Alopecia – Nu e doar păr! Mărturiile emoționante a două femei diagnosticate cu această afecțiune

Alopecia nu înseamnă doar pierderea părului. Înseamnă pierderea încrederii în propria persoană, a stimei de sine sau chiar a iubirii. Dar, în tot acest proces, există speranță și putere. Iar Liane și Laura le-au găsit.

Alopecia - Nu e doar păr! Mărturiile emoționante a două femei diagnosticate cu această afecțiune

„E doar păr. E în regulă”. Dacă aș avea un leu pentru fiecare dată când am spus asta, probabil că nu ar mai trebui să muncesc o zi în viața mea. Oh, cât de puține știam… NU a fost niciodată „doar păr”. NU este și probabil NU va fi mult timp de acum încolo.

Dintre toate caracteristicile fizice ale ființei umane, părul a jucat de-a lungul istoriei poate cel mai important rol. A fost un simbol al statutului social, o expresie a genului, un semn al seducției, un indicator al standardelor de frumusețe, o dovadă a nesupunerii sau din contră, a obedienței, un indice al bogăției sau al sărăciei. S-a scris despre el în Biblie (povestea lui Samson), a fost tema centrală a multor basme (Rapunzel) sau legende și a reprezentat chiar subiectul unor legi.

E suficient să aruncăm o scurtă privire asupra istoriei pentru a înțelege de ce nu a fost niciodată DOAR păr. Grecii antici vedeau părul ca pe o sursă de viață și adeseori îl ofereau drept ofrandă în diferite ritualuri. Până undeva la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., atât femeile, cât și bărbații aveau părul lung, strângându-l de cele mai multe ori în cocuri sau împletindu-l. De asemenea, femeile obișnuiau să îl decoreze cu diverse coronițe, să îl vopsească sau să îl stilizeze cu ceară de albine.

Pentru egipteni, părul nu era un indicator al sexului. Atât bărbații, cât și femeile puteau să poarte părul lung, de obicei până la umeri, scurt până la ceafă sau să îl tundă complet. În schimb, era un simbol al păturii sociale din care făceau parte: cei din clasele inferioare purtau de obicei părul tuns scurt, pe când cei influenți și puternici îl ascundeau sub peruci elaborate.

În perioada Evului Mediu, părul a căpătat noi valențe și a început să fie văzut ca un simbol al seducției, al erotismului. De aceea, femeile căsătorite erau obligate să își ascundă părul extrem de lung sub diferite voaluri. Și, mai mult decât atât, părul lor era considerat a fi proprietatea bărbaților cu care erau măritate. În același spirit, deși mai târziu, în 1786 guvernatorul Don Esteban Miró a promulgat legea Tignon, prin care femeilor de culoare din Louisiana le era interzis să își poarte părul descoperit. Acestea erau forțate să își acopere capul cu o eșarfă, un batic sau cu o batistă. Măsura a fost luată în speranța că bărbații albi nu vor mai fi atrași de femeile de culoare și indica, de asemenea, statutul de sclave al acestora (cu toate că unele dintre ele erau libere).

Însă părul nu era privit doar ca un simbol al feminității sau al seducției, ci mai degrabă era un sinonim pentru demnitate. Tocmai de aceea, ca o formă de pedeapsă, de umilire și de dezumanizare, femeile erau adeseori rase în cap. Deși exemplele în acest sens sunt multiple, să ne gândim doar la Ioana d’Arc, care a fost tunsă înainte de a fi executată. Ori la franțuzoaicele acuzate că ar fi avut relații cu soldații naziști în timpul celui de-al doilea război mondial, care au fost nu doar rase, ci și forțate să defileze în fața mulțimilor dezaprobatoare.

Chiar dacă poate la o primă vedere situația s-a îmbunătățit în deceniile următoare, dogmele și concepțiile patriarhale au persistat. Părul bogat, lung și des a continuat să fie asociat cu noțiunea de feminitate, de frumusețe, ori de sex appeal. Iar ideea asta ne-a fost inoculată în moduri atât de subtile încât am ajuns nu doar să o credem, ci și să ne-o însușim. Cum se face că aproape orice comedie romantică are o scenă în care personajul feminin complet anost se transformă instantaneu într-o zeiță când își desface părul în slow motion și îl lasă să cadă lent, în bătaia vântului, pe spate? Sau că femeile care ies din apa mării sunt de un milion de ori mai sexy atunci când își trec mâinile prin părul umed și îl aranjează neglijent? De ce oare nu am văzut în niciuna dintre aceste ipostaze o femeie cheală sau cu o tunsoare buzz cut? Pentru că astfel de femei nu sunt percepute de majoritatea bărbaților ca fiind feminine (orice ar însemna asta) sau dezirabile (exceptând-o poate pe Charlize Theron în Mad Max: Fury Road). Nu stârnesc în ei sentimentul că sunt niște ființe plăpânde care trebuie protejate sau salvate. Ci din contră. Le inspiră putere, curaj, nesupunere sau chiar dominanță. Și sunt destul de convinsă că nu sunt confortabili cu asta.

O femeie care decide să se tundă la chelie răstoarnă nu doar idealurile clasice de frumusețe, ci și vechile structuri de putere. Iar de multe ori, această măsură este în strânsă legătură cu un act de rebeliune, care poate avea conotații politice, culturale, sociale sau religioase. Vivienne Westwood a făcut asta în 2015 ca o măsură de protest față de schimbările climatice. Femeile din întreaga lumea aleg să își taie părul în momentul în care tu citești articolul ăsta pentru a trage un semnal de alarmă asupra morții tinerei iraniene Mahsa Amini pe mâna poliției moravurilor.

Dar ce se întâmplă când decizia de a renunța complet la părul tău nu îți aparține? Când îți dai seama că ajungi să răstorni toate normele fără să îți fi dorit neapărat asta? Când în spatele părului complet ras nu se ascunde vreun manifest grandios, ci doar o afecțiune? Ei bine, „lumea ta se destramă”, îmi spune Laura Mathias, care a fost diagnosticată cu alopecie când era încă un copil.

De la diagnostic la activism

„Aveam 12 sau 13 ani. Nu mai știu exact vârsta, dar țin minte perfect momentul. Eram la coafor cu mama mea. Coafeza îmi împărțea părul în mai multe secțiuni și dintr-odată s-a oprit. S-a uitat la mama mea și i-a spus că am un mic gol. A continuat zicându-mi că nu e cazul să mă îngrijorez, dar că ar trebui să consult un medic”.

Și asta a făcut. Iar atunci a fost pentru prima oară când a auzit cuvântul alopecie.

„Doctorul mi-a spus că e destul de sigur că e vorba de alopecie areată. Aveam deja eczemă și astm, două afecțiuni autoimune, și se părea că și alopecia făcea parte din aceeași familie. M-am gândit că o să îmi dea un tratament care o să rezolve asta. Așa cum aveam cremele pentru eczemă sau inhalatorul pentru astm. Însă singurul lucru pe care mi l-a recomandat a fost o cremă cu steroizi, despre care a zis că «s-ar putea să ajute». Mi-a spus că trebuie să mă calmez și să sper că situația nu o să se înrăutățească. Și asta a fost tot, la revedere. Fără nici un alt fel de sprijin. Îți dai seama ce presiune a pus asupra mea, un copil de 12-13 ani, când mi-a zis că, dacă o să fiu calmă, poate că părul meu va crește la loc. Eram pur și simplu lipsită de orice speranță. Iar mama mea nu știa ce să facă”.

În următoarele luni, acel mic gol a continuat să se extindă. „Până în punctul în care nu mai aveam deloc păr în acea porțiune a capului. Mă trezeam în fiecare dimineață cu păr pe pernă. Era pur și simplu oribil. Am încercat să fac orice era posibil pentru a ascunde asta. Pentru a părea o fată normală, o fată cu păr. Mergeam la salon în fiecare dimineață pentru a mă coafa în așa fel încât să nu se vadă. Vorbisem chiar și cu angajații să deschidă salonul mai devreme pentru mine. Dar dintr-un punct încolo a devenit imposibil de ascuns. Și atunci m-am oprit. Totul în jurul meu pur și simplu s-a oprit”. La propriu. În următoarele șase luni a încetat să mai meargă la școală sau să mai iasă din casă. Își aduce aminte că părinții ei „stăteau la capătul patului și mă rugau să merg la școală. Dar nu puteam. În cam șase luni am pierdut aproape tot părul. Mai aveam doar câteva straturi în partea de sus. Prietenii mei mă sunau constant să vadă cum sunt, de ce lipsesc de la școală. Le spuneam că sunt bine. Cu timpul și telefoanele astea au încetat, pentru că deja trecuse atât de mult timp încât devenise penibil. Dar stai liniștită, există un final fericit în cele din urmă. Am ajuns și la facultate”, îmi spune Laura râzând, probabil fiindcă în punctul ăsta deja nu mai reușeam să îmi controlez emoțiile. S-a întors la școală odată cu începerea noului an, „nu pentru că cineva mi-a spus să fac asta, ci pentru că mi-am dat seama că nu mai pot continua așa. Deja pierdusem mult și lucrurile deveneau din ce în ce mai serioase la școală”. Pentru o bună perioadă de timp a reușit să îi facă pe cei din jur să creadă că totul e în regulă, ascunzându-și afecțiunea sub zeci și zeci de pălării.

„Dar într-o zi am mers într-o excursie cu clasa. Învățam la o școală catolică și, fiindcă vizitam un lăcaș de cult, mi s-a cerut să îmi dau jos pălăria. În momentul ăla chelia mea a fost în văzul tuturor. A fost pur și simplu groaznic. În momentul ăla am decis să mă tund complet. Așa că m-am întors la coafeza care a găsit prima bucată de păr lipsă și am rugat-o să îmi radă și părul pe care îl mai aveam. A fost foarte greu. Chiar dacă nu mai aveam mult păr, a fost oribil. Apoi mi-a pus o perucă pe cap și asta a fost noua mea realitate timp de 18 ani”.

Dar, din nou, nu a fost vorba doar despre păr. Alopecia nu a avut un impact direct doar asupra felului în care arăta, ci și asupra modului în care ea însăși se percepea și, evident, asupra relațiilor cu cei din jur.

„Deja eram supraponderală, deja aveam astm, deja nu mă simțeam frumoasă. Și, pe lângă toate astea, mi-am pierdut și părul. Nici măcar nu știam că asta era o opțiune. Nu era ca și când mai văzusesm pe cineva de vârsta mea care își pierduse părul. Și pentru că asta s-a întâmplat la o vârstă importantă, o vârstă la care te formezi, am avut probleme foarte mari cu stima de sine. Tocmai de aceea a trebuit mereu să compensez cu alte lucruri pentru a ajunge să am încredere în mine”.

Pentru o lungă perioadă alopecia a făcut-o să se simtă „neatrăgătoare, nedorită. Așa că nici măcar nu încercam să fac ceva, pentru că nu voiam să fiu respinsă. Pentru că eram convinsă că aș fi văzută ca… mai puțin. Așa că am tratat alopecia ca pe un secret murdar. Ani de zile nu am suportat ca oamenii să se uite la mine. Pentru că nu voiam să fiu văzută drept fata cheală sau ca oamenii să se întrebe dacă port o perucă sau nu. În mod evident, cum puteam să mă gândesc la o relație romantică sănătoasă, când eu nici măcar nu lăsam oamenii să se uite la mine?”.

Chiar dacă într-un final a reușit să treacă peste o parte dintre temeri, alopecia a continuat să fie secretul ei. Își aduce aminte de o relație pe care a avut-o în timpul facultății, când i-a ascuns iubitului său timp de luni bune afecțiunea de care suferea.

„A reacționat destul de bine când i-am spus. Dar nu același lucru s-a întâmplat și cu următorul partener. Mi-a zis că are nevoie de timp pentru a procesa lucrurile. Iar treaba asta m-a jignit. În ceea ce îl privește pe iubitul meu actual, se pare că el știa dinainte să îi spun eu, fiindcă mă auzise vorbind la telefon despre asta. Dar până să avem discuția, am fost pur și simplu în agonie. Aveam coșmaruri în care visam că e lângă mine noaptea, în timp ce dorm și nu port peruca. Când în sfârșit i-am spus, a avut o reacție foarte OK. ‘Nu e o problemă, știu asta de o grămadă de timp’. Și ăsta cred că e singurul scenariu în care e în regulă să zici că e doar păr”.

După mai bine de jumătate de viață trăită cu frica de a nu fi demascată, în iunie 2020 Laura a decis că e timpul ca alopecia să nu îi mai controleze existența. A postat pe contul de Instagram prima fotografie în care nu purta o perucă. „Literalmente, inima îmi ieșea din piept. Nu lăsam pe nimeni să mă vadă cheală, iar acum mă arătam în fața celor 300 de persoane care mă urmăreau”.

Iar ăsta a fost doar începutul. De la 300 de followers, Laura (@relightalopecia) a ajuns astăzi să strângă în jurul ei o adevărată comunitate. Și ăsta este unul dintre cadourile nebănuite pe care alopecia i le-a adus. „Aici mi-am găsit oamenii. Aici am găsit o comunitate cu care împărtășesc aceeași experiență de viață. Am dezvoltat prietenii unice și puternice. A fost de mare ajutor să văd oameni fericiți, atât femei, cât și bărbați, cu chelie, care acceptă situația. Sau care sunt onești și recunosc că în unele zile nu o fac. Care fac glume pe seama faptului că au uitat să folosească o cremă cu protecție solară și și-au ars scalpul. Sau care recunosc că vor să meargă la sală dar nu au chef să poarte o perucă. Toate lucrurile astea mă fac să mă simt normală. Pentru mine e foarte important să postez imagini reale, fără filtru, neretușate. Pozele surprind un moment, o secundă din viața noastră. Și nu cred că sunt o reflecție reală a nimănui. Știu cum să pozez și să arăt super sexy într-o poză. Dar știu și că sunt zile în care arăt oribil. Și asta e OK. Sunt pur și simplu eu. Și sper că realitatea e undeva la mijloc”.

În plus, social media i-a oferit șansa de a deveni modelul de care ea însăși avea nevoie când era mică. „Primesc adeseori mesaje de la părinții copiilor care au fost diagnosticați cu alopecie. Și am conștientizat că pagina mea îi ajută. La fel cum îi ajută și conturile prietenilor mei minunați care fac lucruri asemănătoare. Nu poți avea niciodată prea mulți oameni care împărtășesc poze frumoase cu chelia lor”. Laura face parte și din fundația Changing Faces, o organizație caritabilă din Marea Britanie, care își dorește să ofere ajutor tuturor persoanelor care au un element fizic distinctiv.

Continuând discuția despre lucrurile pozitive cu care această afecțiune a venit la pachet, îmi spune că alopecia a învățat-o să dezvolte un soi de „reziliență” și să creadă mai mult în propria persoană.

„Oamenii se opresc și se holbează, pun întrebări sau vor să vorbească despre asta. Și e OK. Dar în unele zile este pur și simplu foarte obositor. Trebuie să înveți să vorbești în apărarea ta. Și trebuie să înveți să te iubești. Pentru că atunci când toată lumea din jurul tău îți spune ‘Oh, e foarte rău’ sau ‘Oh, Doamne, ești indezirabilă’, tu trebuie să începi să crezi în tine. Trebuie să crezi în tine când nimeni altcineva nu o face”.

Dar pentru a ajunge în acest punct ai nevoie de timp. Lucrurile nu se întâmplă peste noapte și nici nu există vreun truc care să te facă să îți accepți afecțiunea ca prin minune. „Nici eu nu sunt încrezătoare tot timpul, dar la final, cine este? Încă am zile în care simt nevoia să port o perucă. Dar pot ieși din casă și fără ea și pot fi o femeie fericită, sănătoasă și chelioasă. Încă nu m-am simțit suficient de sigură pentru a merge la o nuntă fără să port o perucă, dar cred că e OK. Perucile sunt fun, dar vreau să fiu eu cea care decide când le poartă. Nu să simt că trebuie să fac asta doar pentru că ăsta e singurul mod în care mă pot prezenta în public”.

La finalul discuției am rugat-o să transmită un mesaj tuturor celor care se confruntă cu asta și cred că lumea lor „s-a destrămat”, așa cum a simțit și ea când a primit diagnosticul: „Va fi bine. Este în regulă să simți că nu este așa acum. Pentru că este al naibii de greu. Vorbește cu oamenii, nu te simți ca și cum ai fi singura în această situație, pentru că te asigur că nu ești. Gândește-te că astăzi toată lumea este disperată să iasă în evidență cu ceva. Tu ai darul asta. Trebuie doar să o privești dintr-o altă perspectivă. Nu te-ai așteptat la asta, dar este doar un alt obstacol din viața ta. Poți să îl depășești. Și există o întreagă comunitate care așteaptă să te ajute. Așa că hai pe Instagram!”.

 Propriul ei model

„Părinții mei erau divorțați, iar eu îmi petreceam weekend-ul cu tatăl meu. Eram în baie, îmi prindeam părul într-o coadă, când am observat în oglinda dulapului cu medicamente o mică bucată de piele. E o gumă de mestecat?, mi-am șoptit. Am început să-mi desprind părul pentru vedea mai bine acest obiect străin de culoarea pielii de pe scalpul meu. Dar, din păcate, când am început să-l examinez, mi-am dat seama că era chiar scalpul. Nu era un obiect străin sau o gumă de mestecat, așa cum crezusem inițial. Niciodată nu atinsesem un scalp fără urmă de păr pe el. Mă simțeam ciudat, ca și când nu eram eu… Nu era pielea mea, nu-i așa?”, își aduce aminte Liane Boyko. Ca și Laura, avea doar 12 ani când medicul i-a spus că suferă de alopecie, o afecțiune despre care nici ea și nici familia ei nu știau nimic. „Era anul 2000, nu existau prea multe informații pe atunci, Internetul și rețelele sociale nu erau așa cum le cunoaștem astăzi. Nici doctorul nu avea prea multe să ne ofere, din păcate, pentru că alopecia nu era o afecțiune studiată. Era tratată doar cu tratamente topice sau cu injecții cu steroizi. Am fost efectiv pierduți… așa că nu am făcut nimic”.

Însă afecțiunea nu a stagnat. Un an mai târziu, Liane a început să piardă din ce în ce mai mult păr. Nu a vrut să vorbească cu nimeni despre ce i se întâmpla, fiindcă credea că în felul ăsta alopecia va dispărea. „Mama mea s-a întristat atât de tare când i-am zis asta și a decis să ne întoarcem la doctor pentru că «trebuie să fie ceva ce putem face!». Dar, din nefericire, am ieșit din cabinet doar cu un bilet care arăta că pot fi scutită din punct de vedere medical de la regulamentul Fără pălării la școală.

Într-o primă fază, ascunderea bolii era un soi de joc creativ. A preferat bandanele în locul pălăriilor, „fiindcă Jennifer Lopez, Nelly, Gwen Stefani și alte celebrități le purtau. Mă făceau să mă simt cool. Aveam bandane în toate nuanțele, așa că le puteam asorta la orice ținută. Era foarte important la acea vârstă să am încredere în mine”. Și a reușit să facă asta până când, într-o seară, în timpul unei eveniment dedicat adolescenților, unul dintre colegii săi i-a „smuls bandana în fața întregului oraș. A fugit cu ea, lăsându-mă speriată și descoperită. Am țipat și am fugit după el, dar răul fusese deja făcut. Mă umilise în fața tuturor colegilor mei. Am fost devastată. Nu mai puteam să respir. Cum puteam să-mi revin după asta? Cum puteam să mă duc la școală? Toate aceste întrebări, dar nici un răspuns”.

Weekend-ul a trecut, iar Liane trebuia să ia o decizie.

„M-am dus la școală. Acela a fost un moment crucial din viața mea. Era un prim pas în acceptarea afecțiunii. M-am dus la școală în ciuda lucrurilor pe care ceilalți le credeau despre mine. Și, crede-mă, au avut o părere complet diferită despre mine. Mulți au crezut că sufăr de cancer, erau zvonuri peste tot. Dar am ales să țin capul sus și să îi las să vorbească. Nu eram pe moarte și nu eram bolnavă. Aveam doar o afecțiune care îmi făcea părul să cadă, asta era tot!”.

În anii următori, situația s-a ameliorat. „Părul meu a început să crească la loc și am simțit cum îmi recâștig încrederea în mine”. Lucrurile mergeau atât de bine încât la 16 ani a semnat un contract cu o agenție de modelling din orașul său natal, iar după terminarea liceului s-a mutat la New York pentru a-și continua cariera. „Eram model în New York. Visurile mele deveniseră realitate!”.

Alopecia părea de domeniul trecutului. Părul ei arăta mai bine ca oricând. Atât de bine încât a semnat un contract cu Clairol, un brand specializat în produse pentru îngrijirea și colorarea părului. „Eram în culmea fericirii! Dar valul de teroare a venit iarăși, când aveam 21 de ani. Am început să observ că părul meu se subțiază din nou. Oh, NU, mi-am zis, se întâmplă din nou. Și am avut dreptate.

Aveam goluri peste tot dar, din fericire, am reușit să le ascund. Spre deosebire de anii trecuți, această sesiune de cădere a părului a durat ani de zile. Unele goluri creșteau la loc, în timp ce altele începeau să apară. Era o adevărată tortură. Mi-am continuat viața de la 22 și până la 30 de ani cu aceste goluri care veneau și plecau, ca și cum capul meu ar fi fost un motel dezgustător pe care îl închiriezi cu ora. Scoateți-mă de aici! Vreau ca părul meu să crească la loc și să rămână! Ca model, eram mândră de corpul meu. Mâncam sănătos, făceam sport și foloseam produse de calitate pentru corpul și pentru părul meu. Nu puteam înțelege de ce mi se întâmpla în continuare acest lucru. Eram disperată. Mă simțeam atât de pierdută…”, îmi povestește Liane.

Atunci a început să se gândească pentru prima oară la posibilitatea de a purta o perucă. Dar gestul i se părea la vremea respectivă „o înfrângere”. „Nu știam nimic despre peruci sau toppers. Așa că am decis să fac cercetări. Singurele peruci despre care știam erau cele din filme sau cele pe care le purtau bărbații. Nu voiam să arăt ridicol. Deja mă simțeam groaznic”.

De Crăciun, părinții ei i-au oferit drept cadou prima sa perucă. „Am fost atât de încântată și de recunoscătoare pentru generozitatea lor! În sfârșit, urma să am o plasă de siguranță. Era o perucă blond platinat, extrem de frumoasă. M-am simțit ca un star de cinema când am purtat-o! Dar apoi m-au copleșit gânduri. Toată lumea va ști că este o perucă, mi-am zis. Așa că acea perucă superbă a rămas într-o cutie timp de câțiva ani”

A mai trecut un an, iar Liane pierdea din ce în ce mai mult păr. A decis să se tundă bob și să folosească mai multe extensii care se potriveau perfect cu nuanța părului său.

„A fost un plan genial! Iar acest plan a mai funcționat încă un an și jumătate, până când nu am mai avut suficient păr pentru a prinde extensiile. Chiar mi-am aranjat singură părul pentru nunta mea, pentru că eram îngrozită de gândul că altcineva l-ar putea atinge. Privind în urmă, sunt foarte tristă pentru acea perioadă. Acum știu atât de multe despre lumea perucilor și mi-aș fi dorit să mă fi simțit suficient de curajoasă încât să port la nunta mea o perucă, în loc să sufăr cu extensiile”.

În toamna lui 2020, Liane și-a dat seama că nu mai poate continua așa.

„Știam că septembrie e Alopecia Awareness Month și eram pregătită să fac ceva drastic pentru a-mi schimba viața și modul în care mă simțeam în legătură cu pierderea părului. Mă gândeam la asta de luni de zile și am simțit că acesta era momentul perfect pentru a apăsa pe trăgaci. Aveam de gând să îmi rad părul. Aveam tot sprijinul din lume din partea familiei mele, a prietenilor mei și, bineînțeles, a soțului meu iubitor. Nu făceam asta singură”.

A vrut să facă pasul cel mare la un salon, dar după mai multe tentative eșuate, „soțul meu mi-a spus că eu ar trebui să o fac și că ar trebui să filmăm experiența. «Tu ești cea care s-a luptat cu asta toată viața ta. Așa că TU ar trebui să o faci!». Avea dreptate. Eram pregătită. Eram speriată, dar entuziasmată pentru ceea ce urma.

Camera era pregătită, la fel și eu. Mi-am secționat părul pe care îl mai aveam în trei cozi. ‘Motor, acțiune, start!’ , a strigat soțul meu. Am respirat adânc și am tăiat prima coadă. A căzut prima, apoi a doua, apoi a treia. Am inspirat adânc și am pornit aparatul de ras. Mi-am ras părul și l-am privit cum cade pe podea. Plângeam atât de tare! Dar mă simțeam atât de bine. Când în sfârșit am putut să trag aer în piept și m-am privit în oglindă, am simțit cel mai mare sentiment de ușurare.

Alopecia m-a controlat de la vârsta de 12 ani, dar la 34 de ani, eu am recuperat controlul! Niciodată nu m-am simțit atât de liberă. Am putut să mă relaxez și să respir adânc. Durerea mea dispăruse. Stresul meu dispăruse. Corpul meu era din nou al meu. Puteam în sfârșit să fiu eu”.

Chiar dacă a ales ca din acel moment să poarte peruci, îmi spune că nu se mai simte jenată pentru decizia ei. „Sunt încrezătoare. Fiecare etapă prin care trecem ne ajută să creștem. Văd atât de mulți oameni care își etalează cheliile frumoase și uneori simt invidie. Dar îmi amintesc mereu că fiecare traversează propria călătorie, că fiecare are propriul drum”.

În anul care a trecut, Liane a descoperit că nu e singură. Că există o întreagă comunitate care o înțelege și care traversează aceeași experiență. „Am primit dragoste și sprijin necondiționat. Și asta le ofer și eu tuturor celor care îmi citesc povestea: dragoste necondiționată. Le cer doar să aibă răbdare cu mintea, cu corpul și cu inima lor. Într-o zi se vor alinia și atunci nimic nu îi va mai putea opri!”.

Citește și:
6 reguli de sănătate pe care nu trebuie să le urmezi întotdeauna

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din health & diet