EXCLUSIV: Robin Campillo, regizorul 120 BPM: „Eram văzuți ca inamicii societății”

Citește un interviu exclusiv cu Robin Campillo, regizorul peliculei 120 Battements par Minute, a cărei proiecție a fost întreruptă de un grup naționalist religios la Muzeul Țăranului Român.

EXCLUSIV: Robin Campillo, regizorul 120 BPM: „Eram văzuți ca inamicii societății”

Mi-a atras atenţia, dintre filmele din festivalul Les Films de Cannes a Bucarest, 120 battements par minute, drama despre HIV/SIDA a regizorului Robin Campillo, cu care am și stat de vorbă în sala de conferinţe a hotelului unde era cazat. Lungmetrajul său a câștigat, printre multe altele, Grand Prix anul acesta, fiind extrem de bine primit de critici.

Pe Robin l-am găsit stând picior peste picior, cu degetele de la mâini împreunate, ca un adevărat francez, căruia îi lipseau doar ţigara consumată şi o beretă șic pe cap. Zâmbitor şi extrem de deschis la discuţie (puţin spre surprinderea mea, dar vei vedea asta) mi-a istorisit din experienţele lui din perioada nouăzecistă, când a trăit pe pielea lui situația expusă în film: drama tânărului francez suferind sau ferindu-se de epidemia HIV/SIDA care părea să acapareze întreaga lume și adrenalina luptei contra bolii în organizația de guerilla ACT UP, care cerea cu disperare tratamente și atenție din partea autorităților pentru suferinzi. Mai mult, aşa cum nici azi, după aproape trei decenii, nu îţi e totuna să strigi în gura mare că ai o altă orientare sexuală decât cea tradițional acceptată, gândeşte-te cum era atunci. În plus, majoritatea lumii credea orbeşte că boala era numai a homosexualilor şi că, datorită drumului neortodox pe care au păşit, trebuie să suporte consecinţele: „Eram văzuți ca inamicii societății, îmi spune Robin. Tema principală a filmului gravitează în jurul mişcării ACT UP, născută în America anilor 80 şi preluată rapid de francezi, ca strigăt surd împotriva epidemiei.

După cum probabil ştii, ultima luna din an este dedicată luptei anti-SIDA, 1 decembrie fiind declarată şi ziua internaţională pentru conştientizare şi combatere a virusului HIV şi a bolii SIDA. Ca să te pun în temă, îţi spun că în România, până în iunie, conform studiilor realizate de Institutul pentru Boli Infecţioase „Dr. Prof. Matei Balş, erau înregistrate 14.655 de cazuri oficiale. Anul acesta au existat 303 noi pacienţi infectaţi şi 82 de decese cauzate de această boală. Chiar dacă majoritatea bolnavilor sunt bărbaţi, modul de transmitere HIV este predominant prin relaţiile heterosexuale, consum de droguri intravenoase şi mai apoi prin relaţiile homosexuale. Totuşi, e un semn bun că România nu face parte din ţările cu cele mai multe cazuri de HIV/SIDA din Europa.

Trecând, însă, la conversația cu Campillo, acesta îmi spune că nu a realizat filmul intenţionat acum, ci l-a făcut pentru că a simţit personal că este timpul să spună povestea. În contextul relevanței temei în zilele noastre, el continuă: „Nu m-am gândit la situația politică deloc. M-am sfătuit, însă, cu producătorii mei, și ei mi-au spus că dacă nu-l fac acum, nu-l voi face niciodată. Urmau și alegerile prezidențiale din Franța, iar Marie-Ange Luciani, una dintre producătoare, a avut această strategie. Dar au existat multiple motive pentru realizarea filmului acum: ne găsim, în Franța, într-un moment în care lumea simte că nu se poate schimba mare lucru la nivel politic. Trăim în această economie liberală și nu avem nici o soluție. Filmul, în sine, este despre politica dinaintea erei Internetului. Majoritatea tinerilor de astăzi nu știu mare lucru despre epidemia de atunci. Sunt fascinați și mișcați de dezbaterile din film pentru că astăzi nu au spațiul necesar să facă așa ceva. În zilele noastre, cred că oamenii sunt extrem de radicali. Postează texte cu conținut radical pe social media și, mai ales în Franța, lumea este îndrăgostită de politică. Se vorbește despre politică, însă nu se face nimic. Vorba lungă, sărăcia omului, este exact proverbul care îmi vine în minte când explică Robin treaba cu lipsa zvâcului, a acțiunii. Este foarte simplu să avem opinii și să ne dăm cu părerea din spatele laptopului, al tabletei sau al smartphone-ului din dotare, fără, de multe ori, să știm măcar despre ce vorbim. Internetul este locul nostru de desfășurare, și, ca atare, putem spune orice fără să fim trași la răspundere. În fond, avem libertate de exprimare. Este rău când o folosim în sens discriminatoriu.

Campillo explică comportamentul agresiv pe care îl avem unii cu alții: „Rasismul, homofobia, misoginismul – sunt oribile. Pe vremea aceea, înainte să confruntăm politicienii sau laboratoarele (care nu cooperau cu pacienții, n.red.), trebuia să ne confruntăm unii cu alții în carne și oase. Trebuia să ne întâlnim, să vorbim și să creăm ceva. Nu să ne insultăm reciproc. Rămânând la discuția despre film și politică, eram curioasă să îi aflu părerea în ceea ce privește tranziția de la statutul de activist la cel de artist și dacă este important să ne exprimăm ideile, convingerile și nemulțumirile față de contextul socio-politic actual, prin artă. „ACT UP a avut mulți membri artiști din domeniul filmului, al jurnalismului, al muzicii. Primul președinte, de pildă, a fost critic de muzică. A fost o mișcare de creație. La fel s-a întâmplat și în Statele Unite. Vorbim despre un punct de vedere estetic asupra politicii. Însă politica din ACT UP nu e neapărat și cea a filmului. Acesta este, într-adevăr, politic, însă pune sub semnul întrebării reprezentarea bolii în sine. Arta este o reprezentare a politicii, însă în film ea este blurată. Dar mereu vei găsi motive politice, etice, comportamentale. De multe ori nu poți decide ce este bine și ce este rău. Vorbesc mult despre aceste momente paradoxale cu care ne confruntăm, cum e cel al reprezentării bolii atunci când suferi de ea. Sean, de exemplu, (n.red. personajul principal) când se îmbolnăvește, nu mai poate menține o distanță rațională. Nathan (n.red. personaj secundar) se protejează mult prea mult, iar Sean arde prea mult. Aceste două axe ale reacției sunt descrise în cele mai grele momente. Modul în care te exprimi politic este felul în care încerci să te menții și să supraviețuiești. Este despre obținerea unor lucruri sau despre consumul interior pentru anumite lucruri.

Și, totuși, ACT UP, ca mișcare în Statele Unite și Franța, a avut un context favorabil pentru a exista. Pe când România se lupta cu perioada comunistă și post-comunistă în anii 80 și 90, francezii se bucurau de o democrație în plină floare. Gândește-te numai la faptul că Franța a legalizat uniunile civile între persoane de același sex în 1999, iar România a dezincriminat, repet, a legalizat statutul de homosexual, abia în 2001, odată cu abrogarea Articolului 200. Comparând, totuși, două state la ani lumină distanță, Robin pune punctul pe I când vorbim despre cât de plauzibilă era o astfel de acțiune într-un stat ca al nostru, cu toate că epidemia era cât se poate de actuală și pe meleaguri autohtone, puțini însă, fiind conștienți de ea. „Crezi că ești un erou, însă ești cu adevărat unul numai într-o situație în care îți este permis să fii. Quod erat demonstrandum, căci „nu putem ține o morală lumii. E ca și cum am cere astăzi tuturor homosexua-lilor să își asume public orientarea lor. Nu trăim în aceleași societăți. Nu e la fel de simplu pentru un băiat sau o fată musulmană să facă asta. Nici chiar în Franța. Cred că ar trebui să o facă, dar nu le cer asta acum. Însă mă gândesc că în Tunisia sau Maroc situația nu e la fel. Nu îți asumi aceleași riscuri și nu presupune aceeași doză de curaj. Campillo pare să fie pus în temă și cu puterea și influența bisericii în România. Însă, spune el, nu e o scuză, fiindcă „există țări mult mai religioase chiar și decât Franța, precum Portugalia sau Irlanda, dar care sunt mult mai tolerante. Oamenii trebuie să învețe să estimeze strategiile. Dar să nu faci nimic nu e o soluție. Câteodată, însă, e mai bine să pleci dintr-un anumit loc, dacă altfel nu se poate. În cazul Ceceniei, spre exemplu, o persoană gay este omorâtă de familie. La fel și în țări din Africa. Nu putem compara contextele. În Franța, ne confruntăm mai mult cu indiferența decât cu homofobia. În Rusia, când ai un președinte care susține homofobia, oamenii sunt influențați să creadă că așa e normal. Și care ar fi soluția? Când vom putea și noi să ne asumăm o revoluție socială, politică și sexuală, când anul 1968, al marilor revolte studențești, a cam întârziat să ne surprindă și pe noi? „Mișcările internaționale ajută mult. Prin Internet în sine facem deja un pas în față. Este posibil. Dar democrațiile occidentale ar trebui să mai aibă răbdare.

În altă ordine de idei, află că mișcarea ACT UP a servit drept inspirație pentru Black Lives Matter, născută în 2013, în America, ca răspuns la abuzurile Poliției asupra civililor negri. Dacă ai văzut hashtag-ul, atunci înțelegi ce putere are Internetul astăzi, apropo de ce vorbeam mai înainte, și cât de vocală poate deveni o astfel de treabă in no time. Însă, așa cum explică și Campillo, „trebuie s-o personifici. În Franța, când avorturile erau ilegale, îmi amintesc că mama a plecat de două ori în Anglia să le facă. Am știut, fiindcă erau ciudate aceste excursii. Niciodată nu pleca undeva fără noi. La un moment dat, lumea și-a dat seama că așa nu mai merge. La fel s-a întâmplat și cu situația homosexualilor. Inițial au spus că este o problemă personală și nu politică. Ca atare, ACT UP a devenit un subiect politic. Astăzi avem o grămadă de mișcări antirasiste, ca răspuns la rasism. Ne confruntăm cu islamofobia mult. Este ceva nou. Oamenii nu sunt obișnuiți. În filmul meu, am integrat și persoane de culoare, însă adevărul e că pe vremea aceea majoritatea eram albi. Era clar mai ușor pentru noi să fim asumați decât pentru ei. Și, iată, ne întoarcem la problematica dezbătută mai sus. Anumite lucruri sunt posibile atunci când și contextul le e favorabil.

Robin subliniază, la finalul discuției noastre, mesajul pe care vrea să îl transmită astăzi cu filmul său despre ieri: „Get tested!, îmi spune tare și răspicat, cu oarecare disperare în voce. Și e normală reacția sa. „Medicamentul este ușor de obținut astăzi. Cu tratament este simplu să ai o viață normală. Și nu mai poți transmite boala, chiar și fără prezervativ. Există și un tratament preventiv, dar în majoritatea țărilor este foarte scump. La noi este gratis, ceea ce reprezintă un mare plus pentru evoluția noastră, ca țară. În rest, însă, nimic nu este mai bun ca prezervativul. Pentru mine, în 1987, când l-am descoperit, a fost ca o revoluție sexuală, o ușurare. Puteam să am relații sexuale fără să întreb statutul HIV al celeilalte persoane. Asta a însemnat libertate. Mi-a salvat viața. A te testa este singurul mod de-a evita răspândirea acestei boli. Iar cei care conduc ar trebui să le ofere oamenilor acces la tratament, să se facă presiuni și către laboratoare. În Franța, lucrurile sunt clar mai bune decât erau acum 25 de ani. Așa cum susține și regizorul, acesta este, într-adevăr, singurul mod de-a opri infectarea și îți spun că testarea, la noi, este complet gratuită și anonimă, așa că nu ignora situația, indiferent de gen și de orientare sexuală. Testează-te!

„Pentru homosexuali, lucrurile sunt mult mai bune astăzi în Franța. Dar nu aș spune același lucru și despre femei, din păcate. Evoluția nu a avut loc la fel de repede. În cinematografie avem o mulțime de femei regizor, însă nu ajung la cele mai importante festivaluri. Am fost la London Film Festival, iar directorul general era femeie. Dar poate ajungem cât de repede și noi aici, conchide Robin zâmbind, plin de speranță.

Citește și:
120 BPM: De ce e musai să vezi filmul întrerupt de conservatori la MȚR

Foto: PR

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Unica.ro
Trending news
Mai multe din lifestyle