care să ne ajute, să dăm la o parte această scoarță psihologică și să prelucrăm cognitiv și emoțional ceea ce am trăit, ne distanțăm tot mai mult de energia noastră vitală, de iubire și de lume. Iar traumele uitate și nevindecate ale bunicilor și părinților devin moștenirea copiilor și a nepoților. Trauma, din păcate, călătorește în timp și ajunge să afecteze, la propriu, modul de funcționare al generațiilor viitoare. În noua mea carte, Suflete de sticlă, este conturată o poveste complicată de iubire în care cele două personaje principale, Silvia și Baltazar, au de prelucrat nenumărate traume dobândite de la strămoși și care le blochează relaționarea sănătoasă și capacitatea de cultivare a iubirii.

ELLE: Care sunt modalitățile prin care cineva fuge de intimitate?

G.G.: O persoană care fuge de iubire pune în scenă, din nou și din nou, trecutul dureros. Unul în care ajunge să fie și să se simtă respinsă, abandonată, părăsită, neglijată. Ajungând să trăiască exact ce voia să evite cu ardoare – singurătatea rece și sfâșietoare. Totul se întâmplă într-o ceață de subiectivitate foarte densă. Persoana în cauză nu este conștientă de ceea ce face, dar simte că se întâlnește, repetat, cu drama copilăriei sale. Asta până când alege, asumat, să-și analizeze trecutul și să conștientizeze tiparul inconștient, în baza căruia funcționează în relații. Oamenii pot fugi de relații prin cele mai variate comportamente: se îndrăgostesc, constant, de parteneri nepotriviți (căsătoriți sau în alte relații, cu diferite patologii mintale, cu o atracție emoțională față de celălalt gen și o dorință sexuală față de propriul gen etc.); ignoră complimentele și aprecierile pe care partenerul le oferă și se centrează exclusiv pe feedback-ul negativ și pe eventualele critici; dacă partenerul începe să manifeste dovezi de apropiere afectuoasă, se sperie, fug (uitând să-și ia rămas bun sau să mai dea vreun semn) și se transformă în niște fantome la care nu mai poți ajunge; uneori se complac în rolul de victimă și ajung să se auto-compătimească; alteori se afundă în dependența de muncă, de sport, de cumpărături, de diferite substanțe; ajung să fie infideli emoțional și sexual etc.

ELLE: Ce avem de făcut dacă începem o relație cu un astfel de partener?

G.G.: Să ne punem răbdarea și compasiunea la dospit. Este o uriașă provocare să dezvolți o relație cu un astfel de partener și, din păcate, este și mai complicat să o păstrezi. Deoarece nu știi niciodată dacă celălalt mai este, sau nu, în relația cu tine. Regula de bază este să ne amintim că, în proporție de 10% celălalt reacționează la ceea ce se întâmplă în prezent, iar 90% are de-a face cu rănile și traumele sale din copilărie. Dacă nu avem această idee în gând, ajungem să ne dezechilibrăm emoțional ușor. Este nevoie și de multă inteligență relațională, de capacitatea de a-l confrunta pe celălalt într-o manieră empatică și de a-i transmite câtă durere pot cauza comportamentele sale prin care se dezangajează din relație. E necesar să ne exprimăm cât mai matur posibil și să stabilim limite ferme și empatice. Relațiile, în general, nu sunt floare la ureche, iar cele în care unul sau ambii parteneri au această fobie de intimitate pot deveni înfruntarea vieții noastre.

ELLE: Dar dacă noi suntem cei care avem o frică paralizantă de implicare?

G.G.: Avem nevoie de o mare doză de curaj și autocompasiune. Curajul e necesar pentru a ne uita în trecutul personal, iar compasiunea pentru a accepta toate atrocitățile pe care le-am trăit. Următorul pas este să învățăm să ne împrietenim cu frica și anxietatea. Creierul ne transmite semnale de alarmă când cineva se apropie emoțional de noi, deoarece nu cunoaște această formă de grijă și afecțiune. Iar dacă vom ceda, din nou și din nou, alegând fuga, pe moment s-ar putea să ne simțim mai bine, dar pe termen lung ne săpăm groapa singurătății. „Tratamentul” este ca în orice altă formă de fobie, să ne expunem situației sau stimulului care ne creează disconfort.

ELLE: Care sunt mecanismele îndrăgostirii și de ce avem tendința să ne îndreptăm către partenerii care ne activează rănile emoționale?

G.G.: Sunt mai multe reguli pe care oamenii le urmează în mod inconștient. De pildă: extremele se atrag, persoana cu teamă de abandon se va îndrăgosti, adesea, de o alta cu teamă de respingere (prima fuge de singurătate, a doua de control sau manipulare); creierul ne va încuraja să ne apropiem de parteneri care semănă psihologic cu părinții noștri și care ne vor face să retrăim (psiho)drama copilăriei; când vine vorba de relații, oamenii nu aleg cu inima, atracția se face în baza traumelor și suferinței noastre. De ce? Pentru că ființa umană se naște dintr-o relație, este rănită într-o relație și se poate vindeca printr-o relație care să o ajute să descopere adevărata iubire și siguranță interpersonală.

ELLE: Se spune că oamenii apar în viața noastră cu un scop. La ce lecții să fim atenți în interacțiunile noastre amoroase?

G.G.: Oamenii apar în viața noastră pentru ca noi să ne putem vindeca psihologic și să creștem emoțional și relațional. Mai departe merită să ne îndreptăm atenția asupra modului în care reacționăm la ce se întâmplă în relație. Mult prea des ne risipim timpul judecându-l sau blamându-l pe partener, în loc să descoperim adevărul despre noi și modul în care am învățat să primim și oferim iubire. Povestea pe care mintea noastră o spune despre partener are de-a face mai mult cu noi și credințele noastre subconștiente, decât cu celălalt. Doar că este extrem de dificil să ne asumăm asta. Aș sublinia și ideea potrivit căreia ne place la partener ceea ce este subdezvoltat la noi, și ne displace la el ce nu putem accepta în noi.

ELLE: Relațiile lejere sunt din ce în ce mai frecvente. Ne pot împlini ele cu adevărat?

G.G.: Aceste relații fără angajament intim asumat sunt precum mâncarea de tip „fast food”. Nu necesită prea mult efort de preparare, nu-i nici prea scumpă, dar îi știm efectele nocive asupra corpului. La fel e și cu legăturile amoroase prea lejere, nu fac decât să ne îngrașe traumele și să ne îmbolnăvească și mai tare trupul emoțional. Noi, oamenii, suntem configurați neurobiologic pentru a trăi în relații, ceea ce înseamnă că avem nevoie de conexiuni interpersonale, zi de zi, în plan fizic și afectiv. De aceea, relațiile lejere nu ne împlinesc cu adevărat, ci, mai degrabă, țin la distanță șansa iubirii adevărate față de noi.

ELLE: Ce spune despre noi faptul că cerem sau acceptăm o relaționare lejeră, fără asumare?

G.G.: Suntem atât de răniți, din punct de vedere relațional, încât ne reprimăm și negăm nevoia bio-psihologică de relaționare profundă. Nu ne considerăm vrednici de o relație bazată pe angajament, disponibilitate emoțională și încredere. Preferăm să ne redirecționăm energia și efortul înspre muncă, parenting sau călătorii. Suntem tributari credinței că dacă o relație e complicată înseamnă că nu este adevărata noastră iubire, pentru că suntem seduși de ideologia romantică asupra iubirii (care presupune ca relaționarea să fie facilă și eminamente ușoară). Dincolo de aceste exemple, există nenumărate alte posibile explicații.

ELLE: Ai lansat o nouă carte, o altfel de carte de psihologie, Suflete de sticlă: traumele celor rătăciți în trecut. Ce ne învață acest volum cu titlu atât de puternic?

G.G.: La început, pare un volum de ficțiune. După câteva pagini, cititorul este întâmpinat de câteva rânduri care vin să explice, din punct de vedere psihologic, partea anterioară. Și tot așa mai departe. Acest tandem, între povestea iubirii dintre Silvia și Baltazar și subtitrările științifice, se regăsește de la început și până la final. Stilul acesta de text îl ajută pe cititor să înțeleagă, mai ușor, sensul unor acțiuni și să descopere psihologia din culisele comportamentelor în care se implică personajele din carte. Ce ne învață? Că iubirea adevărată nu este precum în basme și comediile americane, că trecutul nu este niciodată trecut, că sensul relației de cuplu este acela de a crește și a ne vindeca. Că după o vreme răul ni-l facem cu „mâna noastră”, că noi toți avem de recuperat restanțele acumulate la materia „inteligență relațională”, că viața ne dă momente grele și ține de noi să le găsim pe cele definite de plăcere. Că relațiile scot la suprafață întâi ce este mai frumos, apoi ce este mai urât și, abia la urmă, ce este mai valoros în noi.

Citește și:
Semnale de alarmă că ești singură în doi și nici nu-ți dai seama

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din lifestyle