Cum (nu) am descoperit-o pe Isabelle Huppert

La sfirsitul lunii mai, actrita cunoscuta drept „regina rolurilor psihotice“ s-a aflat in Româ­nia pentru vernisajul expozitiei „La femme aux portraits“. Ceea ce trebuia sa fie un interviu s-a transformat intr-o istorie mai lunga…

Cind am aflat ca urmeaza sa fac un interviu cu Isabelle Huppert, pri­mul lucru pe care l-am facut a fost sa revad Pianista, in regia lui Michael Haneke, despre care imi amin­team ca e un film puternic, socant si care te urmareste mult timp dupa genericul de final. Imi aminteam corect: doua zile n-am putut sa ma gindesc decit la cele trei personaje contorsionate si la felul in care dramele lor ascunse se impletesc pina la explozie: o profesoara de pian (Isabelle Huppert) frustrata, bintuita de fantasme sado-masochiste si sufocata de relatia bolna­vi­cioasa cu o mama tiranica (Annie Giradot), reuseste sa scoata la iveala latura cea mai intunecata si abjecta dintr-un student sensibil si indragostit de muzica (Benoit Magimel).

Desigur, o mare parte din merit este al scriitoarei austriece Elfriede Jelinek, cistigatoarea unui premiu Nobel (filmul este o ecranizare dupa romanul sau) si al regizorului Michael Haneke, specialist in problematizarea originii raului, dar probabil fara Isabelle si felul in care penduleaza intre un intelectualism rece si o senzualitate intensa, fara chipul ei atipic, pistruiat si bizar, trupul fragil si nervos, parul de culoare incerta si privirea taioasa, filmul n-ar fi fost acelasi. Ceea ce se poate spune despre aproape toate filmele in care aceasta actrita europeana par excellence isi lasa amprenta (recunosc ca este doar o presupunere bazata pe analogie, caci Huppert a jucat in peste 90 de productii pina acum si probabil nici fanii cei mai infocati nu se pot lauda ca le-au vazut pe toate…).

Cit despre mine, m-am simtit coplesita de la bun inceput de „fenomenul Huppert”: cele 90 de filme, 120 de fotografii semnate de artisti ultra-celebri, colaborari cu regizori-legenda precum Jean-Luc Godard, un palmares impresionant (de doua ori premiul pentru cea mai buna actrita la festivalurile de la Cannes si Venetia, douasprezece nominalizari si un premiu César, un premiu Stanislavsky pentru realizari extraordinare, distinctiile „Ofiter al Legiunii de Onoare” si „Ofiter al Ordinului National Pentru Merit” acordate de statul francez), interviuri deloc mondene, ci cu raspunsuri cerebrale si la obiect, discretie absoluta in ceea ce priveste viata privata, aparitii pe covorul rosu intotdeauna sobre si elegante, nici o abatere, nici o greseala, nici un cuvint sau gest in plus. Nici o slabiciune. Oare Isabelle Huppert chiar exista cu adevarat?

In seara zilei de 28 mai, la vernisajul expozitiei „La femme aux portraits”, am privit – pe goana, ca la orice vernisaj la care privirile iti sint mereu distrase mai mult de invitati decit de operele de arta, iar zgomotul de fond iti acopera gindurile – cele 120 de fotografii expuse, in care Henri Cartier-Bresson, Helmut Newton, Robert Doisneau, Richard Avedon, Herb Ritts, Patrick Demarchelier, Annie Leibovitz, Lise Sarfati, Nan Goldin si multi altii au raspuns provocarii de a o dezbraca pe Isabelle Huppert de toate fetele sale.
Expozitia a debutat la Muzeul de Arta Moderna (MoMA) din New York si poate fi vazuta ca o istorie a portretului si a imaginii feminine din ultimii 40 de ani, trecind prin toate etapele: boema anilor ’70, glam-ul anilor ’80, minimalismul anilor ’90, rigu­rozitatea anilor 2000.

In cele 120 de imagini, cele mai multe de o covir­sitoare simplitate alb-negru, Isabelle apare in chip de adolescenta anonima, de tinara plina de candoare, de diva fashion, de femeie matura, de sex-simbol cu alura dark, de muza, amanta sau doamna misterioasa si fantomatica, etalind o diversitate naucitoare de expresii, gesturi si priviri, astfel incit e greu de spus care dintre ele este Ea, personalitatea ei dezbracata de orice conventie si aparenta. Inca o data, eram sigura ca Isabelle Huppert nu exista cu adevarat in afara ecranului si a camerelor de fotografiat….

Dupa o jumatate de ora de intirziere, incadrata de Henri Paul (amba­sa­dorul Frantei in România) si Mihai Oroveanu (directorul Muzeul National de Arta Contemporana) si imbracata in pantaloni negri si sacou crem, Isabelle Huppert isi face aparitia la Sala Dalles si se apropie de microfon. E mult mai fragila decit pare in filme, ca o statueta de portelan, nu-si arata prea mult virsta (are 57 de ani), zimbeste imprecis si vag si incepe sa vorbeasca despre expozitie si despre legaturile ei cu România. A mai fost aici impreuna cu parintii, cind era doar o fetita, in prezent filmeaza cu o regizoare franceza de origine romana (Eva Ionesco) si se declara in­dragostita de noul val din cinematografia romaneasca. Ii mentioneaza cu multa caldura pe Cristian Mungiu (cu care urmeaza sa tina, a doua zi, un masterclass in fata studentilor de la UNATC) si pe Corneliu Porumboiu (prezent la vernisaj). Face fata cu destula amabilitate publicului care vrea sa o fotografieze, nu intotdeauna in cel mai gentil mod, sau sa-i ofere cadouri, nu neaparat foarte inspirate (spre exemplu, un domn a tinut sa-i daruiasca, din motive numai de el cunoscute, portretul unui catel…).
 

Mi-au ramas in minte doua fotografii. Una de o naturalete incredibila, semnata Henri Cartier-Bresson, in care Isabelle priveste nonsalant drept in obiectiv. E asezata cu o atitudine relaxata (isi tine miinile deasupra capului) pe o canapea in carouri, intr-o incapere probabil foarte familiara. Cea­lalta este o fotografie clasica de studio, facuta in 2005 de Patrick Faigenbaum, o imagine mare, alb-negru, care o infati­seaza pe Isabelle imbracata in negru, stind dreapta si foarte formala, cu miinile incrucisate in poala. Daca exista cu ade­varat intr-o fotografie ceea ce Roland Barthes numea „punctum”, atunci punctum-ul il repre­zinta miinile ei.

Sint miinile unei femei normale, fara nici un fel de manichiura, i se vad foarte clar cuticulele, pielea un pic as­pra, unghiile imperfecte. Miinile acelea fac fotografia vie si spun multe despre Isabelle Huppert; devine cit se poate de limpede ca e o persoana reala si ca, in ciuda premiilor, rolurilor si intangibilei lumi artistice in care se invirteste, este cit se poate de umana.

Isabelle Huppert s-a nascut si a crescut in Ville d’Avray, o suburbie pariziana, si a urmat, de la 17 ani, cursurile Conservatorului de Arta Dramatica din Paris, fiind incurajata in aceasta directie de catre mama ei (Annick Beau, de profesie profesoara de engleza).
Primul rol care a adus-o in atentia publicului a fost in 1974, in filmul lui Bertrand Blier, Les Valseuses, in care a jucat alaturi de Gérard Depardieu, dar succesul deplin si l-a cistigat cu rolurile din La Dentellière (Claude Goretta, 1977) si Violette Nozière (Claude Chabrol, 1978), pentru care a primit si primul premiu la Cannes, la doar 25 de ani. Al doilea a venit pen­tru performanta actoriceasca coplesitoare din Pianista lui Michael Haneke, regizor cu care, alaturi de Claude Chabrol, Isabelle Huppert pare a avea un fel de alchimie speciala. Aceasta alchimie speciala o face sa stra­luceasca mai ales in rolurile dificile, extreme, psihotice: este memorabila in chip de mama incestuoasa, amanta ucigasa, profesoara sado-masochista sau calugarita porno, ceea ce i-a atras din partea presei internationale titlul de „the queen of arthouse psychosis”.

