Adevarul despre self-soothing

Teoriile despre self-soothing intra si ies din cartile de parenting in functie de trend-uri. Acestea sustin ca ar trebui sa iti lasi copilul sa planga pentru a-si contura o personalitate puternica, de invingator. Dar cat mit si cat adevar ascunde aceasta ipoteza?
 

Adevarul despre self-soothing

De curind am iesit sa iau masa de prinz cu o prietena la un restaurant cu specific raw la care ne doream sa mergem de mult. Pe cind studiam meniul si persoanele din jurul meu si ma gindeam ca nu toate ar fi parut neaparat genul interesate de dieta lui Demi Moore, s-a asezat la o masa mai mare, linga noi, un grup de trei cupluri. Una dintre perechi venise impreuna cu cei doi copii: o fetita blonda, superba ca o mica printesa, de aproximativ trei ani, si un baietel ce parea putin mai mare. La un moment dat, fetita a inceput sa se plimbe printre mese si, probabil, i-a atras atentia husa roz a iPhone-ului meu, pentru ca s-a intins si l-a luat in minute sa se joace un pic. Nu m-am panicat, pentru ca era blocat si mai avea si parola. La cit de priceputi au ajuns sa fie copiii la tehnologie, n-as fi fost foarte surprinsa ca ea sa stie deja sa-l foloseasca. Parintii fetitei erau distrati si prinsi intr-o discutie aprinsa despre deprecierea monedei nationale cu ceilalti comeseni.

Insa, la un moment dat, tatal si-a vazut mica printesa cu telefonul meu in mina. S-a ridicat atit de furios de la masa, incit aveam impresia ca urmeaza sa rastoarne totul in cale, ca o vijelie. Apoi a apucat fetita, a smucit-o de un umar si i-a smuls telefonul din mina. Dupa ce l-a asezat pe masa si mi-a adresat scuzele de rigoare cu toata politetea de care era capabil, a luat fetita si a asezat-o brutal pe scaun, tipind la ea. Mama fetei isi savura in continuare salata cu germeni si seminte vorbind cu persoana de linga ea, ca si cum nu s-ar fi intimplat absolut nimic. Iar ceilalti prieteni ai cuplului erau la fel de detasati si nepasatori la spectacol. Copilul a inceput sa plinga din ce in ce mai tare, iar tatal o zguduia periodic de umerii mici si ii ordona sa nu se mai smiorcaie. Cind a vazut ca nu se potoleste, tatal a parasit restaurantul cu fetita de mina. Mama a exclamat: „A, se duc la masina!“.

Credeam ca fie urmeaza sa plece acasa, fie vrea sa o plimbe pe fetita un pic cu masina, ca sa mai uite de suparare. Dar, surpriza! Dupa vreo doua minute, el se intoarce singur, cu miinile in buzunare. Deci in mod evident o lasase in masina, sa plinga pina ii trece, pentru ca adultii sa-si continue prinzul in tihna. Mi s-a parut incredibila placiditatea mamei in situatia data si mi-as fi dorit sa intervin, dar nu stiam daca am cu cine sa discut. N-am mai avut cine stie ce pofta de mincare. Mi-am imaginat fetita, ca un ingeras blond, plingind de una singura intr-o masina in mijlocul verii. Sper ca macar ii lasase geamul putin deschis. Dupa un sfert de ora, tatal a plecat la masina sa-si recupereze fiica. Acum nu mai plingea. Toata lumea s-a bucurat de masa de prinz ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Atunci m-am intrebat pentru o secunda daca nu cumva sint eu prea rigida in mentalitati cind vine vorba de copii. Si daca, lasindu-i sa plinga pina le trece, ii inveti de la o virsta frageda ca plinsul nu este o solutie pentru orice problema. Auzisem despre aceasta strategie intr-un episod din Desperate Housewives.

In cartile de parenting intra si iese, in functie de trend-uri, teoria self-soothing-ului, care sugereaza ca ar trebui sa lasi copilul inca de bebelus sa plinga pina adoarme, sa se consoleze singur. Aceasta sugereaza ca, dupa ce bebelusul sau copilul are nevoile de baza satisfacute, parintii n-ar trebui sa fie linga el de fiecare data cind plinge pentru ca aceasta atitudine incurajeaza un comportament rasfatat si egoist. Mamele sint sfatuite sa-si lase bebelusul sa plinga, in special noaptea, ca sa-si poata da seama ca se poate linisti si singur. Se spune ca self-soothing-ul promoveaza independenta, o atitudine sanatoasa, si ii obisnuieste pe micuti sa doarma singuri. Iar daca parintii nu servesc aceasta lectie copiilor cind sint mici, vor suporta consecintele si vor avea odrasle rasfatate.

Mira, o pietena care este in concediu de maternitate, e de parere ca trebuie sa-si lase bebelusul de un an si jumatate sa plinga pina ii trece. „Ma gindesc ca si ea seamana cu mine. Chiar si in ziua de azi pling din nimicuri… Cedez la orice, de la filmele lacrimogene pina la certurile usoare, sotul meu e exasperat. Dar cred ca am aceasta hipersensibilitate pentru ca mama mea a fost mult prea protectoare si atenta cu mine. Ca adult, lacrimile nu-ti aduc nici atentie si nici consolare. Vreau ca fetita mea sa creasca puternica si independenta, fara sa-si imagineze ca va sta mereu cineva dupa colt, gata sa-i sara in ajutor cind are probleme. Viata nu e deloc asa”, mi-a povestit ea. Iar o alta cunostinta care inca nu are copii (dar isi doreste foarte mult) mi-a marturisit, cind a auzit ca scriu un articol pe aceasta tema, ca, in copilarie, parintii o lasau sa plinga de una singura. Si isi aminteste cit de usurata se simtea cind termina de plins si adormea: „Si lacrimile au rolul lor, de a te elibera de tensiune, de a-ti reda echilibrul. Plinsul, ca si risul, ca ying si yang, nu pot exista unul fara celalalt. Cind voi avea primul copil, probabil ca il voi lasa sa plinga citeodata, nu e chiar asa de rau”.

Totusi, stiinta a demontat complet aceasta teorie. Cercetatorii au descoperit ca plinsul excesiv ca bebelus poate dauna abilitatilor cognitive, emotionale si de relationare ale viitorului adult. Copiii nu se nasc cu capacitatea de a-si regla emotiile, deci mama trebuie sa faca asta pentru ei. Un bebelus are aceeasi capacitate emotionala pe care o are si un adult, adica poate resimti frica, anxietate sau tristete, dar nu poate controla perioada pe parcursul careia va avea aceste sentimente. Astfel, micutul tau poate fi coplesit cu usurinta de emotii, fie ca acestea sint pozitive sau negative, iar cind este stresat, in mod natural intervine plinsul ca forma de eliberare. Daca pruncul este lasat prea mult in aceasta stare de stres, el se va detasa. Va deveni tacut, se va retrage din mediul inconjurator, din relatii, dar nu printr-o reglare naturala, ci printr-una fortata.
 

Trend-ul actual in psihologie ne spune ca, pentru a preveni sentimentul de coplesire emotionala pe care il poate avea copilul, parintii trebuie sa reactioneze de la primele semne de stres, pentru a-i destinde starea de spirit. Maria are un baietel de trei ani si mi-a spus ca, desi si-a propus sa aplice aceasta teorie a self-soothing-ului, nu a reusit. „Am citit ca, uneori, e mai bine sa-l lasi sa plinga, ca sa devina un barbat stabil emotional. Dar nu ma lasa sufletul sa-l aud cum se chinuie singurel. Si acum, cind mi-am reluat activitatea la birou, stau cu ochii pe camerele de acasa. Iar daca il vad trist sau abatut, sun bona de urgenta sa-l calmeze sau sa-l distraga cu o jucarie sau ceva”, mi-a povestit, vizibil afectata de faptul ca trebuie sa-si lase baiatul in grija altora.

Aurora e prietena cu Maria, dar, desi au fost insarcinate in aceeasi perioada, aparent au studiat carti diferite de parenting: „Am citit ca plinsul excesiv omoara celulele nervoase si, in loc sa creeze personalitati tari ca piatra, modeleaza persoane dependente de atentie, care se simt vesnic neglijate. Din diverse articole de pe Internet am aflat ca, uneori, copilul poate simti o depresie atunci cind se desprinde de mediul cald si umed al uterului si intra intr-o lume care poate nu ii place si fata de care poate avea un sentiment de respingere. Nu mi se pare o teorie ridicola, din moment ce si mamele au citeodata depresii post-partum. De aceea imi consolez mereu copilul. Vreau sa-i transmit ca totul e OK”, mi-a spus Aurora.

Bebelusul se poate simti singur si disperat in contact cu universul, iar pina la virsta de sapte ani el isi formeaza deja niste convingeri despre viata si despre lume. Cind parintii nu sint linga el, copilul incepe sa-si creeze strategii de ajustare la mediu. Daca dispune nativ de un temperament puternic si il lasi sa plinga pina se linisteste, poate deveni o persoana care se descurca singura indiferent de imprejurari. Dar daca are un temperament mai slab sau un nivel scazut de energie si mai este lasat si sa se consoleze singur, pe viitor se va simti descurajat si isi va imagina ca nu va fi in stare sa faca fata obstacolelor vietii. Si ca, indiferent de situatie, el nu va primi ajutor de nicaieri”, spune dr. psiholog Mihai Albu. Dar specialistul e de parere ca ar trebui sa avem o atitudine diferita atunci cind copilul creste putin mai mare: „Este greu sa generalizezi, pentru ca atit copiii, cit si parintii pot avea structuri comportamentale diferite. Dar in principiu, pina ajunge sa isi formeze personalitatea si caracterul, este indicat sa primeasca sprijin din partea parintilor, dar nu in exces. De exemplu, daca vrea un mar, trebuie sa incerce sa si-l ia singur. Daca reuseste, el ajunge sa isi estimeze puterile, iar daca esueaza, nu trebuie blamat, ci din contra, trebuie incurajat sa mai incerce si alta data. Cind ii oferi copilului totul fara sa depuna nici un gen de efort e posibil sa sufere de depresii cind da piept cu viata si afla ca nu e chiar asa de simplu”, completeaza dr. Albu.

Pentru ca nu am gasit studii care sa sustina sau sa infirme beneficiile teoriei self-soothing, am incercat sa gasesc adulti care au fost crescuti asa. Dar majoritatea mi-au spus ca erau prea mici sa-si aminteasca sau nu-si pot imagina propriii parinti lasindu-i sa plinga nonsalanti. Colega mea Ioana mi-a povestit totusi despre o cunostinta de-a ei despre care stie ca a fost educata dupa acest principiu si mi-a spus ca fata in cauza are mereu impresia ca e neglijata si ca celor din jur nu le pasa de ea. Trist…

Trebuie sa marturisesc ca nici eu nu-mi amintesc adevarul despre cresterea mea. Oare ma lasau sa pling sau ma consolau? N-as putea sa spun, dar stiu clar ca pe la virsta de patru-cinci ani plingeam ca din gura de sarpe daca nu aveam loc in autobuz si boceam cu lacrimi amare dupa fiecare papusa care exista si nu ajungea la mine – si tot din amintiri stiu ca nu faceam asta din motive de santaj, ci din tristete pura. In aceste cazuri eram acuzata ca sint rasfatata si nu primeam absolut nici o consolare. Iar acum, habar n-am cind a fost ultima oara cind „am dat apa la soricei”. Deci n-o fi fost atit de grav ca ma lasau sa-mi treaca de la sine. Dar totusi, daca as putea sa dau timpul inapoi, m-as duce la fetita din restaurant si as sta alaturi de ea in acel sfert de ora in care a fost inchisa in masina si lasata sa sufere in izolare.

Lavinia Gogu

Foto: Shutterstock
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din lifestyle