Obezitatea, dincolo de statistici și prejudecată

Cel puțin 2,8 milioane de persoane mor în fiecare an ca urmare a supraponderabilității sau obezității, potrivit datelor furnizate de Organizația Mondială a Sănătății. Așadar, în loc de a ne pripi să judecăm persoanele care ajung în această situație, ar trebui să înțelegem ce se ascunde de fapt în spatele acestei boli și care sunt factorii care o declanșează.

Obezitatea, dincolo de statistici și prejudecată

În 2015, The Telegraph a publicat un articol în care vorbea despre beneficiile pe care excesul de greutate le are asupra organismului. De la un sistem imunitar mai puternic, la o speranță de viață mai mare și până la o prestație sexuală mai bună. Nici măcar nu trebuie să ai studii de specialitate pentru a-ți da seama cât de absurde și departe de realitate sunt aceste afirmații. Însă pentru cineva care se confruntă cu supraponderabilitate sau cu obezitate, genul ăsta de informații pot fi nu doar reconfortante, ci și încurajatoare. Iar acesta este doar un exemplu. Să ne gândim apoi la mișcările de body positivity din social media. În esență, o inițiativă lăudabilă, pe care și noi am încurajat-o și susținut-o ori de câte ori am avut ocazia. Însă e o linie fină între a promova tipologii diferite de corpuri, diverse mărimi și forme și a încuraja la propriu obezitatea.

În 1970, Richard Nixon a interzis difuzarea reclamelor la țigarete la televizor și la radio. În România lucrurile s-au mișcat mai greu, această lege fiind adoptată de-abia în 2008. Motivul era simplu: efectele nocive, chiar mortale ale fumatului. Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății „obezitatea a atins proporții epidemice globale, cel puțin 2,8 milioane de persoane murind în fiecare an ca urmare a supraponderabilității sau obezității”. Și cu toate astea, reclamele la băuturi carbogazoase, la restaurante de tip fast-food, la alimente procesate și hipercalorice sunt difuzate nestingherit în prime time. Evident că o alimentație nesănătoasă nu duce automat la instalarea obezității, dar nici nu ne putem preface că bombardarea mediatică cu produse lipsite de nutrienți nu are nici un impact. Mai ales asupra copiilor.

Dar toate acestea sunt doar o caracteristică a consumerismului în care trăim. Iar România este cu siguranță o victimă a acestui fenomen. Regimul comunist a însemnat o sumedenie de lipsuri și de restricții, inclusiv alimentare, iar anii ’80 au fost cei mai drastici din acest punct de vedere. Toate produsele pe care acum le găsim din belșug, atunci erau o raritate, iar eforturile depuse pentru a face rost de ele sunt greu de închipuit pentru noi astăzi. Pe fondul acestor experiențe, odată cu ieșirea din regimul totalitar, s-a produs o schimbare de 180 de grade în ceea ce privește atitudinea societății românești. Țara noastră era înfometată, atât de mâncare, cât și de cunoaștere, iar deschiderea și accesul la toate lucrurile de care fusese privată până atunci nu au făcut decât să amplifice comportamentul consumerist.

Pe lângă media și istoricul cultural, dezechilibrele alimentare au și o componentă psihologică extrem de importantă. Iar obezitatea nu face rabat de la asta. Obezitatea este o boală metabolică complexă și care este influențată de un cumul de factori: fiziologici, psihologici, de mediu, socio-economici și, nu în ultimul rând, genetici.

Factorul psihologic are un aport extrem de mare în dezvoltarea obezității, psihoterapeuta Ștefania Voia afirmând că „mâncatul în exces este un mecanism de apărare la care unele persoane apelează atunci când se confruntă cu emoții neplăcute pe care nu știu sau nu pot să le gestioneze într-un mod funcțional. Acest obicei ușor de accesat le oferă o doză de plăcere imediată și le distanțează pe moment de dificultățile cu care se confruntă, chiar dacă pe termen lung le va aduce dezavantaje. Oamenii pot apela la obiceiul de a mânca în exces atunci când experimentează stări depresive, de tristețe, anxietate, stres în exces sau diferite traume. Deși în depresie unele persoane își pierd apetitul alimentar, există și altele care încearcă să evite suferința emoțională și psihologică refugiindu-se în consumul excesiv de mâncare”.

Apoi, de multe ori, obezitatea se moștenește. „Avem un context genetic particular care, dacă nu este gestionat așa cum trebuie, este alimentat de condiția fiecăruia de viață. Și atunci, pe fondul moștenit din familie, copiii pot dezvolta boala. S-a demonstrat că dacă ambii părinți au obezitate, șansele copilului de a o moșteni sunt de 80%. Dacă doar un părinte are obezitate, atunci șansele sunt de 50%. De asemenea, contextul în care se dezvoltă individul este important: s-ar putea să nu fi avut antecedente de obezitate, dar dacă există un mediu în care toată lumea mănâncă necontrolat, atunci copilului i se va părea că așa e normal și astfel se poate ajunge la o situație extrem de delicată, în care nu mai poate avea control asupra acestei boli, explică Prof. Asoc. Dr. Cătălin Copăescu, director medical Ponderas Academic Hospital și chirurg de excelență în Chirurgie Metabolică și Bariatrică.

Pe lângă acești factori, există și anumite boli care stimulează senzația de foame sau care reduc rata metabolismului bazal, precum Sindromul Cushing, hipotiroidismul sau sindromul ovarelor polichistice. Însă astfel de situații sunt destul de rare, doar 1% dintre cazurile de obezitate fiind declanșate de astfel de afecțiuni.

Dar, indiferent de cauzele care o declanșează, obezitatea apare ca urmare a unui dezechilibru între energia de aport (numărul de calorii ingerate) și cheltuielile energetice (energia consumată în metabolismul bazal, în activitățile fizice, în procesul de procesare a mâncării sau în termogeneză). „Unul dintre elemente definitorii ale obezității îl reprezintă senzația de foame exagerată, acesta fiind de altfel și cel mai important simptom al bolii. Un al doilea element important este sațietatea întârziată. Începem să mâncăm și acea comandă care ar trebui să spună stop ingestiei de alimente nu se instaurează decât la un moment dat, când e târziu, lăsând să pătrundă deja prea multe alimente. Aici, desigur, este și un mod de utilizare inadecvată a sistemului nostru digestiv și anume alimentația compulsivă, adică mâncăm repede și nu lăsăm timpul necesar instalării senzației de sațietate, care se declanșează la nivel intestinal. Dacă mănânci foarte repede, ai un disconfort epigastric în zona abdominală superioară. Parcă ai mâncat prea mult, dar nu ești sătul, ar mai intra ceva. Senzația de sațietate este diferită de cea de plin, atunci când mănânci foarte repede. Dacă ai ocazia să mergi la un restaurant mai pretențios, unde cina sau prânzul sunt întinse  pe o durată de o oră și jumate, două ore, vei primi la intervale de timp de 15-20 de minute feluri de mâncare care de-abia mânjesc farfuria. La final, după ce nu ai mâncat cantitativ foarte mult, te simți sătul, pentru că a fost suficient timp ca acele alimente să părăsească stomacul și să ajungă în intestin. De la intestin pornește senzația de sațietate. De la stomac pornește senzația de foame.”, explică doctorul Copăescu.

Obiceiul nesănătos de a mânca mai mult decât ai nevoie este în primul rând facil de accesat, la îndemână. „Asta nu implică un anumit grad de fricțiune care ar îngreuna accesul la mâncare, tocmai pentru că a devenit un automatism care nu mai consumă energie psihică. În plus, gratificarea imediată este mult mai tentantă decât efectele benefice obținute pe termen lung. În timp, obținerea unei satisfacții rapide scade toleranța la frustrare, iar în lipsa acesteia este tot mai greu să ai un bun control asupra impulsurilor”, spune Ștefania Voia. În plus, multe dintre persoanele care se confruntă cu obezitate suferă și de depresie, iar de aici pornește un cerc vicios. Mănânci fiindcă ești depresiv și ești depresiv fiindcă ești obez.

„De multe ori se întâmplă ca oamenii să își înece amarul în mâncare, și pentru că se simt bine când o fac, creierul învață rapid să asocieze cei doi stimuli, eliberând opioidele proprii stării de bine. La următorul moment de tristețe sau de depresie, persoana respectivă va face ceea ce știe deja, în tot acest timp devenind din ce în ce mai greu să controleze acest obicei, pentru că asta ar însemna să spună nu poate singurului lucru care crede că îi aduce plăcere. În timp ce kilogramele se adună, se poate trezi într-o zi față în față cu o imagine care îi displace, o imagine corporală negativă ce îi va activa rușinea sau dezgustul. Aceste emoții vor crește nivelul anxietății și de acolo știm deja traseul vicios. Pentru a ieși din acest cerc atât de nociv, este important să crească dorința de schimbare: să se gândească ce este cu adevărat important pentru ele, unde vor să ajungă, să se vizualizeze acolo și să își imagineze cum s-ar simți odată ce își vor atinge obiectivul. De asemenea, ar fi util să înlocuiască momentele în care apelează la mâncare cu momente de conexiune emoțională cu o altă persoană. Nu în ultimul rând, să se privească cu compasiune și să găsească cauza adevărată a suferinței lor”.

Statisticile oferite de OMS arată că numărul persoanelor care se confruntă cu obezitate s-a triplat din 1975 și până în prezent. În 2016, 1,9 miliarde de adulți erau supraponderali, iar 650 de milioane erau obezi. Cu toate acestea, rămâne una dintre cele mai ignorate afecțiuni. Problema constă și în lipsa de informație sau de campanii care să tragă un semnal de alarmă. Chiar dacă știu că au un exces de kilograme, mulți oameni nu sunt conștienți că suferă de obezitate sau de supraponderabilitate și de complicațiile cu care acestea vin la pachet. Există o metodă simplă prin care poți determina dacă te încadrezi într-una din aceste două categorii, și anume aflându-ți Indicele de Masă Corporală (ICM). „Acesta se calculează împărțind greutatea la pătratul înălțimii”, spune dr. Copăescu. „În funcție de numărul acestuia, au fost determinate următoarele categorii: supraponderabilitate: ICM cuprins între 25 și 30, obezitate de gradul I: între 30 și 34,9, obezitate de gradul II: între 35 și 39,9, obezitate de gradul III: peste 40, superobezitate morbidă: peste 50, supersuper obezitate morbidă: peste 60, obezitate extremă: peste 70.

Condiția unei persoane afectate de această boală este evaluată în funcție de cumulul sau de lista de boli care scurtează în ansamblu speranța de viață, și anume: diabetul zaharat, insuficiența respiratorie, steatoza hepatică, insuficiența renală, problemele neurologice, hormonale. Cu cât sunt mai multe pe lista unui pacient cu obezitate, cu atât speranța de viață este mai redusă. Cel de-al doilea criteriu este cel al calității vieții, în care intră toate  consecințele negative legate de implicarea profesională, socială și de familie a subiectului”.

În ciuda afirmațiilor care au apărut în The Telegraph, este dovedit științific că obezitatea reduce speranța de viață. Un studiu realizat de Universitatea Cambridge a concluzionat că speranța de viață scade cu un an în cazul persoanelor care suferă de supraponderabilitate medie și cu zece ani în rândul celor care au o supraponderabilitate severă. Iar cu cât numărul de kilograme este mai mare, cu atât riscul de a dezvolta alte afecțiuni crește.

„Depozitele de energie invadează inima, ficatul, pancreasul, vasele de  sânge, plămânii, determinând astfel o listă lungă de afecțiuni: diabet zaharat de tip 2, hipertensiune arterială, steatoză hepatică, insuficiență respiratorie, modificări hormonale, modificări ale funcțiilor articulare, defecte de mobilitate, risc de instalare a unor tumori sau risc carcinogenetic”, adaugă dr. Copăescu.

În ceea ce privește psihicul, obezitatea poate genera „stări de agitație interioară sau senzații de singurătate și gol interior pe care, simbolic, persoanele în cauză vor vrea să-l umple cu hrană. Aspectul fizic le poate produce rușine și ca o consecință poate apărea fenomenul de izolare socială, ce nu face altceva decât să le înrăutățească experiența. În plus, acestea se confruntă cu o stimă de sine redusă și cu un slab control al impulsurilor. Se pot confrunta cu tulburări depresive sau de anxietate și pot prezenta un tip de gândire dihotomic, adică au tendința de a vedea lucrurile simplist, în nuanțe de alb și negru. În plus, se pot percepe ca fiind neajutorate, deci pot prezenta trăsături de personalitate dependentă sau pot avea o atitudine pasiv agresivă. Nu au un sine autonom și integrat și pot folosi ca mecanisme de apărare somatizarea și negarea”, spune Ștefania.

Partea cu adevărat alarmantă este că obezitatea se instalează astăzi la vârste tot mai fragede. Iar România ocupă un loc fruntaș în ceea ce privește numărul copiilor care luptă cu această boală. Suntem pe locul al doilea în Europa la capitolul obezitate infantilă. Iar Federația Mondială a Obezității estimează că dacă nu vor fi luate o serie de măsuri drastice de prevenție și tratament, până în 2030, numărul copiilor și al adolescenților care vor suferi de obezitate va ajunge la 500.000. Chiar dacă am văzut că factorul genetic poate favoriza apariția obezității, contextul cultural sau social joacă un rol la fel de important. Crescuți în spiritul „Nu e frumos să refuzi!” și „Mănâncă tot din farfurie!”, am fost nevoiți de mici să ne supunem acestor două principii existențiale ale culturii românești. În plus, de multe ori părinții dezvoltă un comportament mult prea protector, o grijă excesivă și o dorință de a-i oferi copilului chiar mai mult decât poate duce. Inclusiv mâncare. Deși intenția este în mod cert una bună, repercusiunile sale pot fi în timp dezastruoase.

„Este extrem de important să nu îi dăm copilului să mănânce mai mult decât ar trebui, să nu îl îndopăm, să acceptăm că are un nivel de sațietate care se instalează. Iar dacă el spune că nu mai vrea, atunci nu mai vrea și nu ar trebui să îl forțăm. Mesele trebuie să fie organizate în așa fel încât să își păstreze componenta socială. Copiii nu ar trebui să mănânce în fața calculatorului, a televizorului sau când fac o altă activitate care le distrage atenția. Și, așa cum spuneam și mai devreme, este foarte important ca între felurile de mâncare să existe o perioadă de timp, nu ar trebui aduse toate odată”, recomandă dr. Copăescu.

O altă practică comună în ceea ce privește parenting-ul este oferirea de recompense. Acestea pot varia de la bani, la permisiunea de a folosi calculatorul sau de a petrece timp cu prietenii, până la daruri hipercalorice. De câte ori nu am auzit, copii fiind, „dacă mănânci tot, îți dau o prăjitură!” ori „dacă îți faci temele, primești desert!”? Sau să ne aducem de aminte de dimineața de Moș Nicolae, în care ghetele noastre erau ticsite cu dulciuri. Toate aceste recompense nu numai că nu au nici un beneficiu asupra sănătății copilului, dar chiar o pot altera și pot dezvolta comportamente alimentare nesănătoase.

Un alt lucru pe care dr. Copăescu îl recomandă este acela de a analiza obiceiurile alimentare ale celor mici. „Trebuie să observăm dacă nu cumva copilul mănâncă mai mult decât ar trebui, adică dacă are o senzație de foame exagerată. Dacă vedem că toată lumea a terminat de mâncat, iar el cere în continuare mâncare, nu trebuie să îi dăm, ci trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva ar fi util să mergem la un endocrinolog, la un nutriționist sau la un pediatru. Fiindcă dacă există o modificare genetică, trebuie să acționăm cât se poate de rapid”.

Pe lângă alimentația îmbelșugată și nesănătoasă, lipsa activităților fizice constituie o altă cauză care favorizează instalarea obezității la o vârstă fragedă. Deși ora de educație fizică este obligatorie în școlile din România, mulți copii refuză să participe, motivând, chiar susținuți de părinți, că au anumite afecțiuni sau probleme de sănătate care i-ar împiedica să facă activități fizice. Mai mult decât atât, fascinația pentru tehnologie îi ține pe cei mici ațintiți în fața ecranelor ore întregi. Din nou, un comportament de multe ori încurajat de părinți, care nu au timpul necesar pentru a întreprinde diverse activități cu copiii lor.

