Exercițiul îndoielii

Poate de aceea mi-a plăcut întotdeauna atât de mult numărul de septembrie. Numai că, de câțiva ani, intru în fiecare toamnă spunându-mi aproximativ același lucru: poate acum lucrurile se vor așeza. Am spus-o după pandemie, am spus-o când au început războaiele, am spus-o în verile în care temperaturile, incendiile și seceta ne-au obligat să înțelegem că schimbările climatice nu mai sunt o conversație despre un viitor îndepărtat. O spunem din nou într-un moment în care crizele energetice, instabilitatea economică și amenințările de tot felul, pe care până nu demult le consideram excepționale, au devenit parte din ceea ce numim, cu ghilimelele de rigoare, „normalitate”.

Probabil că reset-ul pe care îl așteptăm nu va veni sub forma unei zile în care toate problemele se vor termina. Poate că trebuie, mai degrabă, să învățăm să trăim și să construim în interiorul acestei realități complicate, fără să acceptăm însă că ea ne definește complet.

M-am gândit la asta recitind două dintre interviurile din acest număr (paginile 60 și 72) cu doi oameni pe care îi admir foarte mult. Pe Cristian Mungiu îl cunosc de peste 25 de ani și am urmărit, în tot acest timp, nu doar parcursul unui regizor extraordinar, ci și consecvența cu care refuză răspunsurile simple. În interviul din acest număr, vorbind despre Fjord, Cristian spune că filmul este o invitație la dialog și la a privi lucrurile din cât mai multe unghiuri înainte de a ne forma convingeri ferme.

Mi se pare una dintre cele mai importante idei ale momentului în care trăim.

Nu trebuie să relativizăm totul sau să renunțăm la valori și convingeri, dar am ajuns să confundăm prea ușor convingerea cu adevărul absolut. Social media ne-a antrenat să reacționăm înainte să înțelegem, să alegem o tabără înainte să avem toate datele și, mai ales, să vorbim foarte mult cu oameni care gândesc exact ca noi (mă recunosc și eu în acest tipar). Iar Mungiu atrage atenția tocmai asupra acestei radicalizări care apare atunci când dialogul dispare.

În interviul pe care l-am făcut cu Ecaterina Aguiar-Lucander am regăsit, într-o formă complet diferită, aceeași preocupare. Cati vorbește despre gândirea critică drept una dintre cele mai importante abilități pe care le-a dobândit și despre nevoia de a interoga sursele, de a privi și de a-ți construi propria opinie, în loc să preiei pur și simplu interpretarea altcuiva.

Spune că arta este o sursă primară, capabilă să dezvăluie lucruri esențiale despre o societate sau despre un anumit moment istoric. Iar EVA Foundation, pe care a deschis-o la București, pornește tocmai de la această idee a expunerii, a întâlnirii și a dialogului. Cati vorbește despre nevoia publicului de a intra în contact cu arta pentru a o înțelege, dar mai ales pentru a se lăsa fascinat de ea.

Și, revenind la ce spuneam mai sus, poate că acesta este, de fapt, noul început de care avem nevoie în septembrie.

Nu unul spectaculos, în care lumea se trezește brusc vindecată de toate problemele ei, ci unul mult mai personal, în care ne recuperăm curiozitatea. În care mai avem răbdare să ascultăm înainte să răspundem, în care verificăm, întrebăm, privim încă o dată și acceptăm că uneori nu avem toate răspunsurile.

Moda va face, ca în fiecare septembrie, ceea ce știe cel mai bine: se va reinventa, și cred că nu ne-ar strica să împrumutăm și noi ceva din mecanismul ei. Ideea nu e să uităm ce a fost, ci să privim mai atent la ce este și să încercăm să mergem mai departe ceva mai lucizi, ceva mai curioși și, dacă se poate, ceva mai dispuși să ne ascultăm unii pe alții.

Roxana Voloseniuc REDACTOR ȘEF

Instagram: @roxanavoloseniuc