ELLE FASHION: Re Giorgio

91 de ani de viață, 50 dintre ei la cârma unuia dintre cele mai recognoscibile brand-uri de modă ale lumii, pe care l-a creat de la zero: nu e puțin, cum nici nu e tot. Giorgio Armani, dincolo de a crea haine, a definit estetic o eră care se încheie odată cu el.

Puține sunt imaginile pe care un iubitor de modă le mai reține din mijlocul pandemiei, când agitația din jurul show-urilor a încetat brusc, colecțiile au venit către noi mai ales în forma unor fotografii, fără tumultul prezentărilor, și când nimeni nu mai mergea nicăieri, așadar nu avea motive să se mai îmbrace în vreun fel anume. Dar o imagine persistă: cea cu Giorgio Armani, la aproape 90 de ani, aranjând ținuta unui manechin în vitrina magazinului său din Milano. Era ceva emoționant în grija aceea de a finisa detaliile unui outfit masculin pe care aveau să-l vadă prea puțini, și totodată era ceva ce Armani însuși a simbolizat pentru lumea modei vreme de 50 de ani.

Venit pe lume într-o Italie fascistă, într-o familie săracă – tatăl său a fost funcționar în sediul partidului –, Giorgio nu avea vreo înclinație spre modă dincolo de cea provenită din preocuparea mamei lui de a croi pentru cei trei copii ai săi haine în care să arate bine. „Păream bogați, deși eram săraci”, avea să-și amintească într-un interviu, decenii mai târziu. A vrut să urmeze medicina, dar munca în vitrină, începută în 1957 în magazinul milanez La Rinascente, l-a condus în altă direcție. Nu știa mai nimic despre haine, nu desena, nimic din istoria lui nu prevestea vreun interes pentru domeniu, însă îi plăceau materialele și se pricepea, într-o măsură, la evaluarea și alegerea lor. Așa a ajuns să se ocupe de textile pentru Nino Cerruti, din 1964. Mai apoi și-a încercat și mâna la design.

Departe de a avea cariera tipică a pasionaților de modă care au crescut între mătăsuri, mătuși fashioniste sau visând ținute și îmbrăcând păpuși, Armani a ajuns în modă printr-o serie de întâmplări și întâlniri fericite, poate cea mai importantă fiind cea cu Sergio Galeotti, pe care l-a cunoscut când lucra pentru Cerruti și care i-a devenit partener de viață și de business. El l-a convins că are talentul necesar și i-a dat curajul să înceapă pe cont propriu, după ce și-a vândut mica broscuță VW care avea să-i servească drept sursă de finanțare. Finanțele, de altfel, nu au fost nicicând grija lui Armani în vreme ce și-a conceput business-ul; de asta avea să se ocupe Galeotti, legendele urbane susținând că designerul nici măcar nu deținea un portofel.

Avea, însă idei, iar una dinte cele mai importante a fost aceea legată de ce ar trebui să poarte bărbații, după sute de ani în care îmbrăcămintea europeană dedicată lor fusese dominată de un soi de încorsetare la fel de rigidă ca cea reprezentată de hainele teoretic mai restrictive ale femeilor. Armani a înlăturat pernele pentru umeri, întăriturile, dublurile, toată armătura pe care se construia un costum masculin clasic, și a transformat eleganța așa cum era cunoscută până atunci într-una mai fluidă, mai nonșalantă, mai purtabilă și mai seducătoare.

O filosofie care s-a potrivit perfect pentru o vreme în care corpul atletic era iar la modă, într-o perioadă în care, mai ales în lumea queer, criza SIDA impunea idealul unui corp modelat la sală, care să sugereze sănătate și forță. Armani venea cu haine care subliniau chiar zveltețea aceasta obținută cu transpirație și efort, dar care trebuia să pară complet naturală. Faptul că Galeotti însuși a murit în 1985 de la complicații asociate infecției cu HIV a adăugat un strat de tragedie viziunii lui Armani, care deja atinsese celebritatea și succesul profesional, dar care trebuia să se dovedească de atunci capabil să îl mențină, de unul singur, mai departe. Și a reușit.

Deși viziunea lui Armani fusese apreciată încă de la lansarea brand-ului, 1980 a fost punctul de cotitură pentru el, momentul în care garderoba lui Richard Gere pentru American Gigolo avea să-l transforme într-un star. A continuat să îmbrace bărbați în filme (de la personajele din Miami Vice la cele din Batman) creând un standard care s-a transferat și în hainele pentru femei, și pe covorul roșu și pretutindeni. Aceleași coduri ale eleganței discrete și relaxate au definit și power suit-ul feminin care a dominat garderobele femeilor profesioniste ale anilor ’80. Iar campania lui de a defini estetic pe toți cei care erau văzuți, urmăriți și admirați a culminat cu ideea de a dărui și împrumuta haine pentru celebrități, un lucru rar întâlnit până atunci. Iar forța viziunii sale a fost atât de puternică încât, spunea la un moment dat Eleanor Lambert, fashion publicist, „a distrus moda” – asta pentru că a creat o nouă uniformă care a devenit atât de ubicuă, de atemporală și de puternică încât orice altceva, oricât de inovator ar fi fost, părea irelevant.