Rolurile controversate i se potrivesc ca o manusa: in Pianista, sta pe marginea unei cazi de baie, automutilindu-se cu o lama de ras; in Ma mère (o ecranizare in regia lui Christophe Honoré dupa romanul lui Georges Bataille), isi tine fiul in brate in timp ce se masturbeaza; in La cérémonie (regia Claude Chabrol) isi macelareste intreaga familie cu o arma au­tomata. Iar ceea ce reuseste sa faca Isabelle Huppert ca nimeni alta este sa umanizeze toate aceste roluri de femei depravate, reprimate, vorace, salbatice, sa exprime suferinta si contorsiunile interioare atit de puternic incit sa le faca credibile, visceral de credibile. si uneori, pentru asta, nici nu este nevoie de vorbe: in Pianista exista o scena de citeva minute in care camera ramine incremenita pe chipul ei, in timp ce studentul indragostit incearca s-o seduca  interpretind o bucata de Schu­bert, iar noi, spectatorii, intele­gem din expre­siile ei aproape imperceptibile toata gama de emotii prin ca­re trece perso­najul, de la felul in ca­re dragos­tea o copleseste dintr-o da­ta cu ferocitate, pina la felul in care incearca sa-si stapineasca si sa-si ina­bu­se sentimen­tele.

Culmea este ca toa­ta aceas­ta scena memorabila a fost filmata in numai citeva minute, pentru ca Huppert se grabea, in viata rea­la, sa prinda un avion… si pentru ca tot vorbim despre viata din spatele ecranului, ea este una cit se poate de normala, departe de scandaluri, pa­pa­razzi si zvonuri, si se invirte in jurul unei familii si casnicii fericite. Isabelle Huppert este maritata cu regizorul Ronald Chammah, impreuna cu care are trei copii. Alaturi de fiica cea mare, Lolita, a jucat in filmul Copacabana, care a avut recent premiera la festivalul de la Cannes. In rest, prea multe amanunte despre viata ei privata nu se cunosc si, in afara celor 120 de portrete care calatoresc prin lume, Isabelle nu se lasa prea mult descifrata.

Nu s-a lasat descifrata nici la interviul pe care mi l-a acordat in dimineata de dupa vernisaj.

Am asteptat-o timp de aproape o ora, impreuna cu alti jurnalisti dornici sa-i descopere misterul, intr-o camera cu pereti verde-fistic din resedinta ambasadorului Frantei. A aparut, in fine, imbracata in niste jeansi si o haina din piele maro-roscat, lasind aceeasi impresie de aparenta fragilitate.
Am stat de vorba 17 minute pe ceas
, pentru a-i lasa timp fotografului fix trei minute pentru citeva cadre. S-a aratat deranjata de scirtiitul parchetului din camera sub pasii cuiva care se afla in trecere pe acolo si n-a vrut sa-si scoata ochelarii de soare in timpul celor trei minute de fotografii. si, va rog sa ma credeti, nu prea iti vine s-o contrazici pe Isabelle Huppert! A raspuns la intrebari distanta si precisa, facind din cind in cind pauze pentru cite o inghititura din ceasca de cafea. Nu a evitat nici un subiect, dar nici nu a dezvaluit vreun amanunt senzational si, de cite ori a suris, a facut-o in felul acela vag in care numai frantuzoaicele stiu s-o faca. La sfirsit, mi-a strins mina ferm si apoi m-a sters pentru totdeauna din memorie, pregatindu-se pentru urmatorul interviu.

Mi-a spus ca nu are nici o fotografie preferata dintre cele 120, i-ar fi greu sa aleaga, avind in vedere ca toate imaginile au o poveste deosebita in spate. Totusi, isi aminteste cu placere de cele facute de Edouard Boubat si Robert Doisneau in timpul unor plimbari pe strazile Parisului. Isi alege intotdeauna cu mare grija rolurile, primul criteriu fiind regizorul (cu Michael Haneke si Claude Chabrol a fost un fel de coup de foudre care s-a transformat intr-o relatie speciala, de incredere totala). „Nu as putea sa joc un personaj extraordinar fara un regizor pe masura.”

