Cum se fac hainele pe care le purtam?

Ca fashioniste veritabile ce suntem, avem toate dulapurile pline de achizitii spectaculoase la care nu am renunta pentru nimic in lume... pana la schimbarea sezonului si a tendintelor. Iata in ce se traduc, de fapt, hainele din dulapul fiecareia dintre noi, si la ce ar trebui sa ne gandim de doua ori atunci cand cumparam haine.

Cum se fac hainele pe care le purtam?

In redactia ELLE, unul dintre termenii cei mai chestionati in ultima vreme a devenit cel de must-have. Cand chiar noi suntem cei care va recomandam mereu sa cumparati, am simtit ca a venit vremea sa va aratam intr-o alta lumina ce va spunem de fapt, de obicei, sa consumati. De aceea am inaugurat o noua rubrica, Less is more, care va va incuraja de acum inainte sa va ganditi un pic mai in profunzime la fiecare decizie vestimentara pe care o luati, in cunostinta de cauza.

Veti afla din ce sunt facute hainele pe care le purtam, cum ar putea fi facute mai bine, cum sa reciclati hainele pe care le aveti deja, unde sa le schimbati cu altele atunci cand nu mai aveti nevoie de ele, cum sa consumati cat mai putina energie intretinandu-le sau care sunt designerii si retailer-ii care s-au angajat sa produca sustenabil si cu respect fata de lucratorii din industrie – adica acei oameni care muncesc in fabrici si pe care nu ii vedem niciodata la prezentarile de moda.

Era o dimineata ploioasa, ca multe altele din primavara care a trecut, cand m-am trezit inca o data in fata dulapului in care imi depozitez comorile vestimentare, intrebandu-ma – pentru a cata oara? – ce am sa port in ziua aceea. Stiu ca ma intelegeti – este intrebarea pe care ne-o punem toate din cand in cand, mai degraba mai des decat mai rar, fara sa ii gasim un raspuns satisfacator. Este, de asemenea, interogatia care ne indeamna (impreuna cu revista pe care o tineti in mana) sa cumparam, mereu, cele mai noi piese hot, cele mai cool trend-uri, piesele must-have fara de care stilurile noastre personale nu s-ar putea desfasura la adevarata lor valoare in fata tuturor celor care ne admira.

Ei, si tocmai in acea dimineata, pe cand imi inventariam fara speranta hainele pe care le-as fi putut purta, am ajuns la o concluzie. S-a intamplat pe cand imi numaram tricourile, gandind ca o combinatie atat de banala precum o pereche de jeans si un tricou m-ar putea scoate din impas. Si, pe cand ajungeam la impresionantul numar 48 – caci atatea tricouri din bumbac alb, gri, bleumarin sau negru am in dulap –, am realizat ca nu mai pot cumpara la nesfarsit piese aproape identice, ca un T-shirt in plus sau minus nu ar mai face nici o diferenta pentru stilul meu sau pentru diminetile ca aceea, in care ma gaseam indecisa si nemultumita de orice mi-ar fi cazut in mana. In schimb, am inceput sa ma gandesc la ce inseamna, de fapt, toate acele haine pe care le adun cu furie in dulap. Si mi-am dat seama ca, desi nu ma ajuta sa imi dezvolt in vreun fel stilul, toate acele piese inseamna ceva. Un fapt mult mai ingrijorator decat acela ca nu aveam – iar! – cu ce sa ma imbrac. In dispozitia aceasta mahnita, intarziind la sedinta saptamanala de redactie, m-am gandit pentru prima data serios la hainele mele – adica la cine le face, din ce sunt facute, ce amprenta de carbon au si cum, desi ma straduiesc sa fiu un cetatean model, care voteaza, recicleaza si uneori ii ajuta pe ceilalti, nu ma preocupa prea tare faptul ca energia investita in confectionarea multelor mele piese minimaliste ar putea lumina un sat intreg, probabil.

Asa ca m-am apucat sa cercetez cu atentie etichetele. Si, desi pe aproape toate scria ca tricourile sunt realizate 100% din bumbac, nici una dintre ele nu imi spunea unde a fost cultivat bumbacul acela, cine l-a cules si l-a transformat in firele din care a rezultat tricoul meu. Am aflat totusi, la o sumara cercetare pe Google, ca Statele Unite, China, India, Pakistan, Uzbekistan si Brazilia domina productia mondiala de bumbac. Iar de acolo au inceput sa curga alte intrebari. Nu imi pusesem, pana atunci, problema ca bumbacul din cele mai multe tari este cules de copii si ca, in cele mai multe dintre locurile producatoare, acestia sunt fortati sa munceasca pe sume insignifiante si in conditii ingrozitoare. In plus, am aflat ca numai etichetele care contin specificatia Fair Trade garanteaza (impreuna cu International Labor Organization) ca recoltarea nu a fost facuta de copii. Numai ca nici unul dintre tricourile mele nu purta acest insemn. Dar chiar daca materialul din tricoul pe care il port a fost recoltat corespunzator, nici asta nu inseamna mare lucru. Pentru ca, se stie deja, bumbacul, cultivarea si recoltarea lui, sunt foarte neprietenoase cu mediul. Bumbacul are nevoie de foarte multa apa ca sa creasca (20 de mii de litri se folosesc pentru un tricou si o pereche de jeansi), iar doar cateva deversari de la fermele de bumbac au dus la catastrofe ecologice cauzate de apa contaminata cu pesticide si erbicide.

Dar, trecand peste materialul din care sunt realizate pana si cele mai banale dintre piesele pe care le purtam zi de zi si le cumparam fara masura, am ajuns si la procesul prin care se produc aceste piese. Sunt cativa pasi importanti care se petrec cu materialul brut pana ce el ia forma unui tricou, culoarea sezonului si, eventual, imprimeul cel mai trendy care se poarta in vara aceasta. Daca materialul este recoltat in tara in care se fabrica tricoul, lucrul acesta scuteste mile bune de transport suplimentar si va insemna, deci, un pret mai mic al hainei pe care o vom purta. Dar, in general, pasii sunt acestia: bumbacul este recoltat, prelucrat prin scarmanare si toarcere, este impletit si apoi finisat, dupa care este croit, cusut, imprimat si in cele din urma vopsit. Dupa care, fireste, este transportat catre piata de desfacere.

Numai ca rareori ne gandim la locul in care se intampla toate aceste etape. La vremea la care eu am inceput sa ma gandesc la el, lumea isi amintea cu tristete de comemorarea unui an de la incidentul petrecut la Rana Plaza, cladirea comerciala din Dhaka, Bangladesh, care s-a prabusit pe 24 aprilie 2013, omorand 1.129 de persoane si ranind alte 2.515, in cel mai cumplit accident al unei fabrici de imbracaminte din istorie. Am citit deci un raport asupra celor intamplate cu un an in urma, publicat de www.laborright.org. Studiul arata ca, in Dhaka, 14% din copiii de pana la 14 ani sunt muncitori. Iar asta se intampla pentru ca exista un acord numit Multi-Fiber Agreement, care a functionat din 1974 pana in 2004 si a dat Bangladesh-ului sansa de a se dezvolta ca o capitala a exportului de haine.

„Astazi, Bangladesh este cel de-al doilea exportator de haine din lume, cu exporturi de 19 miliarde de dolari in anii 2011-2012. Comenzile de la brand-uri si retailer-i din Occident (precum Walmart, H&M, JC Penney, Zara, Tesco, Gap, Kohls, Marks and Spencer, G-Star), apar din ce in ce mai des in sectorul confectiilor la pret scazut. Industria confectiilor produce 13% din totalul produselor domestice si 78% din totalul exporturilor, avand peste 5.000 de fabrici care angajeaza peste 3,6 milioane de lucratori. Angajarile indirecte sunt estimate la aproximativ 10 milioane. 59% din exporturile din Bangladesh au drept destinatie Uniunea Europeana, 26% – Statele Unite si 5% – Canada.

Toate bune si frumoase pana aici, numai ca, desi exporturile de haine sustin economia Bangladesh-ului, rareori pana anul trecut s-a vorbit despre conditiile in care se munceste acolo. Accidentul de la Rana Plaza a adus insa in discutie felul in care sunt tratati si platiti muncitorii, care, cum s-a intamplat deja, au platit cu viata hainele atat de trendy si de ieftine (caci, trebuie sa stiti, hainele nu au fost niciodata mai ieftine ca acum) pe care le purtam noi. Procesul de fabricare a hainelor este ineficient, duce la pierderi masive si este, inca, abuziv, iar unele dintre cele mai mari brand-uri de retail din lume, precum cele pe care le enumera raportul de mai sus, nu tin cont de aceste lucruri, pentru ca isi doresc sa produca foarte ieftin – o dorinta legitima, dar care dauneaza masiv lucratorilor din astfel de fabrici. Iar acest lucru se intampla pentru ca fabricile producatoare din aceste tari, care lucreaza pentru retailer-i din Europa si Statele Unite, nu functioneaza dupa legile europene si, deci, isi permit sa mentina costuri scazute de productie.

Ganditi-va, asadar, atunci cand cumparati un tricou nou-nout la un pret aproape incredibil de mic (care va face sa il ridicati de pe raft pentru ca, pur si simplu, nu va permiteti sa ratati un astfel de chilipir) si care mai e, pe deasupra, si tare fashionable, la faptul ca, desi pretul bumbacului e in crestere, haina are un pret atat de mic. Asta inseamna, de fapt, ca un copil (sau chiar un adult, ca sa nu dramatizam in exces) este platit cu mai nimic si lucreaza in conditii subumane ca sa il faca.

Desigur ca s-au facut schimbari in ultima perioada. Desi nu exista inca organizatii internationale care sa ajunga la un acord si care sa verifice standardele la care se produc hainele, unele mari corporatii au facut imbunatatiri dupa dezastrul de anul trecut, implementand noi coduri de conduita, invitand auditori sa verifice conditiile in care se munceste si conducand, deci, la o oarecare transparenta. Firme mari, ca H&M, Gap, Walmart sau Target, isi iau acum angajamente de sustenabilitate si promoveaza cresterile de salarii, dar si linii realizate din materiale reciclate. Despre toate aceste lucruri si despre pasii urmatori care ar trebui facuti pentru a asigura sustenabilitate in domeniul modei (care este, totusi, unul dintre cele mai productive domenii din lume, dar si cele mai poluante) s-a discutat la summit-ul de la Copenhaga din aceasta primavara, care a adunat peste o mie de designeri, producatori, auditori si organizatii nonguvernamentale.

Vanessa Friedman, fashion editor la Financial Times, Livia Firth, fondatoarea Green Carpet Challenge, presedintele Botega Venetta si multi altii au luat cuvantul, incercand sa gaseasca solutii, alternative la felul in care se fac acum hainele pe care le purtam. Evident ca, in aceste dezbateri, nu s-a conturat inca nici o idee fezabila – doar s-au subliniat niste lucruri deja stiute. Caci se cunoaste faptul ca industria luxury e mai responsabila decat cea fast-fashion, pentru ca porneste de la costuri mari si urmareste mai cu atentie procesul de productie. Si se stie si ca cei din generatia noastra, asa-numitii millennials, suntem ceva mai responsabili si mai dornici sa vedem de unde vin produsele pe care le consumam. Cotidianul The Guardian raporta faptul ca s-a dezbatut si rivalitatea intre Bangladesh Accord on Fire and Building Safety si Alliance on Bangladesh Worker Safety, despre care se speculeaza ca ar fi contribuit la conditiile proaste de munca de acolo. Insa propunerea politicianului danez Margrethe Vestager de a include un insemn de sustenabilitate pe etichetele hainelor nu a primit prea multe voturi. Si nici interventia Liviei Firth, care le-a cerut spectatorilor sa isi intoarca hainele pe dos pentru a face vizibila eticheta, ca sa aminteasca de Fashion Revolution Day, nu a fost prea bine primita.

Totusi, chiar in acea zi hashtag-ul #fashionrevolutionday a umplut retelele de socializare de fotografii ale unor mii de oameni care si-au purtat etichetele la vedere, ca semn de respect pentru cei care le confectioneaza hainele. Doar ca a vorbi despre mii de oameni e foarte putin cand vine vorba de o schimbare in felul in care se fac haine azi. Totusi, daca acesti oameni sunt primii dispusi sa faca acea schimbare, poate ca exista speranta ca altii ii vor urma. Asta pentru ca se stie ca cei care consuma moda sunt si cei care produc cel mai mare impact, cel putin in materie de energie, in ce priveste hainele lor. Asta inseamna ca 48% din energia folosita in timpul vietii unui obiect vestimentar tine de decizia consumatorului, si anume de numarul de dati cand el spala automat, usuca, calca sau duce la curatatorie obiectul respectiv. Cand am aflat ca numai evitarea uscarii automate si a calcarii unei haine reduce dramatic (cu 37%) amprenta de carbon a acesteia, am decis ca acesta este un prim pas pe care l-as putea face chiar eu.

Cat despre ceilalti, mi-am promis sa verific cu mai mare atentie etichetele atunci cand cumpar ceva – fie si numai ca sa dorm linistita noaptea, stiind ca nu am achizitionat inca un produs confectionat in conditii mizere. Si apoi m-am razgandit si am decis pur si simplu sa cumpar mai putin – numai atunci cand am nevoie, mai exact – si sa reciclez hainele pe care le am deja, fie reinterpretandu-le, fie dandu-le mai departe altora care ar sti mai bine ce sa faca cu ele. Pasi mici, stiu, dar de undeva trebuie sa pornesc si eu, mai ales acum, cand mi-am dat seama ca am destule de purtat chiar intr-o zi proasta, cand nimic nu pare sa imi vina bine.

Din ce sunt facute hainele tale?

  • Bumbac: 50% din hainele produse in lume sunt confectionate din bumbac. Acesta creste doar intr-o clima tropicala sau sub-tropicala si este cultivat in tari in dezvoltare precum Pakistan, India, China sau Turcia, unde solul se degradeaza si productia este afectata de lipsa apei si de schimbarile climatice. In 2010, in Pakistan inundatiile au acoperit o cincime din tara, afectand 20 de milioane de oameni si productia de bumbac la nivel mondial. Jason Clay, vicepresedintele WWF, pledeaza pentru inlocuirea lui cu bambus, care e mai prietenos cu mediul, creste repede, nu are nevoie de pesticide si consuma mult mai putina apa, sau cu materiale reciclate. Amprenta de carbon a unui singur tricou e de 2,34 kg.
  • Matase: pentru ca este o fibra naturala, ca oricare alta provenita de la animale vii, este sustenabila. Dar organizatiile care militeaza pentru drepturile animalelor sunt ingrijorate de soarta viermilor de matase, cateva mii de larve murind pentru producerea unei jumatati de kilogram de matase. Asta pentru ca, odata ce larvele se transforma in pupe, ele sunt dizolvate in apa fiarta sau asfixiate inainte de a iesi din cocon, pentru obtinerea unor fibre cat mai lungi.
  • Lana: se produc 1,4 milioane de tone pe an, Australia fiind cel mai mare producator cand vine vorba de lana de pe oi. In ce priveste lana de Angora, aceasta rezulta din smulgerea parului sau tunderea iepurilor de Angora, care se intampla de trei ori pe an. Casmirul se colecteaza in sezonul de naparlire a caprelor, iar mohairul, obtinut de la caprele de Angora, este tuns primavara si toamna.

Foto: Shutterstock

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle