Ceea ce alegem să păstrăm

Patru ani mai târziu, la Teatrul Odeon, Amalia a transformat o prezentare de modă într-un performance teatral care a pus sub semnul întrebării chiar mecanismele industriei din care face parte. Consumerismul, supraproducția, poluarea și felul în care am ajuns să tratăm hainele ca pe niște obiecte de unică folosință au devenit subiectele unui spectacol în care moda nu a fost doar ceea ce vedeam, ci și ceea ce eram invitați să analizăm critic. Mi s-a părut cu atât mai interesant că această critică venea din partea unui designer care trăiește din dorința noastră de a cumpăra haine.

Mă gândesc adesea la contradicția în care trăim. Moda nu a fost niciodată atât de accesibilă și, probabil, niciodată atât de puțin prețuită. Putem cumpăra într-o după-amiază mai multe haine decât cumpărau părinții noștri într-un sezon întreg, dar cât de multe dintre ele ne mai spun ceva după câteva luni? Am transformat cumpăratul într-o formă de divertisment și noutatea într-un criteriu de valoare. În același timp, discutăm despre sustenabilitate, reciclare și responsabilitate, în timp ce industria continuă să ne ofere motive să ne schimbăm garderoba cu o frecvență tot mai mare. Este o contradicție la care participăm toți, inclusiv noi, cei care lucrăm în modă.

Și tocmai de aceea cred că discuția trebuie purtată fără ipocrizie. Nu am să susțin că moda ar trebui să renunțe la dorință, la fantezie sau la plăcerea de a descoperi ceva nou. Ar însemna să neg o parte importantă din ceea ce m-a făcut să iubesc această industrie și să-i dedic aproape trei decenii din viață. Dar cred că ar trebui să ne întrebăm mai des ce anume cumpărăm, de ce o facem și cât timp ne dorim, de fapt, să păstrăm lucrurile respective. Prețul mic al unei haine nu spune aproape nimic despre costul ei real, după cum un preț mare nu garantează automat calitate, responsabilitate sau valoare.

Coperta acestui număr ELLE, realizată cu piese din colecția Ami Amalia, vorbește într-un fel despre toate acestea. Există ceva profund personal în relația noastră cu tricotajele. Poate pentru că le asociem cu gesturi familiare, cu ideea de grijă, cu lucruri care se păstrează. Mi se pare interesant că, într-un moment în care moda este dominată de viteză, un designer care lucrează cu un material atât de încărcat de memorie reușește să formuleze unul dintre cele mai actuale comentarii despre industrie. Hainele nu trebuie să existe doar pentru un sezon, iar relevanța lor nu ar trebui să expire odată cu următoarea tendință.

Pentru mine, spectacolul de la Odeon a avut și o altă semnificație. Când am fondat Bucharest Fashion Week, mi-am dorit ca evenimentul să creeze punți între modă și celelalte discipline creative, pentru că am considerat întotdeauna că moda aparține culturii și trebuie să fie parte din conversațiile importante ale societății. Să văd teatrul și moda întâlnindu-se într-un proiect cu o asemenea forță artistică și cu un mesaj social atât de clar a fost o confirmare a lucrurilor în care am crezut de la început. Și, într-un fel, o satisfacție personală pe care nu simt nevoia să o explic mai mult.

Privind cele două variante ale copertei acestui număr, una în care tricotajele roșii ocupă aproape întregul cadru și cealaltă, în care colecția devine parte din arhitectura spectaculoasă a teatrului, m-am gândit și la felul în care ne raportăm la ideea de valoare. În modă, ca și în multe alte domenii, suntem tentați să confundăm ceea ce atrage imediat atenția cu ceea ce merită să rămână în atenția noastră. Nu sunt întotdeauna același lucru.

Mi-ar plăcea să cred că vom ajunge să cumpărăm mai puțin impulsiv și să alegem mai atent, fără să pierdem nimic din bucuria pe care ne-o poate aduce o haină extraordinară. Să ne intereseze nu doar cum arată, ci și cum a fost făcută, cine a făcut-o și dacă ne putem imagina purtând-o și peste zece ani. Să redescoperim plăcerea de a avea lucruri pe care nu vrem să le înlocuim.

Până la urmă, poate că adevăratul lux nu mai este să ne permitem tot ce ne dorim, ci să știm ce merită să păstrăm.

Roxana Voloseniuc REDACTOR ȘEF

Instagram: @roxanavoloseniuc