Filmul in care joaca acum spune povestea adevarata a unei fotografe de origine romana (Irina Ionesco), foarte cunoscuta in anii ’70-’80 datorita fotografiilor cu tenta erotica in care aparea fiica sa in virsta, pe a­tunci, de 10 ani. Isabelle Huppert interpreteaza rolul mamei, iar regizoarea filmului este chiar fata din fotografii (Eva Ionesco)…

Am intrebat-o care este cel mai ciudat rol pe care l-a avut vreo­data intr-un film si a raspuns, fara ezitare, ca este cel al profesoarei de pian, „un rol puternic, complex, extrem”. O urmaresc oare rolurile acestea si toata incarcatura lor emotionala in afara platourilor de filmare, se rasfring in vreun fel asupra ei? „Nu. stii, cind dormi si visezi, citeodata visezi mai frumos, alteori mai intunecat. A face filme si a vedea filme seamana cu un vis. Intr-un vis, poti sa mergi oriunde, sa-ti explorezi fanteziile, in­constientul, fara limite.”

Cind nu filmeaza, Huppert se afla pe scena teatrelor din Paris sau Londra.Un rol in teatru e la inceput ceva fara forma, caruia incepi sa-i dai viata, poate cu mai mult efort decit in cinema. E o anumita forma de duritate, ca si cum ai lucra la o sculptura, in timp ce cinema-ul seama­na mai mult cu muzica, pentru ca are de-a face cu ritmul. Ca sa fac o alta comparatie, un film e ca o plimbare placuta, un spectacol de teatru e ca si cum ai sui pe un munte. Dar le iubesc pe amindoua!”

Se simte insa mai apropiata de film. si, mai ales, de festivalul de la Cannes, pe care l-a explorat de zeci de ani in toate formele: a fost acolo si ca actrita recompensata cu premii, dar si ca presedinte al juriului, anul trecut. Coinci­denta a facut ca ea sa fie cea care i-a inminat regizorului Michael Haneke Palme d’Or-ul pentru Panglica alba…

Si pentru ca nu puteam sa inchei fara „intrebarea obligatorie ELLE”, am vrut sa-i aflu parerea despre stil si frumusete. „Cu ani in urma, lucrurile astea nu insemnau cine stie ce pentru mine, insa acum inseamna mult. Imi place sa am haine frumoase, face parte din bucuriile mele… sa le zicem, epicureice. Dar nu, nu ma intereseaza imaginea publica, nu sint in nici un caz o IT girl. Cunosc insa mari designeri si e placut sa-i cunosti pe cei care ti-au creat o tinuta speciala.” Cit despre importanta unui costum de film, Isabelle Huppert considera ca un costum bun este absolut esential pentru definirea unui personaj.

Am inteles ce vrea sa spuna cu asta in aceeasi seara, la proiectia speciala a filmului White Material, regizat de Claire Denis, o drama psihologica si rasiala pe fundalul unui razboi civil dintr-o tara africana a zilelor noastre. Huppert interpreteaza o femeie puternica si tenace, care refuza sa-si abandoneze plantatia de cafea, in ciuda tuturor amenintarilor si pericolelor. Cu toate astea, e imbraca­ta in niste rochii simple de culoare deschisa care-i confera personajului, altminteri dur, ceva feminin si inefabil, un soi de fragilitate care umanizeaza personajul, il fereste de stereotipia femeii puternice si, deci, masculinizate. „Am discutat ore intregi cu Claire despre acea rochie galbena”, isi aminteste actrita.

Inainte de proiectia filmului, Isabelle Huppert a vorbit din nou cu mare cal­dura despre noul val de cineasti români, spunind ca se simte onorata sa se afle intr-o tara care a dat o astfel de generatie artistica. Laurentiu Damian, profesor la UNATC si reprezentant al Uniunii Cineastilor din România, i-a inminat un cadou care mi s-a parut cel putin ciudat: un mar verzui din sticla. Isabelle Huppert si-a tinut speech-ul cu marul in mina. Cum am vazut prea putine dintre cele peste 90 de filme in care a jucat, nu reusesc sa vad legatura… Este inca unul din misterele acestei actrite pe care nu am reusit sa le descifrez.

Adina Rosetti

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle