Exercitii de inspiratie

Sa faci arta nu este o treaba usoara, la fel cum nu este deloc usor sa o inspiri. Tocmai de aceea am privit atent zece muze faimoase: ca sa aflam ce le-a facut atat de speciale si ce am avea de invatat de la ele.

Au trecut vremurile antichitatii grecesti, pe cand muzele erau doar noua, iar rostul lor era mai cuprinzator – era de datoria lor sa inspire creatiile literare sau artistice, sa stea drept garanti pentru adevaruri absolute si sa vegheze la linistea cetatilor. Daca in vremea lui Hesiod muzele erau considerate fiice ale lui Zeus si ale Mnemosynei si lor le erau inchinate ode si ridicate altare, acum rolul lor s-a schimbat si s-a diversificat. Nu mai este nevoie, ce-i drept, sa te cheme Clio sau Caliope si sa ai zei drept parinti ca sa poti fi considerata o sursa de nemaintalnita inspiratie. Dar nici nu este suficient, cum prea des auzim, sa iti fie inchinata vreo oda galagioasa sau vreun poem ca sa fii o muza in adevaratul inteles al cuvantului. Tocmai de aceea ne-am uitat cu atentie la cateva dintre cele mai celebre muze ale secolelor din urma, le-am cercetat infatisarea si comportamentul, dar si rezultatele „muncii”, si am ajuns la concluzia ca exista cateva lucruri pe care trebuie sa le stim daca avem de gand vreodata sa inspiram vreo opera nemuritoare. Si, desigur, nu strica sa invatam de la cele mai bune dintre noi.

O muza nu e niciodata singura

Muzele zilelor noastre, de cele mai multe ori, nu vor servi unui singur artist, ci vor fi mereu inconjurate de mai multi. Lou Andreas-Salomé este un exemplu clasic si fermecator pe deasupra. De la Nietzsche la Wagner, Freud sau Rilke, nu putini au fost domnii inspirati de multele talente ale revolutionarei rusoaice. Numai ca, in cazul ei, inspiratia a fost reciproca. Lou a fost o femeie atipica pentru vremurile pe care le-a trait. A invatat literatura, filosofie si religii pe cand avea doar 17 ani, lucru care nu era la indemana domnisoarelor care invatau mai degraba broderie decat teologie. L-a cunoscut pe Nietzsche cativa ani mai tarziu, a scris un studiu despre el, „Friedrich Nietzsche in seinen Werken”, si a compus un „Imn catre viata” pe care filosoful voia sa il puna pe note. Intalnirea ei cu Rilke, pe cand poetul avea doar 21 de ani, iar ea cu cincisprezece mai mult, a fost una providentiala. Ea a fost cea care i-a schimbat numele din René in Rainer si l-a invatat limba rusa, pentru ca el sa ii poata citi in original pe Tolstoi si pe Puskin. Chiar dupa ce aventura sentimentala dintre cei doi a incetat, au ramas prieteni si au corespondat pana la moartea lui, in 1926.

Alma Mahler, cea care a fost, pe rand, sotia lui Gustav Mahler, a arhitectului Walter Gropius, fondatorul scolii Bauhaus, si a scriitorului Franz Werfel, face parte din aceeasi categorie. Dincolo de cei trei soti ai sai, farmecele Almei s-au rasfrant si asupra expresionistului austriac Oskar Kokoschka, al carui celebru tablou „Bride of the Wind” ii este inchinat. Nici Gala Dalí, muza perfecta si absoluta a lui Salvador Dalí, nu a fost doar a lui. Primul ei sot, Paul Éluard, a fost unul dintre fondatorii suprarealismului, miscare pe care Gala insasi a influen­tat-o puternic. Louis Aragon, Max Ernst si André Breton au beneficiat de inspiratie din partea ei, dar si de alte avantaje, caci Gala a trait vreme de trei ani intr-un ménage à trois cu Ernst si Éluard. Insa Dalí a fost cel care a facut-o nemuritoare, iar ea a fost cea care a dat un curs (mult contestat de catre unii) carierei lui, l-a salvat de la nebunie si de la moarte.

Iar Pattie Boyd, model si fotograf, este emblematica pentru seria muzelor care au avut atatea de dat incat sa imparta inspiratie si in stanga si in dreapta. Asta pentru ca a fost, pe rand, sotia lui George Harrison, Beatles-ul tacut, si mai tarziu a prietenului acestuia, Eric Clapton, si a inspirat melodii ca „Something” – despre care Frank Sinatra spunea ca e cel mai bun cantec de dragoste din ultimii 50 de ani, dar si celebrele „Layla”; „Wonderful Tonight”, „Bell Bottom Blues” ale lui Eric Clapton. Si, ca si cum inspiratia muzicala pe care a generat-o nu era de ajuns, look-ul ei atipic, care i-a ingreunat cariera de model in anii ’60 (desi a defilat pentru Mary Quant si a pozat pentru David Bai­ley si Terence Donovan), a inspirat-o pe Twiggy sa o copieze.

