Corina Gabriela Ionita, supraviețuitoare a tragediei de la Colectiv, despre cum i s-a schimbat viața în ultimii patru ani

Libertatea a publicat azi imagini cutremurătoare din seara tragediei de la Colectiv, o înregistrare video de 20 de minute realizată de pompieri, care nu a ajuns niciodată la public, la Corpul de Control al Primului-Ministru sau la procurorii care se ocupă de cazul Colectiv.

Corina Gabriela Ionita, supraviețuitoare a tragediei de la Colectiv, despre cum i s-a schimbat viața în ultimii patru ani

Corina Gabriela Ionita, una dintre supraviețuitoarele tragediei de la Colectiv, a fost chiar azi audiată la Tribunal în cazul Colectiv și ne-a oferit câteva declarații.

„Am apucat să văd o parte din acel filmuleț, înainte de a intra în sala de judecată și mi s-a făcut rău”, ne-a declarat Corina, cu privire la video-ul publicat de Libertatea. „Voi scrie o părere cu privire la acest clip, însă când mă voi simți în stare”.

În ceea ce privește motivul pentru care a fost chemată la audieri, Corina ne-a zis: „Am fost întrebată dacă am cerut daune, morale, materiale, și dacă le mențin, dar și cum mi-a fost afectată viata personală și profesională”.

În urmă cu numai două zile, Corina Gabriela Ionita posta un mesaj emoționant și cutremurător despre cum i s-a schimbat viața în cei aproape patru ani care au trecut de la tragedia de la Colectiv, mesaj pe care îl publicăm, neschimbat, mai jos. Trebuie să îl citești până la final pentru a înțelege mai bine cu ce s-au confruntat cei care au reușit să scape cu viață din incendiul de la Clubul Colectiv.

„Mulțumesc statului român, sistemului medical românesc, care în urmă cu 4 ani aproape că m-au omorât. M-am aflat printre „norocoșii” care au ars și au inhalat fum în doze”ideale” și am mai avut și o piele tot „ideală”(după cum mi-au spus medicii englezi), care s-a încăpățânat să se refacă în timp record și care nu a format cheloizi. Mulțumesc ISU, pentru că a decis ca eu să merg la Colțea, cu arsuri pe 40 % din suprafața corpului. Mulțumesc medicilor din Elias, care m-au lăsat pe acel pat ruginit, cu acel tifon pus la mișto de cei din Colțea și cu acea pătură scorțoasă pe carnea mea vie, aproape 24 de ore, până am început să scuip cauciuc și și-au dat seama că e nevoie să mi se inducă o comă. Mulțumesc șefei Secției de Chirurgie Plastică, pentru că pe data de 8 noiembrie la prânz, în ziua transferului, urla în A.T.I cât o ținea gura, că „nu vede nici un motiv pentru care să plece Ioniță”. Un profesionist desăvârșit, ce mi-a reconstruit perfect mâna stângă, intrat în panică la gândul plecării mele și a asumării meritelor ei de către un medic străin. Orgoliu scăpat de sub control, responsabilitate zero și omnipotență criminală. Această fază în mod special, s-a repetat în multe spitale bucureștene în acele zile și 65 de nume pe un monument funerar stau mărturie. Am avut șansă. Mulți s-au bucurat sincer pentru mine, mulți au fost de părere că nu mă aflu printre cei ce „meritau” să scape cu viață din acestă tragedie. Le mulțumesc, în orice caz. Sunt experiențe ce m-au modelat atunci și continuă să o facă. Îi mulțumesc angajatorului meu de la acel moment, care a rămas perplex când i-am spus că trebuie să îmi plătească toate cele 5 luni de concediu medical și care la o lună de la întoarcerea la muncă, m-a dat afară.

Nu, pe bune acum:
Un număr incredibil de oameni ne-au ajutat atunci, moral, material, profesional, în absolut toate modurile posibile.
În ordine aleatorie:
Mulțumesc îngerului meu păzitor, a cărui prezență am simțit-o secundă de secundă, în toate cele 9 zile de coșmar petrecute în România. Îi mulțumesc lui Gigi, care a nu s-a dezlipit de patul meu, pe toată perioada spitalizării în UK, tamponându-mi cu delicatețe fruntea, repetându-mi ori de câte ori a fost nevoie, cât de puternică sunt, cât de bine mă descurc, cât de mândru e de mine și alimentându-mă la propriu cu energie când simțeam că nu mai pot și voiam doar să se termine totul. A aplicat tot ce a învățat în ring, în cei 25 de ani de sport de performanță și a funcționat. You can do it ăla spus de omul potrivit la momentul potrivit, a cântărit mai mult decât toate terapiile din lume. Dincolo de asta, și el a fost o victimă a acestei tragedii. Plângea mult când se retrăgea în rezerva lui și chiar și azi când ne întâlnim și ne aducem aminte de acea perioadă, se întristează brusc și ochii i se umplu de lacrimi, pentru că el a văzut lucruri de care eu nu eram conștientă atunci, iar asta l-a marcat. Are ca și mine probleme cu somnul și flash-uri, chiar și acum. Mulțumesc asistenților medicali A.T.I. Elias pentru modul în care și-au făcut treaba în acele zile, deși s-au confruntat cu așa ceva pentru prima dată în cariera lor. Au improvizat mult și nu e vina lor, e vina celor ce i-au obligat să lucreze în acele condiții, deși s-ar fi putut și altfel. Desigur, au fost și scăpări criminale, la care am datoria să revin. Timp de 8 zile, nimeni nu și-a pus problema igienei mele corporale. Părul ars, înnegrit de fum, a stat așa, nespălat până în ziua transferului, când două asistente minunate au hotărât să facă ele asta, acolo în Terapie intensivă, într-un mic lighean din plastic, deși asta ar fi trebuit să se întâmple când mi se schimbau bandajele, în stare de sedare, așa cum s-a întâmplat oe toată perioada spitalizării în UK. Într-una din zilele acelei săptămâni mi-a venit menstruația și nimeni nu a fost curios să arunce un ochi sub cearceaful ce mă acoperea, timp de cel puțin două zile. Întâmplarea a făcut ca sonda mea urinară să iasă și astfel au descoperit grozăvia. Infirmiera aceea s-a oripilat și a chemat un coleg să îmi fixeze sonda, așa cum eram, fără să se deranjeze să îmi facă toaleta. Acel coleg infirmier, când a văzut, și-a tras mucii și a dat o flegmă chiar acolo, în A.T.I. A fost cel mai umilitor moment pe care l-am trăit. Pare ireal, nu? Ei bine, s-a întâmplat! Are rost să ne mai întrebăm de unde atâtea bacterii multirezistente?

În orice caz, mulțumesc managerei spitalului, care a aprobat transferul meu în ultimul moment. Am fost ultimul om tranferabil, din acel „lot”. Odată ajunsă acolo, știți: carantină, hrănit prin tub, operații, o groază de ups and downs, profesioniști al căror singur rol a fost să se asigure că părăsesc acel spital în viață. Desigur, și acolo am întâlnit neprofesioniști, dar nu prea a contat, pentru că acolo au ceva ce poartă numele de protocoale. Pentru asta ne-am expus poveștile, pentru asta am luptat în toți acești ani. Încă nu le avem. Încă nu avem o Unitate de arși de nivel european. În țara lui „Avem de toate”, încă nu avem nimic. Anul acesta am avut parte de două proiecte de lege care prevăd noi reglementări cu privire la îngrijirile medicale necesare pacienților cu arsuri grave. Astfel, prin primul proiect este înlesnit transferul acestor pacienți în unități specializate din afara țării . Cel de-al doilea proiect de Ordin propune ca recuperarea medicală pentru pacientul cu arsuri să se desfășoare în secția de Medicină Fizică și de Recuperare a spitalului în care acesta a fost tratat sau, dacă starea pacientului o permite, în alte secții de Medicină Fizică și de Recuperare, în ambele situații asigurându-se personalul necesar pentru reabilitarea medicală a pacienților cu arsuri grave. De asemenea, proiectul mai prevede ca centrul pentru arşi care asigură îngrijiri pentru copii, să fie inclusă în schema de personal și medici în specialitatea pediatrie şi chirurgie Pediatrică. E un pas uriaș.

Și astfel, ajungem iar la momentul 2015. Am revenit în țară la sfârșitul lui decembrie, cu o scrisoare medicală în mână și multe speranțe. Rând pe rând mi-au fost spulberate. La acel moment nu exista un plan, medicii se relaxaseră și cel puțin în cazul meu, nu au mai dorit să aibă de-a face cu mine. Am fost tratată cu indiferență, după care mi s-a urat succes în tot ce aveam de făcut pe mai departe, recuperare, operații estetice și de corecție, etc. Am făcut totul public și ulterior am fost chemată înapoi la Elias, dar mi s-au cerut bani pentru recuperare. Am refuzat. Mă simțeam umilită, batjocorită încă o dată. Mi-am strigat neputința aici. Am primit ajutor de unde nu mă așteptam și am început recuperarea pe loc, într-o clinică privată din București. Eram îngrozită la gândul că aș putea rămâne cu mobilitatea pierdută dacă nu îmi încep recuperarea la timp. Au urmat câteva luni de muncă intensă, cu dureri atroce și psihicul la pământ. Am insistat totuși, să fiu ținută sub observație de către cei din Elias, așa cum mi se recomandase la externare, deoarece aveam o mulțime de răni încă deschise. La scurt timp după aceste vizite, m-am umplut de erupții și mi s-a spus senin că pare a fi un Stafilococ auriu, dar nu mi s-au făcut analize și nu mi s-a prescris tratament. A urmat apoi reintegrarea, care a venit cu decepții, abuzuri, șuturi în fund, indiscreții de tot felul și un somn din ce în ce mai prost. Am trecut prin toate cum am știut mai bine. Am început să am mari probleme cu anxietatea, atacurile de panică și tot ce ține de acest spectru. Am cerut ajutor și odată rezolvată problema somnului, lucrurile au început să se așeze, credeam. În realitate, medicamentele mi-au tratat efectele, nu și cauza. Dar am continuat să mă sedez, ignorând reacțiile adverse, până în zilele noastre. În urmă cu câteva luni am aflat că aceste cantități uriașe de medicamente și-au pus amprenta asupra sănătății mele. Ficat gras, creștere în greutate, tiroidă complet dată peste cap și bonus, pierderi de memorie, afectarea capacității de concentrare, oboseală cronică, somatizări de tot felul și o reactivare a minunatului stafilococ auriu, multirezistent, sub forma unei boli inflamatorii absolut oribile, numită hidrosadenită. Inflamații, dureri îngrozitoare, disconfort fizic și psihic, coșmaruri îngrozitoare, la fel ca în prima zi. Problemele cu care mă confrunt nu mă lasă să uit.

În urmă cu vreo două luni, am decis să îmi înjumătățesc dozele de benzodiazepine. Săptămâna trecută, am fost sunată de avocat și informată în legătură cu faptul că joi, 24.10.2019 voi fi audiată in cazul Colectiv, prilej cu care am făcut o trecere în revistă a actelor medicale adunate în toți acești ani. Am decis să tai de tot două medicamente și anume Quetiapina și Gerodormul. Reacțiile adverse m-au îngrozit.
Și asta nu e nici 10% din tot ce am trăit și poate nici pe aproape din ceea ce au trăit alți supraviețuitori, mai puțin norocoși.
Hmm, audiere după 4 ani…sperați că poate am uitat, țeapă! Totul îmi este tipărit pe veci în creier și în suflet. Și încă am resurse, încă lupt cu succes cu ceea ce mi-ați făcut. Azi am citit că Arafat e audiat și el. Hai, că poate ne revenim.
#NeverForget

Citește și:
Paul Grigoriu, martor și supraviețuitor, despre noile imagini de la Colectiv

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Mai multe din lifestyle