Lalele colorate și capete plecate în asfalt

Probabil că ați văzut cu toții imaginile înregistrate de Recorder vinerea trecută la sărbătorea „Simfonia lalelor”, desfășurată la Pitești, cu fetița de trei ani, pusă de profesoara ei să facă o tumbă pe asfalt, în fața a sute de oameni, printre care doamna prim-ministru Viorica Dăncilă și doamna Carmen Dan, ministru de interne. Imaginile sunt deopotrivă grotești și absurde, amintind de tristele manifestări de tip „Cântarea României” de dinainte de '89 sau de spectacolele grandomaniei delirante din Coreea de Nord.

Lalele colorate și capete plecate în asfalt

Indiferent de ce susține pe pagina ei de FB, Nicoleta Andrei, profesoara copilului (care în înregistrări părea mai degrabă enervată că i se duce pe râpă reprezentația și deloc încurajatoare cu copilul), copiii nu participă de drag la astfel de reprezentații. Copiii participă împinși, convinși sau forțați de părinți și profesori. Iar în scenele pe care le-am văzut nu era nici urmă de entuziasm, era crispare. Era dresaj! Și asta mă duce, de fapt, cu gândul într-o zonă apropiată, aceea a modului în care este gândită educația din România. Ca un dresaj pentru satisfacția adulților, fie că sunt părinții sau dascălii copiilor. Din același motiv părinții își trimit copiii la olimpiade și concursuri școlare, sau îi pun să lucreze suplimentar din culegeri. Din același motiv sunt reclamate cazuri de abuzuri în lotul național de gimnastică. Mereu este invocată performanța.

Performanță care nu se poate obține fără sacrificii. În numele acestei (viitoare și potențiale) performanțe, sunt justificate abuzurile verbale și emoționale, sunt justificate violența și agresiunile. Pentru acel „să dăm bine la oficialitățile de la București', este justificată o frunte de copil de trei ani înfiptă în asfalt. Vă amintește de ceva?! Mie da!

Îmi amintește de mine și de colegii mei, în toamna anului 1989, când în școala mea s-au recrutat copiii care urmau să fluture stegulețe, îmbrăcați în uniforme de pionier, printre rândurile cu tovarășii membri de partid, la congresul al XIV-lea al PCR. Copiii aceia, de clasa a cincea, trebuiau să aibă maxim 145 de centimetri, să învețe bine și să provină din familii neproblematice pentru partid. În plus, colegii mei au lipsit de la școală câteva săptămâni bune pentru repetiții (care repetiții se întindeau pe câteva ore zilnic), li s-au promis două puncte în plus la ambele teze pe care le-am dat la sfârșitul acelui trimestru și primeau, în fiecare zi, pepsi și ciocolată (deși pare incredibil pentru tinerii din ziua de azi, pentru mulți dintre copiii anului 1989, ultimul beneficiu era cel mai tentant). Eu n-am fost selectată (și am suferit enorm). Deși acum sunt mai degrabă o persoană minionă, la acel moment eram printre cei mai înalți din clasă și nu mă încadram în șablon. Pentru că da, în cazul acesta, ca și în cazul simfoniei delirante de la Ploiești, copiii trebuie să se conformeze unui șablon. Un șablon care nu ține cont de nevoile și dorințele lor, ci de cele ale adulților care ar trebui să-i educe. Iar atunci când ești respins pe motiv că nu „te pupi' cu șablonul, suferi, te simți un outsider. De aceea copiii ajung să-și dorească să facă parte din aceste spectacole delirante, ca să nu se simtă respinși. Sau invalidați de părinții lor! (Vă sună cunoscut: „Georgică, colegul tău de bancă, e la dansuri, tu de ce nu ești la nimic?)'.

Tristul spectacol de vineri mi-a amintit și de fratele meu, selectat să participe cu alți prichindei de grădiniță în vara toridă a anului 1987 la o etapă a Cântării României, pe Arenele Romane. Copiii erau transportați cu niște autobuze fără aer condiționat (habar n-aveam de această minune pe atunci) și erau ținuți cu orele în soare, pentru o coregrafie colectivă halucinantă cu plăcuțe colorate. Nu știam niciodată când se termină repetițiile (pentru că nu erau telefoane mobile pe vremea aia), așa că mergeam cu tata să-l așteptăm în curtea grădiniței după ora cinci în fiecare zi. Erau zile în care venea la 5 și un sfert, dar și zile în care apărea după ce se lăasa întunericul. Ni s-a explicat atunci că e un regizor perfecționist și exigent. Ce-i drept, unor copii li s-a mai făcut rău de la căldură, în timp ce câțiva și-au rupt mâinile, ca o coincidență, în aceeași săptămână (de fapt, părinții lor găsiseră o metodă inventivă și niște medici cooperanți ca să-i scutească de supliciul dogoritor, fără să fie nevoiți să-și retragă copilul pe semnătură de la acel spectacol „onorant').

Așa că, dragă doamnă profesoară, copila de trei ani, care părea mai degrabă în arena unui circ, nu făcea de drag tumbe pe asfalt. Nici de dragul dumneavoastră, doamnă Dăncilă, care ar fi trebuit să puneți capăt acestei festivități delirante (deși ați găsit mai degrabă de cuviință să-i dăruiți niște flori în timp ce priveați cvasi-zâmbitoare acest spectacol grotesc). Făcea pentru că a fost pusă să facă! Pentru că așa am fost învățați „să ne manifestăm bucuria la venirea oficialilor', cu lalele colorate și capete plecate în asfalt. Un pic cam primitiv pentru o țară din Uniunea Europeană în 2018, nu-i așa?

Citește și:
Vasilica Viorica Dăncilă, dincolo de coafură, ie și Teleorman

Foto: epitesti.ro

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Noizz
Psychologies
Mai multe din lifestyle