O muza se inspira pe sine

Oricat ar inspira pe altii, o muza este mereu, la randul ei, inspirata. Lou Andreas-Salomé, despre care povesteam mai sus, a scris romane, piese si eseuri, a fost ucenica lui Freud si asociata lui in dezvoltarea psihanalizei si in acelasi timp prima femeie care a scris vreodata despre sexualitatea feminina, chiar inainte de a-l intalni pe maestru. Si nu este singura muza faimoasa care a muncit la fel de mult si cu acelasi spor ca si barbatii carora le-a servit drept sursa. Lee Miller este exemplul perfect in acest sens. Chiar daca a devenit celebra datorita fotografiilor lui Man Ray, cel care i-a fost iubit o vreme, Lee s-a descurcat foarte bine si singura. Dupa o copilarie traumatizanta, marcata de violul suferit pe cand avea opt ani, Lee a prins gustul pentru fotografie de la tatal ei si a devenit model pentru scurta vreme in anii ’20, cand a fost descoperita pe strada de catre fondatorul revistei Vogue, Condé Nast.

A ajuns rapid pe coperta revistei intr-o ilustratie semnata de George Lepape, insa cariera ei de manechin a luat sfarsit odata cu aparitia intr-o reclama la produse de igiena feminina care a cauzat un scandal in epoca. Insa toate s-au aranjat cum nu se putea mai bine, in cele din urma, pentru ea, cand a plecat la Paris cu gandul sa devina asistenta lui Man Ray, artistul cunoscut pentru faptul ca nu dorea si nu credea in asistenti. Consecventa Lee a reusit sa il faca totusi sa se razgandeasca, ajungand chiar sa preia multe dintre angajamentele lui de fotograf si descoperind impreuna cu el tehnica solarizarii. A devenit apoi prietena apropiata a altor artisti, printre care Picasso, Éluard si Cocteau, iar mai apoi – un respectat fotograf de razboi, documentand, pentru Vogue, Blitz­krieg-ul care a distrus mare parte din Londra si eliberarea Parisului, lagarele de la Buchenwald si Dachau, dar si prima folosire a napalmului in asediul de la St. Malo si batalia pentru Alsacia. Lee a calatorit mai tarziu si a facut fotoreportaje in Ungaria si Romania impreuna cu partenerul ei, Roland Penrose, iar in anii ’50 ferma la care s-au stabilit a devenit un loc de pelerinaj si de vacanta pentru Picasso, Man Ray, Henry Moore si Max Ernst.
 

Yoko Ono este femeia care a capatat pe nedrept reputatia de a fi despartit cel mai mare grup al tuturor timpurilor, insa relatia ei cu John Lennon, care i-a adus atat celebritatea, cat si antipatia generala, a pus in valoare doar o mica parte dintre atuurile acestei femei. Yoko este artista, scriitoare, muzician si activista pentru pace, si in acelasi timp prima femeie care a fost acceptata in programul de filosofie de la Universitatea Gakushuin, desi a renuntat rapid la studii. Membra a gruparii Flu­xus, cu care nu a dorit sa se asocieze pentru ca a vrut intotdeauna sa isi pas-treze un nume de artist neafiliat unei miscari anume, a castigat Premiul Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta in 2001 si un Leu de Aur pentru in­trea­ga activi­ta­te la Bienala de la Venetia din 2009.

Iar Marianne Faithfull, al ca­rei nume este rareori mentionat fara vreo referire la arhicunoscutul ei iubit, Mick Jagger, a avut o cariera muzicala respectabila care s-a intins pe mai bine de 50 de ani, si a colaborat, numai in ultimii ani, cu artisti ca Blur, Beck, Billy Corgan, Jarvis Cocker, PJ Harvey, Nick Cave sau Patrick Wolf. Si mai mult, a fost nominali­zata la premiile Academiei Europene de Film pentru rolul din Irina Palm, iar anul acesta a fost desemnata Comandor al Ordinului Artelor si Li­te­re­lor.

O muza are stil

Fiecare dintre femeile despre care am vorbit pana acum este speciala si este de da­toria oricarei muze, pana la urma, sa fie speciala intr-un fel sau altul, chiar daca acest fel tine doar de ochii celor care o privesc. Insa de multe ori frumu­se­tea si ele­gan­ta innascuta fac parte din pachetul de calitati cu care este dotata o femeie care inspira. Catherine Deneuve a fost celebrata pentru imaginea de obiect rece al dorintei pe care i-a adus-o filmul cult al lui Buñuel, Belle de Jour, in ca­re juca rolul unei burgheze ce isi imparte viata intre o casnicie doar aparent perfecta si o in­de­let­nicire tainica de prostituata. Cu peste 100 de pelicule la ac­tiv, actrita nominali­za­ta la Oscar pentru Indochine a fost considerata vreme indelungata una dint­re sur­­sele de inspiratie ale lui Yves Saint Laurent, bunul ei prieten si cel care i-a si reali­zat costumele pentru rolurile din Belle de Jour, La Chamade, La Si­rè­ne du Mis­sissipi, Liza, The Hunger. Ca si cum asta nu ar fi fost de ajuns, ima­gi­nea lui Cat­­herine din respectivele filme a ajuns un reper pentru iubitoarele de fashion pana in zilele noastre si nu rareori look-ul celei care a fost desemnata sa re­pre­zinte ima­­ginea lui Marianne, simbolul national al Frantei, din 1985 si pana in 1989, a fost punctul de plecare al unor trend-uri.

Iar Edie Sedgwick, superstar-ul lui Andy War­­hol, are si astazi aceeasi putere de atractie in fata fashionis­te­lor. Pana la ur­ma, ea a fost desemnata de Vogue drept „Girl of the Year” in 1965, iar imagi­nea fresh a celei care a fost numita la vremea ei Youthquaker, asa cum a reiesit din fil­mele in care a distribuit-o Warhol, Vynil, Horse sau Beauty No. 2, a devenit le­gen­da­ra. Haina din blana de leo­pard, costumele negre de gimnastica, parul tuns scurt si vop­sit cu spray argintiu ca sa semene mai bine cu pe­ru­ci­le lui War­­hol sau cerceii-candelabru pe care ii purta tot timpul au facut din Edie un style icon, si nu doar pentru cercul de cu­­nos­cuti care o intalnea in Fab­ri­ca sau la diversele reu­niuni ale vre­­mii.

O muza are cauze

De multe ori muzele zilelor noastre sunt femei reputate, care isi iau rolurile in serios si parcurg traseul firesc al oricaror vedete, ajun­gand la un moment dat sa devina modele pentru intreg publi­cul privitor, si nu doar pentru artistii asupra carora isi rasfrang stra­lu­ci­rea. Toc­­mai de aceea sunt importante pentru ele asocierile cu cauze so­ciale. Pro­babil ca Yoko Ono, celebra partenera a lui John Lennon, este cel mai relevant caz. Doar in timpul relatiei ei cu John, cei doi au protestat public im­pot­riva razboiului din Vietnam, transformandu-si luna de miere din Amsterdam intr-unul dintre cele mai faimoase si mai romantice proteste ale tutu­ror timpurilor. Cei doi au or­ga­ni­zat vreme de o saptamina Bed-In for Peace, petrecandu-si tot timpul intr-un pat din care au dat declaratii presei, in acum celebra camera 702 a hotelului Hil­ton.

Iar Cat­he­ri­ne De­neu­ve a mani­festat in multe randuri pentru diverse cauze, cea mai cunoscuta fiind sem­narea faimosului „Manifest al celor 343” din 1972. Semnatarele documentului ad­miteau ca au facut avorturi ilegale si militau pentru legalizarea avortului, ex­punandu-se justitiei pentru infractiunea comisa. „Le Manifeste des 343” a ramas in istorie drept unul dintre primele asa-zise „proteste ale pa­na­ra­me­lor”, iar De­neu­ve nu s-a limitat doar la asta. Si astazi ea este implicata intr-un program al Am­nesty International pentru abolirea pedepsei cu moartea.

Si, desi este mai de­graba celebra pentru filmele ei si pentru numeroasele relatii cu artisti ca Da­vid Bailey, Roger Vadim sau Marcello Mastroianni, Deneuve a avut mereu grija sa se implice in diverse proiecte care aparau drepturile co­pii­lor, ale vic­­timelor minelor antipersonal, ale femeilor, bolnavilor de cancer sau de SIDA. Si natura ei protestatara a mers inca mai departe. Fumatoare pa­sio­nata, Cat­herine Deneuve este si una dintre putinele vedete care mai deg­ra­ba accepta sa primeasca amenzi pentru ca fumeaza in spatii publice in timpul con­ferintelor de presa decat sa renunte la unul dintre cele mai iubite obiceiuri ale sale.
 

