Traim cu frica

Uneori creierul nostru se scurtcircuiteaza si raminem blocati in intuneric si spaime. Aceasta este anxietatea, cea mai infrico­satoare boala a omului modern.  

Traim cu frica

E ora 4 a.m. si inca esti treaza. Nu ai inchis ochii toata noaptea. Palmele iti transpira, iar inima bate sa-ti sara din piept. Esti ingrijorata pentru copiii tai. Pentru parintii tai, care au imbatrinit teribil in ultimii ani. Pentru locul tau de parcare. Pentru sanatatea ta. Pentru viata ta sexuala. In dreapta, auzi respiratia regulata si calma a sotului tau… si te calca pe nervi. Dumnezeule, doarme dus! El chiar nu vede pericolele ingrozitoare ce se ascund in fiecare umbra, in fiecare secunda care se apropie? In mod sigur nu, altminteri, cu toate dezastrele care se intimpla in lume, nu ar fi planuit cu atita calm o vacanta (ingrozitoare!) in Egipt, cu avionul!
Cum e posibil ca doua persoane sa reactioneze atit de diferit in aceleasi circumstante? De ce unii oameni sint pur si simplu zdrobiti de intimplarile din jur, in vreme ce altii par sa pluteasca deasupra lor cu gratie si calm? De ce unii sint mai emotivi decit altii? Ne-am nascut asa? Nu avem nici o sansa sa evadam din infernul pe care singuri ni l-am compus?

Raspunsul la toate aceste intrebari tine de o anume reactie emotionala, numita anxietate. Spre deosebire de foame sau sete, care apar si dispar in prezentul imediat, anxietatea face parte dintr-o categorie de emotii si senzatii care se strecoara in suflet si in minte si cresc, proiectindu-se undeva in viitor. Ne impiedica sa ne simtim (prea) in siguranta. Fara ea, probabil specia umana nu ar fi putut supravietui.

De fapt, toate animalele, in special cele mici si neajutorate, sufera de anxietate. (Pina la un punct se confunda cu instinctul de conservare al speciei.) Cit despre noi, oamenii, ne luptam cu aceste emotii inca din vremea in care imparteam planeta cu mamutii si tigrii cu colti. (Noteaza ca nici una dintre aceste specii – care nu prea aveau de ce sa se teama – nu a supravietuit pentru a depune marturie.) Dar stii care este cel mai mare paradox al anxietatii? Desi este o reactie pozitiva si necesara la amenintarea unui pericol (fizic) imediat (si stimu­leaza mintea sa gaseasca cele mai eficiente solutii pentru a iesi din criza), anxietatea devine o problema grava daca persista timp indelungat dupa ce pericolul a trecut. Din pacate, la ora actuala este cea mai frecventa afectiune de natura psihica. Exista o multime de tipuri de anxietate, de la anumite fobii pina la o stare de ingrijorare generalizata. Uneori, aceste afectiuni au o cauza evidenta (ca in cazul soldatilor intorsi de pe front sau al supravietuitorilor unui atac terorist), alteori sint inexplicabile si sufocante.

Sigmund Freud a fost unul dintre primii oameni de stiinta care au studiat anxietatea pina la obsesie. El a identificat doua forme majore ale afectiunii: una de natura biologica si o alta determinata de factori psihologici. Din nefericire, urmasii sai in ale psihologiei au fost atit de fascinati de ideile sale despre comportamentul sexual si conflictele nerezolvate, incit au ignorat cu desavirsire studiile sale despre substratul fizic al anxietatii. Abia in ultimii ani s-au facut progrese semnificative in identificarea mecanismelor ascunse ale acestei afectiuni de­vastatoare, as indrazni sa spun.

Cu ajutorul lor, cercetatorii au reusit (spre sfirsitul deceniului trecut) sa aprecieze ca, indife­rent de motivul care declanseaza reactia anxioasa, ea dezvolta in creierul nostru un raspuns neurochimic, ce se transmite apoi in intreaga retea neurala. si tot atunci au descoperit ca anxietatea are o componenta genetica (unii oameni s-au nascut cu spaima in suflet); ca pacientii care sufera de anxietate reactioneaza total diferit la diferitele semnale de alar­ma; ca datorita unei „scurtaturi” existente in sistemul nervos de prelucrare a informatiilor, sintem capabili sa raspundem la pericole chiar inainte de a le constientiza; sau ca motivul real al anxietatii s-ar putea sa nu fie pericolul imediat, ci o ruptura in mecanismul de oprire a reactiei neurochimice.

Dar, inainte de a ne cufunda in explicarea si exemplificarea acestor descoperiri stiintifice de ultima ora, hai sa incercam sa lamurim citiva termeni. Fiecare dintre noi intelege (intuitiv) notiunile de stres si teama intr-un fel anume, propriu. Cer­cetatorii, insa, le folosesc intr-o maniera foarte exacta si aplicata (indiferent daca se refera la barbati, femei sau soricei). In limbaj stiintific, stresul este un stimul extrem care semnaleaza un pericol si, de cele mai multe ori, provoaca durere. Frica (sau teama) este raspunsul imediat (si pe termen scurt) la factorii de stres.

Anxietatea are aceeasi simptomatologie ca frica, dar senzatiile se manifesta si sint puternice inca mult timp dupa ce stresul a incetat si amenintarea a trecut.

Perfect, acum putem sa povestim mai departe.
 

Din punct de vedere stiintific, e foarte dificil (daca nu imposibil) sa identifici corect si sa diseci o emotie. Prin natura lor, sentimentele, emotiile, trairile sufletesti sint alunecoase si subiective. Chiar daca reusesc sa descrie cu lux de amanunte simptomele unei indigestii sau ale unei crize de rinichi, majoritatea oamenilor nu reusesc sa exprime si sa explice nici macar o mica parte dintre sentimentele ce le incearca. In plus, majoritatea experimentelor stiintifice se fac pe soarecii de laborator. Or, cum poti intreba un soricel daca e anxios sau deprimat? Iata de ce, prima incercare a oamenilor de stiinta a fost sa gaseasca un punct de plecare in studiul anxietatii. Ceva concret, de care sa se agate. si au gasit: frica este singura manifestare a anxietatii ce poate fi recunoscuta fara greutate. soriceii impietresc in loc, oamenii sint cuprinsi de transpiratii reci, inima le bate mai tare, iar tensiunea arteriala creste vertiginos. Aceste simptome pot fi masurate si de aceea au fost primele care au fost luate in calcul in studiul anxietatii.

Pornind de aici, studiile facute pe soarecii de laborator au dus la identificarea unui circuit neural primar ce se activeaza in crizele de anxietate: stresul este perceput si descifrat in regiunea centrala a creierului. De aici, mesajul este transmis pe doua circuite neurale: unul lung (de analiza), ce trece prin cortex, unde informatia este elaborata si procesata cu maxima acuratete (se identifica pericolul si cauza exacta a durerii); altul foarte scurt (de actiune in caz de urgenta), ce ajunge direct in amigdala (aceasta are capacitatea uluitoare de a activa fiecare sistem din corp, determinind subiectul sa lupte ca o fiara sau sa fuga ca un soricel), trecind prin hipocampus (o regiune a creierului care are rolul de a invata si a forma noi reflexe – de exemplu, soriceii invata ce se intimpla atunci cind sint supusi unui soc electric). Cind pericolul a trecut, cortexul prefrontal trimite un mesaj clar amig­dalei, cerindu-i sa opreasca reactia anxioasa (lupta sau fugi).

Ei bine, identificarea acestor circuite si intelegerea mecanismelor de functionare a insemnat un pas urias in cercetarea anxietatii. Mai exact, s-a descoperit ca raspunsul anxios nu este cauzat in mod obligatoriu de o amenintare externa, ci e foarte posibil sa fie determinat de o fisura in mecanismul ce determina creierul sa opreasca sentimentul de spaima si alerta, fara a se sti cu exactitate care parte a creierului este vinovata de aceasta defectiune. Asa cum, uneori, o masina nu poate fi oprita fie pentru ca i s-a blocat acceleratia, fie pentru ca nu functioneaza frina, s-ar putea ca unele afectiuni anxioase sa fie determinate de o amigdala prea activa (acceleratia), iar altele de un cortex prefrontal hipoactiv (frina). Se asteapta ca viitoarele experimente in laborator (da, tot pe soricei) sa lamureasca si aceasta enigma.

Te intrebi care dintre aceste descoperiri se aplica in cazul oamenilor? E greu de acceptat ideea ca in fata pericolului oamenii ar putea sa reactioneze ca soarecii. Suna oarecum degradant pentru specia umana. Am sa-ti povestesc atunci cazul fascinant al unei femei, cunoscuta in lumea medicala ca SM064, dupa numarul de inregistrare ca pacienta la Universitatea din Iowa. SM064 avea o amigdala defecta.

Prin urmare, comportamentul ei era alterat (ca sa nu spun anormal) intr-un mod foarte straniu: nu cunostea frica. Atunci cind, la un moment dat pe parcursul cercetarilor, i s-au pus inainte o multime de fotografii ilustrind chipuri de oameni in diferite stari sufletesti, SM064 a iden­tificat cu precizie expresia de fericire, tristete sau furie, dar i-a fost imposibil sa recunoasca frica. A declarat ca vede „un soi de emotie intensa”, dar nimic mai mult. Aceasta reactie neobisnuita i-a condus pe savanti la concluzia ca frica sta ascunsa in amigdala, indife­rent daca e vorba de soareci sau de Homo Sapiens. Descoperirea a fost confirmata, cu patru ani in urma, de cercetatorii de la University of Pittsburgh, care au demonstrat ca amigdala copiilor hiperanxiosi este, in general, mult mai mare decit cea a copiilor obisnuiti si ca pacientii care sufera de stres post-traumatic au un hipocampus mai mic decit cel normal. (Probabil, experienta lor stresanta a interferat cumva cu abilitatea hipocampusului de a crea noi amintiri si, cel mai important, le-a sters pe cele vechi.)

Exista oare si o implicare genetica in toate astea?E firesc sa ne punem aceasta intrebare de vreme ce se stie ca majoritatea afectiunilor psihice, inclusiv anxietatea si depresia, se mostenesc in familie”, spune Kenneth Kendler, genetician psihiatric la Virginia Commonwealth University Richmond. „Cu alte cuvinte, oamenii anxiosi s-au nascut astfel sau au devenit datorita experientelor traite de-a lungul vietii?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, Kendler si colegii sai au facut un studiu comparativ intre un grup de gemeni identici (care, cel putin teoretic, au aceleasi gene) si altul de gemeni biolo­gici (care au in comun doar anumite gene). Au descoperit ca gemenii identici au o predispozitie accentuata pentru anxietate generalizata, fobii sau atacuri de panica, ceea ce inseamna ca pentru anxietate exista un impact genetic mo­derat. „Codul genetic seteaza o anumita vulnerabilitate ge­nerala, dar experienta de viata si educatia joaca rolul cel mai important”, explica el.

Cu alte cuvinte, e o greseala sa iti imaginezi ca un pumn de pastile ne-ar putea rezolva crizele de anxietate, doar pentru ca ne schimba neurochimia. Iti amintesti ce povesteam despre cortex? E locul in care se prelucreaza mesajele si se creeaza amintirile. Cortexul nu poate fi pacalit cu substante. Acolo functioneaza psihoterapia, prin cresterea controlata a repertoriului de mesaje cu rol de calmare, ce pot fi transmise apoi amigdalei. Anumite tehnici de desensibilizare pot ajuta creierul sa invete, prin hipocampus, sa fie mai putin reactiv. Dar aici calcam pe nisipuri miscatoare: tehnicile de psihote­rapie trebuie aplicate corect si cu masura. Altminteri, daca scoti prea curind la iveala o trauma, s-ar putea ca in loc sa o stergi din memorie sa o intiparesti si mai profund.

Din pacate, nu exista un ghid care sa ne invete cind, cit si cum e bine sa ne aventuram in lume, dupa o experienta stresanta. Mai cu seama ca avem parte de intimplari stresante in fiecare zi. Istoria noastra moderna e atit de contorsionata incit am putea lesne sa credem ca sintem parte dintr-un experiment spontan, legat de anxietatea in masa, iar creierul nostru este in plin proces de redesenare.

Cum vom reusi sa navigam prin aceasta lume nebuna? Depinde de genele noastre, de me­diul pe care il cream in jurul nostru si de interesele politice… din pacate.

Lioara Bradu

Foto:Hepta
 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
Antena 1
Publicitate
substantial.ro
Unica.ro
Mai multe din health & diet