ELLE EXCLUSIV: MADALINA GHENEA – Povestea ei. Vorbele ei.

În România toată lumea o vânează. Presa tabloidă a făcut o obsesie pentru femeia care este când starul senzual, când mama tânără, când frumusețea intangibilă cu alura divelor Cinecittà. Dar nimeni nu știe cine este cu adevărat. În afară, firește, de Mădălina Ghenea.

M-am născut în Slatina pe 8 august 1987, la ora 13:00, într-o familie de oameni simpli. Primii ani am locuit în cartierul Steaua, într-un apartament, cu părinții mei și cu fratele meu, Alin. Ai mei nu au avut norocul să fie ajutați de părinți. Pe bunicul patern, Dumnezeu să îl odihnească în pace, din păcate nu l-am cunoscut niciodată. S-a dus prea tânăr. Eu, dintre toate rudele, nu semăn cu tata, nici cu mama, semăn cu el, înaaalt și slab, cu degete lungi, ten măsliniu, păr ușor ondulat. Tot de la el am înțeles că am moștenit și generozitatea, ambiţia, încăpăţânarea. Din poveștile mamei, era un om care muncea mereu și nu stătea locului niciodată. Eu așa sunt, dependentă de muncă, dacă nu am ceva de făcut, găsesc.

Mama, draga de ea, mama este totul. Era o persoană foarte activă din punct de vedere profesional, veterinar fiind; era foarte solicitată şi dedicată profesiei sale, mergea la urgențe și de Crăciun și de Anul Nou. De o răbdare înduioşătoare cu mine, cu fratele meu, cu tata. Mergeam cu mama la serviciul ei, lucra în comunele și satele de pe lângă Slatina. Acolo culegeam fructe, eram înconjurată de gâze, animăluțe, aer curat, miros de ploaie, de verde, de iarbă, de foc, de fum, de viață la țară, și eu eram cel mai fericit copil pentru că mă lua cu ea acolo, pentru că îmi plăcea la țară, dar mai ales pentru că mă îmbrăca mereu frumos și pentru că eram în centrul atenției și fiecare îmi dăruia câte ceva… o nucă, un măr, un must. De mică m-am obișnuit să colind satele, să cunosc oameni noi zilnic, să păstrez de peste tot câte ceva.

Azi Mădălina e la fel, Mădălina colindă lumea, cunoaște mereu oameni noi, poartă în suflet povești și duce acasă câte o bucățică din fiecare colț pe unde a fost. E un muzeu casa mea, un depozit de lucruri, lucruri fără valoare, dar fiecare cu o poveste. Am avut marele noroc să am o mamă care mi-a dăruit ambiţia de a trăi, curiozitatea de a cunoaşte mai mult decât îţi poate oferi o condiţie obișnuită, dragostea de carte, imaginația și speranța în drumuri pe care acel univers din Slatina le excludea.

Mama a purtat în suflet povești cu personaje evadate din cărți, de pe marele ecran, a visat pentru mine un viitor de artistă. Mi-a spus aproape zilnic, de când mă știu, că eu voi fi într-o zi artistă, a hotărât să mă ducă la școala de arte și, chiar dacă nu știa ea exact ce artă să aleagă pentru mine, m-a împins spre canto, pian, balet, pictură.

Ne-am mutat din cartierul Steaua în centrul vechi. E superb acolo, de curând au filmat Moromeții, să mergeți să vizitați (râde), la câteva minute de mers pe jos de locul care avea să devină a doua mea casă, școala de arte din Slatina. Doamne, cât am iubit acel loc! Patru ore pe zi, aproape zilnic, ascultam muzică clasică. Așa am crescut cu muzica, și ai mei cântă amândoi. Azi mă usuc fără muzică.
Le-am încercat pe toate, am terminat școala de arte la clasa de balet și azi aș putea să fiu profesoară cu diploma pe care am primit-o. Profesoara mea de balet, Maria Săvescu, mi-a fost ca o a doua mamă; s-a stins acum câteva luni. Poate că o parte din drumul pe care l-am urmat în viață i-o datorez ei și vreau să îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine.

Nu am fost un copil frumos, cred că doar mama mă vedea frumoasă, la școala eram cea mai înaltă, cea mai slabă, cea care ducea catalogul la cancelarie, cea care strângea fondul clasei, cea care plângea pentru un 8. Nu am fost un copil însetat de dragostea părinților mei, am fost un copil independent.

✩ ✩ ✩

Eu nu cunosc definiția talentului, sunt coordonate care compun succesul, cred că una din componentele lui este forța interioară. Am căzut de atâtea ori, de atâtea ori m-am ridicat, și de câte ori m-am ridicat, m-am reinventat, am descoperit lucruri despre care habar nu aveam că există în mine.

În 2001, o agenție de modele din București organiza un casting în orașul meu. Am fost și eu la acel casting, dar nu în speranța că voi lucra vreodată ca model (excludeam asta), ci pentru că fratele meu își dorea să vadă cele mai frumoase fete din oraș (râde). M-au întrebat dacă am pașaport, nu aveam, nu ieșisem niciodată din țara, de prea puține ori ieșisem din județ.

Câteva luni după, făceam la Milano prima mea prezentare pentru La Perla… și în acel moment nu știam ce însemna La Perla.

✩ ✩ ✩

Pledez, în detrimentul modei, pentru stil. Faza cu moda nu am acceptat-o mult timp. Când mulțimile cumpără frenetic ceva, eu mă feresc de asta. Mulți ani nici nu mi-am permis să mă îmbrac la modă, poate că nici astăzi nu îmi permit. Caut un stil al meu, caut lucruri care au rămas în timp și de multe ori cumpăr haine care au zeci de ani vechime. Timpul mi-a demonstrat că, atunci când găsești lucruri care se potrivesc cu realitatea zilelor noastre, găsești o mică avere.

✩ ✩ ✩

La 14 ani am plecat de acasă. Au urmat 16 ani de muncă. Au urmat ani grei, departe de casă, fără părinți, de multe ori fără mâncare, fără prieteni.

Îmi aduc aminte că în Grecia puneam pâinea într-o pungă și dădeam cu ea de pământ să o fac firimituri, să o pun în supa instant, atât de tare era. Mâncam dintr-o pâine o săptămâna. Nu aveam bani pentru că îi cheltuiam pe taxiuri; fiind totul în greacă, nu înțelegeam nimic și deseori mă pierdeam. Mă va certa mama că povestesc asta, este un episod neortodox, să dai cu pâinea de-a dura nu e frumos, dar pentru mine este o amintire frumoasă. Nu am suferit în acea perioadă, mă amuză situația mea materială, când călătoream, ca să nu plătesc kilograme în plus la bagaj purtam jumătate din valiză pe mine. Să alergi după avioane îmbrăcată cu patru geci nu e comod, dar poate fi foarte amuzant.

Au urmat casting-uri și dezamăgiri, agenții care nu m-au plătit nici în ziua de astăzi. Sunt multe de povestit, sunt și multe întâmplări frumoase, micile mele reușite, bucuriile mele mărunte pe care am avut marele dar de la Dumnezeu să le prețuiesc. Sunt oameni care învață prea târziu să prețuiască micile momente, poate le prețuiesc când nu mai sunt, eu am avut noroc să mă bucur de puțin. Marile momente, cele care mi-au rupt sufletul, care mi-au sfâșiat inima, întâlnirile miraculoase cu creatorii formidabili care mi-au umplut viața de bucurie, aceste extreme, aceste momente m-au format, m-au șlefuit și m-au făcut cine sunt azi. Cred despre mine că știu să mă bucur de puțin și mai cred că totdeauna fericirea se dobândește după multe piedici.

În modă nu am excelat, nu am avut agenți care să creadă în mine.

Ba eram prea slabă, ba eram prea grasă, până când am decis că eu trebuie să mă plac și astăzi aplic aceeași regula la fiecare shooting, în cazul fiecărui personaj: în primul rând trebuie să mă plac eu.

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din fashion