O muza nu e (neaparat) o iubita

E foarte simplu si convenabil pentru noi sa ne imaginam ca muzele au fost me­reu si iubitele sau partenerele oamenilor pe care i-au inspirat, dar realitatea ne contrazice. Chiar daca se intampla ca o femeie sa ajunga o inspiratoare tocmai pentru ca intruchipeaza, in ochii iubitului ei, un tipar de feminitate, lucrurile nu stau mereu asa.

Desi relatia lui Alice Liddell cu Charles Dodgson nu a fost niciodata explicata clar, ea nu era, pana la urma, decat o fetita in varsta de 10 ani atunci cand l-a rugat pe acesta, in ziua istorica de 4 iulie 1862, sa ii spuna o poveste care a devenit mai apoi una dintre cele mai fascinante povesti ale tuturor timpurilor. Aventurile lui Alice in Tara Minunilor s-au nascut in acea zi, in drum spre un picnic, si au fost puse pe hartie doi ani mai tarziu tot la insistentele fetitei care l-a transformat pe clericul Dod­g­son in scriitorul Lewis Carroll. S-au gasit, desigur, suficiente voci care sa speculeze asupra relatiei dintre cei doi, care a devenit sursa multor controverse, multi sustinand ca exista un substrat pervers al afec­­tiunii lui pentru fetita, dar nicio­data nu s-a ivit vreo dovada in acest sens. Controversa a fost alimentata si de faptul ca jurnalele lui Dodgson din 1858 si pina in 1862 lipsesc.

O relatie similara pare sa fi fost si intre Andy Warhol si saraca fata bogata Edie Sedgwick. Andy nu era atras de Edie din punct de vedere sexual, dar eroina lui din Outer and Inner Space, Prison, Lupe si Chel­sea Girls trebuie sa il fi fascinat. Tot la fel cum i-a fascinat pe multi altii, pana in ziua de astazi, desi apa­ritia ei pe firmament a fost incredibil de scurta, caci Sedgwick a trait doar pana la 28 de ani.

Edie a inspirat doua dintre melodiile lui Bob Dylan (cu care a avut o scurta aventura) – printre care „Like a Rolling Stone”. „Fem­me Fatale” a celor de la The Velvet Underground este despre ea, iar Etienne Daho i-a dedicat melodia „La Ballade d’Edie S.”. Ma­­donna a jucat-o in clipul pentru „Deeper and Deeper” si Sienna Miller – in filmul lui George Hickenlooper, Factory Girl.

O muza are probleme

Pana la urma, insa, se pare ca, oricat de multe calitati ai avea, acestea nu sunt suficiente ca sa iti castigi automat statutul de muza si o sansa la nemurire datorata vreunui penel ilustru. Asta pentru ca nu poti sa fii muza daca nu esti si excentrica. Sau macar putin ne­­buna. Cel putin asta par sa ne invete povestile celor mai controversate si mai celebrate dintre muze.

Daca stam sa ne gan­dim, scur­ta viata a lui Edie Sedgwick a fost atat de afectata de traiul intr-o familie obisnuita cu abuzul de pastile si alcool, de in­ter­narile in diver­se sanatorii, de sinuciderea fratelui ei si de relatia distructiva pe care a avut-o cu tatal sau, incat ea insasi a a­juns sa abuzeze de droguri si a murit in urma unei supradoze de al­cool si barbituri­ce cand avea doar 28 de ani, se indepartase de Fabrica si de Andy Warhol si ajunsese in mai multe randuri la de­zin­toxicare.

Iar pentru Marianne Faithfull, cariera ei impresionanta a fost in ochii pre­sei doar un subiect secundar, abordat doar cand discutiile despre abuzurile de droguri din anii ’70 in­ce­peau sa plictiseas­ca. Chiar daca a scris piese iconice pentru Rolling Stones si a avut ea insasi un album intens aclamat de criti­ca (Broken English din 1979), stranepoata baronului von Sa­cher Masoch va ra­ma­ne mai degraba in istorie drept femeia care s-a culcat cu trei dintre membrii Rolling Stones pentru a alege cu care dintre ei vrea sa fie si drept o persoana care a trait pe strazi in Londra vreme de doi ani, suferind de anorexie si de dependenta de heroina, lucruri pe care nu le-a ascuns in cele doua autobiografii ale sale.

Nu este prea simplu, deci, sa fii muza, oricat de glamour si dezirabil ar parea un astfel de rol. Iar a aspira la un asemenea statut nu este o conditie necesara pentru a ajunge una. Insa poate sa ajute, uneori, o privire mai atenta catre cele care au fost intr-atat de privite incat au facut din asta, cu adevarat, arta.

Ioana Ulmeanu
Foto: Guliver

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle