Mai multe scene

Nu ne-am propus ca acest număr să fie dedicat femeilor artiste, nu am pornit de la o temă și nici nu am căutat, în mod deliberat, să demonstrăm ceva. Și totuși, când am văzut revista aproape încheiată, mi-am dat seama cât de multe dintre materialele acestui număr le sunt dedicate femeilor care creează în cinema, în teatru, în dans, în coregrafie, în modă, dar și în zone în care arta iese din spațiile convenționale și încearcă să schimbe, foarte concret, viețile oamenilor.

M-am întors de curând de la Festivalul de Film de la Veneția, unde am avut bucuria să văd Woman Unknown, filmul regizoarei danezo-egiptene May el-Toukhy. Proiecția a avut loc foarte târziu, aproape de miezul nopții, într-o sală obosită. La un moment dat, subtitrarea s-a oprit, iar filmul a trebuit întrerupt și reluat din punctul în care apăruse problema tehnică. Nici covorul roșu nu avusese strălucirea hollywoodiană asociată de obicei cu Veneția. Echipa a intrat în sală aproape discret, fără spectacolul de imagine care însoțește marile premiere.

Câteva zile mai târziu, Woman Unknown a câștigat Leul de Aur. May el-Toukhy fusese singura femeie regizor dintre cele 21 de filme aflate în competiția oficială. Iar Mathilde Arcel, interpreta rolului principal (ce rol!) a primit Coppa Volpi pentru cea mai bună actriță. Mi-a plăcut această victorie și pentru că nu a avut nimic previzibil. Este o poveste despre corpul femeii transformat în teritoriu public, despre vină, judecată și femeile rămase invizibile. Un film pe care nu ți-l recomand pentru că a fost făcut de o femeie, ci pentru că este foarte bun.

Tot la Veneția, Eu contez, filmul regizat de Alina Șerban, a câștigat Premiul Publicului în secțiunea Spotlight. Este o reușită importantă pentru cinematografia românească, dar și pentru o artistă care și-a construit întreaga carieră vorbind despre lumi, oameni și experiențe prea puțin reprezentate. Faptul că tocmai publicul a ales acest film îmi pare cu atât mai relevant, pentru că poveștile considerate multă vreme marginale ajung să emoționeze un public internațional atunci când sunt spuse sincer.

În paginile acestui număr, Simone Rocha vorbește despre felul în care trecutul și prezentul intră permanent în dialog în munca sa. Lucrează cu tensiuni, cu contraste, cu o feminitate care poate fi în același timp delicată și incomodă, vulnerabilă și puternică.

Judith State refuză, la rândul ei, definițiile. Dansatoare, actriță, coregrafă, performeră sau poate toate acestea împreună. Îmi place libertatea cu care trece de la un limbaj artistic la altul și, mai ales, faptul că nu încearcă să facă lucrurile mai ușoare pentru ea. Dimpotrivă, caută proiectele care o scot din ceea ce știe, o obligă la efort și îi pun întrebări noi.

Pentru Ana Bianca Popescu, scena este locul în care uită de sine, dar și spațiul din care poate privi mai atent societatea. Vorbește despre curajul pe care îl împrumută de la personajele sale, despre nevoia de a se reinventa și despre teatrul care nu poate exista în afara realității.

Iar Nona Șerbănescu duce această idee și mai departe. La Studiourile Ferentari, copiii învață uneori să citească pentru a putea urca pe scenă, descoperă disciplina, jocul și, poate pentru prima dată, au sentimentul că sunt văzuți. Într-un loc din care instituțiile lipsesc adesea, scena devine un spațiu sigur și poate chiar începutul unei alte posibilități de viață.

Sunt forme foarte diferite de a fi artistă. Unele se desfășoară pe marile scene ale lumii, altele într-un teatru din București sau într-un cartier din care statul pare adesea absent. Unele creează frumusețe, altele produc disconfort, iar cele mai bune reușesc să le facă pe amândouă. De aceea, nu aș spune că acesta este un număr despre „femei puternice”. Expresia a fost folosită atât de mult încât aproape că nu mai spune nimic. Este, mai degrabă, un număr despre femei care își fac munca, își caută propriul limbaj, își asumă riscuri și refuză să privească lumea superficial.

Fără să ne propunem, le-am adus împreună și sper să vă placă. Lectură frumoasă!