Profesoara si activista Oana Baluta iti vorbeste deschis despre propria experienta a agresiunii, a hartuirii si a fricii, in momente diferite ale vietii ei. Si iti arata cat de important este sa gasim confortul si cuvintele sa expunem lucruri care ne-au facut sa ne rusinam prea multa vreme.
Mi-am lasat mintea sa isi aleaga ea acele experiente cand maini straine mi-au invadat corpul, m-au pipait, m-au atins fara ca eu sa imi doresc atunci cand eram o fetita si, apoi, cand am devenit femeie. Prima e situata in copilarie, in 1990, cand eram in scoala primara, in clasa a cincea. Aveam 10 ani, mergeam spre scoala, intram dupa-amiaza, de la ora 12, prima ora era de romana, iar profesoara imi era si diriginta. Am plecat linistita de acasa, am taiat-o prin spatele blocului ca sa nu mai ocolesc, ma uitam la gangul din fata mea, cand de nicaieri, cineva m-a luat in brate si in acelasi timp si-a apropiat cu putere fata de a mea. A fost oribil ceea ce am simtit: frica, surprindere, nedumerire. Eu mergeam la scoala, pe drumul meu obisnuit. Frica pe care am simtit-o mi-a dat o putere incredibila in conditiile in care eram o fetita de 10 ani, micuta, obisnuita doar cu impinsul de la jocurile copilariei, Frunza, cu alergatul de la Sticluta cu otrava, cu topaitul elasticului in fata blocului. M-am zbatut, l-am impins, l-am zgariat pe fata, i-am smuls caciula din cap si m-am eliberat din stransoare. Nu a fost primul meu sarut fiindca am reusit sa imi intorc fata, iar buzele lui ingrozitoare nu mi-au atins decat obrazul. A fugit. La fel am fugit si eu tremurand, am zbughit-o prin gang, am ajuns pe bulevardul mare, pe trotuar, tremuram din tot corpul si imi venea sa plang, dar mi-am inghitit lacrimile. Stiam ca ceva nu era bine, insa nu imi puteam explica ceea ce se intamplase. Nu m-am intors acasa atunci, mi-am continut drumul spre scoala, nu le-am spus parintilor mei seara fiindca mi-a fost teama ca imi vor spune ca eu sunt de vina, ca ma vor intreba de ce am mers prin spatele blocului si ca tot eu voi fi vinovata pentru ceea ce s-a intamplat. Nu stiu daca ar fi reactionat potrivit scenariului de mai sus, asa am considerat eu atunci. Cand scriu acum, mi-au dat lacrimile pentru suferinta acelei fetite care sunt eu acum, adica femeia care de multi ani stie despre violenta asupra femeilor, stie despre hartuire stradala, devalorizarea femeilor, disciplinarea fetelor si a femeilor, despre blamarea victimelor unei agresiuni. Cand am inceput sa scriu, simteam ca o voi face cu detasare. M-am inselat. Mi se pare ca atunci cand scriu, vad in fata ochilor un film cu imagini care se deruleaza in care eu sunt personajul principal, dar de fapt este o experienta reala, traita de mine, intr-o zi care nu se anunta neobisnuita. Empatizez profund cu acea fetita de 10 ani si pentru ca sunt eu. Ea e parte din mine, din devenirea mea ca femeie.
Ma voi intoarce la ce povesteam fiindca nu s-a incheiat. Ma uitam cu disperare in stanga si in dreapta, speram ca cineva sa ma opreasca si sa ma intrebe daca sunt bine. Groaza si disperarea pe care le simteam, nu aveau cum sa nu fie vizibile. Nu a facut-o nimeni. Am vazut o femeie care a trecut destul de aproape de mine, mi-a venit sa merg la ea si sa ii spun tot ce s-a intamplat. Nu am facut-o. Am mers in schimb la scoala, am intarziat, cand am intrat in clasa, i-am spus dirigentei doar o parte din ceea se intamplase, am omis apropierea fetei lui de a mea. Simteam ca e nepotrivit sa spun.
– Probabil ca a vrut sa iti fure geaca de blugi, a fost replica ei.
– Sa ai grija pe unde mergi data viitoare.
Purtam pantaloni si o geaca din jeans cu blanita fiindca era primavara, iar in picioare aveam ghete adidas cu arici. Tin bine minte amanuntele si fiindca mi-am dorit mult pe vremea lui Ceausescu o pereche de blugi, dar prima pereche am avut-o in 1990, iar incaltarile cu arici erau preferatele mele la acea varsta. Nu am mai mers prin spatele blocului inspre scoala. Nu le-am spus parintilor mei vreodata ceea ce s-a intamplat. Mult mai tarziu am avut vocabularul necesar care sa ma ajute sa numesc ce mi s-a intamplat. Si mai tarziu am avut explicatii. Cert este ca multi ani mi-am scos din minte acea intamplare, nu tin minte cum mi-am reactualizat amintirea mai tarziu, probabil ca lecturile de la masteratul de Gen si Politici Publice au scormonit in mintea si inima mea. Mi se rupe sufletul pentru suferinta si spaima acelui copil de 10 ani, imi vine sa iau fetita in brate, sa ii spun cat a fost de curajoasa, sa ii explic faptul ca nu este vina ei si ca nu ea trebuie sa se schimbe si sa o strang langa corpul meu de femeie ca sa ii dau forta.
Ulterior, intamplarea aceasta pe care am ascuns-o in mintea mea, nu mi-a schimbat decat traseul inspre scoala, nu si interactiunea cu baietii de la bloc. Alergam cu ei in jurul blocului in te miri ce jocuri, fugeam cu bicicleta verde Pegas, bateam mingea, faceam cazemate iarna si ne bulgaream, ne stropeam cu apa vara. Practicam jocuri sezoniere cu incredere ca suntem parteneri de joaca.
In liceu, am inceput sa am mare grija cum ma imbrac, purtam fuste ori rochii lungi care imi si placeau, dar si veste care sa imi ascunda sanii fiindca voiam sa dezvalui cat mai putin din forma corpului meu. Imi erau deja cunoscute fluieraturile, cuvintele ca bunaciune, papuse mergeam cu altfel de grija inspre liceu. Nu tin minte o intamplare anume din spatiul public despre care sa pot scrie o poveste-experienta traita care sa aiba clar delimitate momentele subiectului: introducere, intriga, desfasurarea actiunii, punctul culminant si deznodamant.
Stiu insa un dialog intre mine si profesorul care supraveghea examenul nostru de bacalaureat de care mi-am adus aminte cu vreo patru ani in urma. Se intampla in 1998, iar profesorii care supravegheau ori care te examinau erau din afara liceului. Erau „externi', nu „interni'. Venise si la examenul scris de limba romana, initiase o conversatie cu mine, dar l-am ignorat findca aveam de scris despre … cred… Ion al lui Rebreanu si Vasile Voiculescu. La proba de limba straina insa -alesesem engleza- s-a aplecat la urechea mea stanga si mi-a spus soptit cu voce joasa, foarte aproape de lobul urechii fiindca i-am simtit respiratia:
– Cum ar fi daca un barbat ti-ar saruta piciorul si ar rupe cu dintii bratara pe care o porti?
– Say what, my friend?!, a fost in mintea mea.
– Uite-l si pe boul de serviciu care nu ma lasa sa scriu, am gandit mai departe.
M-am holbat la el fiindca treptat mintea mea a inceput sa perceapa semnificatia cuvintelor lui. Insa, era mult mai important examenul si acel exercitiu unde trebuia sa completez cu timpul corect..
– Present Perfect sau Past Tense Simple, sa revenim…
Povestea adolescentei este diferita de cea a fetitei. Am ales-o insa fiindca cea din urma s-a petrecut intr-un spatiu numit scoala publica. Intre elevi si profesori nu trebuie sa fie loc pentru aluzii sexuale, hartuire, nu ar trebui sa intrebi de ce, domnule profesor? ([1] In 2015, am publicat articolul Hartuire sexuala in universitati: de ce, domnule profesor? pornind de la cazul de la UMF Iasi in care conferentiarul Dumitru Paduraru este acuzat ca a hartuit sexual o studenta. Citeste mai mult: adev.ro/njag54 http://adevarul.ro/news/eveniment/hartuire-sexuala-universitati-dece-domnule-profesor-f-1_54d31468448e03c0fd4bb5c9/index.html). Scoala nu ar trebui sa gazduiasca hartuire sexuala, cuvinte si gesturi intruzive si nepotrivite, dar o face. Nu stiu daca acel profesor intra de obicei intr-un asa dialog cu elevele lui. Nu stiu daca acel comportament venea din statutul lui de „extern', de profesor pe perioada limitata, venit sa supravegheze examenul de bacalaureat. Am inteles mai bine peste cativa ani de ce cuvintele lui erau inadecvate. Nu am stiut atunci ca puteam spune, insa imediat imi trece prin minte intrebarea: bine, bine, spuneai tu, dar cui? Senzatia profunda care m-a incercat atunci era de deranj: prietene, am treaba aici, eu am un examen de dat …. Aveam o treaba. Aveam o misiune, iar el nu avea ce sa caute in filmul meu. Afirm din nou ca mai tarziu am gasit iar cuvintele care m-au ajutat sa inteleg de ce nu se cade sa intri in spatiul intim al unei eleve, sa vorbesti cu ea despre sarutatul piciorului intr-un spatiu numit scoala publica. Daca nu poti numi ceva, o experienta, o fapta, o actiune e ca si cum acestea nu ar exista. Vocabularul care sa te ajute sa numesti violenta, agresiunea si hartuirea sexuala atunci cand se intampla este deosebit de important. Analfabetismul semantic asaza o intamplare intr-un alt registru experiential decat cel care s-a produs: ei lasa, asa iti arata barbatii ca te plac...
Aveam probabil 24 de ani si ma intorceam acasa de la o conferinta. In scara blocului, in amiaza mare, un individ a intrat dupa mine, nu l-am vazut, dar cand am urcat prima treapta, m-a cuprins cu bratele. Fiind imobilizata cu spatele la el, si-a plimbat mainile pe corpul meu si le-a asezat intre picioarele mele. Oribila senzatie sa simti maini straine nestinghere in intimitatea trupului. M-am zbatut cu putere si am reusit sa ma eliberez. Nu imi acoperise gura, as fi putut striga, dar nu mi-a trecut prin minte fiindca imi concentrasem intreaga mea energie ca sa ma eliberez din stransoarea bratelor lui. Voiam sa isi ia mainile mizerabile de pe mine. Am aruncat cu zgomot plasele de la supermarket pe hol, am inceput sa ii spun cuvinte de ocara, adica sa il injur de toate care mi-au trecut prin minte atunci. Citisem pe undeva ca daca schimb rolurile, devin eu agresoare si abandonez postura de victima, il iau prin surprindere si scap. Jur ca preferam sa citesc despre cum pot planta si creste sanatos panselute pe balcon, dar viata sociala si interactiunea cu oamenii din jurul nostru ne schimba planurile.
Sudalmele mele au functionat fiindca a rupt-o la fuga. Eu dupa el, dar nu oricum. Mi-am scos sprayul paralizant din buzunar fiindca il tineam la indemana si am alergat dupa el. Imaginati-va un barbat alergat de o femeie in cizme cu toc de 6 cm, intr-o fusta si sacou, o femeie care strange ceva in mana si striga agitata dupa el pe strada. Ne-au vazut cativa oameni. Nimeni nu a intervenit. Nimeni nu a schitat un gest. S-a indepartat fiind mai iute de picior. Eu am revenit in scara blocului, se stransesera cativa vecini, le-am spus pe scurt ce se intamplase, m-au ajutat sa imi car plasele si am intrat in casa. Am inchis usa dupa mine, tremuram de furie si de spaima. Ma simteam asa de umilita … ma descompuneam in bucatele. M-am schimbat in haine si incaltaminte comode si am plecat afara sa il caut pe strazi. Ma uitam dupa un barbat tanar, care purta un trening inchis la culoare, avea cam 1,75 si era slabut. Probabil ca aceasta constitutie a lui a jucat un rol important atunci cand m-a inlantuit cu bratele si m-am eliberat. Am umblat vreo doua ore pana cand am simtit ca ma linistesc treptat, ca portiunile din mine care se dezintegrasera anterior s-au regrupat. In timp ce ma uitam in stanga si in dreapta, cu strayul paralizant in maneca hainei, am avut senzatia ca imi recapat controlul asupra vietii mele, ca eu decid (ce-o fi), nu un individ care s-a strecurat dupa mine in scara blocului. Cred ca acea cautare haotica si furioasa care a durat pret de doua ore m-a redat pe mine mie. Am povestit intamplarea si mi s-a spus: ti-ai asumat un risc mare sa il cauti. Peste ani pot spune ca as fi procedat la fel. Dupa vreo 11 ani de la acea intamplare, cand au instalat camere de filmat in camera blocului, m-am gandit: ce bine ar fi fost daca erau si atunci..
Dupa acel atac din scara blocului, a doua zi cand m-am trezit a fost rau. Am plecat inspre facultate si imi era ingrozitor de teama. Tresaream la fiecare zgomot de pe strada, ma uitam cu grija in jurul meu. E rau sa mergi cu frica in suflet. E rau cand se strecoara in fiinta ta.
La vreo doua saptamani, am simtit cum ingheata sangele, expresia acesta pe care o citeam in carti de literatura a iesit din zona mintii, a intrat in cea a simtirii. E tare nesuferita si am realizat atunci ca are gust metalic. Am iesit de la metrou, eram la Universitate, pe strada, am perceput miscarea unui corp in spatele meu si am impietrit. Mi s-au inmuiat picioarele si mi-a stat sufletul. Mi-am coborat sprayul paralizant in palma dreapta fiindca dupa ceea ce traisem, cum ieseam din casa, imi asezam obiectul mic in maneca hainei, intr-o pozitie accesibila ca doar sa il cobor si sa apas cu degetul in adancitura mobila. M-am uitat langa mine, unde auzisem zgomot, nu era nimic, cineva mergea pe drumul lui, ca si mine.
Nu am vorbit atunci decat cu partenerul meu si cu prietenele mele. Nu am fost la Politie, nu retinusem cum arata, nu il puteam descrie, credeam eu. Am mai scris despre aceasta agresiune din scara blocului, iar efectul a fost unul aproape cathartic si nu exagerez (Este vorba despre textul Dati-ne macar ziua inapoi publicat in 2007 la editura Arefeana, in volumul Gen si viata cotidiana. Conspiratia tacerii coordonat de Cristina Stefan).
Trag usa de la intrare dupa mine. Inainte insa, ma asigur ca pe aleea scurta nu este nimeni necunoscut, cu toate ca atacurile nu vin doar dinspre necunoscuti. Urc scarile si sunt atenta cand deschid usa casei. Sunt recunoscatoare pentru camerele montate in scara blocului, pentru lumina cu senzori de pe palier.
Comportamentul acesta pe care il descriu este unul obisnuit, mi-am integrat precautia si atentia in viata cotidiana. Vin aproape natural, la fel cum imi beau cafeaua de dimineata. Ele nu au fost alegerile mele autentice, contextul social in care traiesc mi-a modelat comportamentul. Nu sunt singura, desigur. Ba mai mult. Daca imi las acasa o prietena sau o colega, stau in masina si ma asigur ca intra in siguranta in scara blocului sau in casa. Daca o prietena ia un taxi, ii spun sa imi dea un mesaj cand ajunge acasa. E reciprocitate in comportamentul nostru:
– Stau aici ca sa vad ca ai intrat in scara.
– Draga mea, am ajuns acasa. Somn usor.
Libertatea de miscare, libertatea devenirii tale ca femeie, ca om sunt modelate de o societate in care femeile sunt agresate in spatiul public si in cel privat fiindca niste barbati cred ca este dreptul lor sa o faca. Agresiunea e o forma de manifestare a puterii si de exercitare a controlului. E un mod in care iei in stapanire un om. Ghinion. Refuz sa fiu luata in stapanire, iar asemenea mie o fac si alte femei. Reactiile noastre individuale trebuie dublate de altele la nivel social, institutional, politic, mediatic, de sanctionare si de rusinare publica a agresorilor, de incadrare a unor actiuni si experiente in registrul semantic corect: agresiune, hartuire….
Text si foto: Oana Baluta