Sistemul educațional ar putea rezolva măcar o mică parte din problema obezității infantile. O idee ar fi introducerea în programul școlar a unor ore de educație nutrițională, acordarea aceluiași nivel de atenție orelor de educație fizică ca orelor de matematică, dezvoltarea de campanii care să sublinieze efectele nocive ale unui alimentații dezechilibrate sau introducerea unui program care să le asigure copiilor o masă cu adevărat sănătoasă (nu laptele și cornul). Însă schimbarea majoră începe de acasă. Și este responsabilitatea părinților să îi învețe pe cei mici să dezvolte un stil de viață sănătos și echilibrat.

Iar acesta ar fi, de altfel, și primul pas în tratarea obezității. Persoanele care se confruntă cu această boală au nevoie în primul rând de o dietă hipocalorică. Adică să reducă numărul caloriilor ingerate cu cel puțin 500. Apoi, este important să renunțe la gustările dese dintre mese, să se ferească de alimentele procesate, cu o densitate calorică mare, să evite consumul de alcool și tutun și să introducă în regimul lor cât mai multe alimente naturale (fructe, legume). Deși în teorie nu pare nimic imposibil de făcut, pentru o persoană care suferă de obezitate toate aceste reguli pot fi devastatoare. În primul rând pentru psihicul lor. Tocmai de aceea, studiile arată că doar una din zece persoane cu obezitate poate menține pierderea în greutate mai mult de un an. „E o obligație care e percepută adeseori ca un stres suplimentar, uneori chiar instalându-se un sentiment de frustrare, fiindcă nu mai ai acces la întreaga gamă de alimente cu care erai obișnuit”, spune dr. Copăescu. De aceea, este utilă o abordare pluridisciplinară, din care să facă parte și un psiholog. „El reprezintă acea relație de încredere care oferă o bază de siguranță, susținere emoțională și facilitează schimbările în contextul vieții pacientului, respectându-i ritmul propriu. Psihologul poate oferi ghidare, îndrumare și va modela o atitudine de compasiune care în timp va fi asimilată în structura internă a persoanei. Însă orice tip de ajutor specializat are un mai bun impact atunci când există și un mediu de susținere în viața pacientului”, spune Ștefania Voia.

În acest context, multe persoane ajung să recurgă la chirurgia obezității. Decizia de a apela la această intervenție nu înseamnă că au ales calea ușoară. Ci că pur și simplu au epuizat orice altă metodă de tratament. Fie că vorbim de diete, medicamente, sport sau terapii comportamentale. Una dintre cele mai frecvente intervenții efectuate în chirurgia obezității este micșorarea stomacului, care constă în secționarea stomacului de-a lungul său, pentru a îndepărta porțiunea dorsală, unde sunt localizați centrii foamei. Astfel, în urma intervenției, 80% din volumul stomacului este eliminat. În circuitul digestiv va rămâne un tub gastric cu volum redus, care îi obligă pe pacienți să consume alimente în cantități reduse. Astfel, umplerea rapidă a stomacului le va da rapid senzația de sațietate. Pe lângă pierderea kilogramelor în exces, aceasta contribuie și la ameliorarea afecțiunilor asociate obezității , explică dr. Copăescu.

De parcă nu ar fi suficiente toate problemele și afecțiunile pe care obezitatea le aduce, aceasta vine la pachet și cu un puternic stigmat. Persoanele obeze sunt judecate și respinse doar din cauza numărului de kilograme. Oamenii nu reușesc încă să înțeleagă că obezitatea este mai mult decât o problemă estetică. Este o boală. Care are nevoie de tratament specializat, dublat de susținerea necondiționată a celor din jur. De aceea, înainte de a pune o etichetă persoanelor supraponderale sau obeze și de a filtra totul prin prisma esteticului, ar trebui să conștientizăm cu toții că aceste afecțiuni ascund de cele mai multe ori dezechilibre emoționale greu de gestionat și de neînțeles din exterior. Presiunea pe care societatea o pune asupra persoanelor care se confruntă cu această boală nu face decât să amplifice suferința acestora și să le știrbească și mai tare încrederea în sine. Haide să judecăm mai puțin și să arătăm mai multă empatie, uneori acest lucru poate contribui la schimbarea unei vieți.

Citește și:
Efectele dezastruoase pe care consumul de alcool le are asupra corpului nostru

Foto: Instagram

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet