Straini de noi insine

Te-ai simtit vreodata atit de detasata de propria persoana, de parca te-ai privi intr-un film ? Aceasta e numai una dintre manifestarile depersonalizarii, cea mai noua boala a secolului. Lioara Bradu investigheaza.

Straini de noi insine

Primele studii legate de sindromul de depersonalizare au fost facute de Daphne Simeon, la sfirsitul anilor ‘80, iar subiectii au fost recrutati… din ziare. Dr. Simeon a lansat o intrebare: „ti se pare ca esti rupt de realitate, ca te detasezi de propria persoana, ca lumea din jur sau propriul corp dispar in ceata?”, iar raspunsurile au venit uluitor de repede, in numar neasteptat de mare („Ma simt ca si cind as fi inchis intr-un sertar, undeva, inauntrul meu”, povestea un functionar de 43 de ani. „ Ca si cind as fi spectator la propriul meu spectacol”, spunea un actor de 36 de ani…).

Dupa ce si-a supus recrutii unui tir de teste (intrebari de genul: ai avut vreodata senzatia ca stai alaturi de tine insuti? Sau ca esti in vizita la cineva, desi erai in propria casa?) si a selectat exclusiv subiectii ce intruneau absolut toate criteriile cerute, pe baza marturiilor lor, Dr. Simeon a stabilit simptomatologia exacta care facea din deperso­nalizare o boala in sine.

La ora actuala, baza sa de date numara citeva mii de cazuri, cu trasaturi comune: majoritatea subiectilor s-au imbolnavit in tinerete, au avut un parinte abuziv sau cu tulburari mentale, iar sindromul de depersonalizare este dublat de o alta boala psihica, precum anxietatea sau depresia.

Pe baza acestor date, Dr. Simeon a ajuns la concluzia ca depersonalizarea este, in fapt, „o reactie de aparare impotriva unui factor puternic de stres, o modalitate de a se detasa de sentimentele sau impulsurile distructive. Poate fi vorba de un stres imediat sau de expunerea prelungita la stres, de un mod de viata stresant, de abuzuri si situatii de stres traite in copilarie sau adolescenta, de stresul unei alte afectiuni psihologice”, explica ea. Cu alte cuvinte, orice situatie de stres ne poate instraina de noi insine. Uau, suna inspaimintator.

La ora actuala, depersonalizarea afecteaza 2-3 procente din populatie, iar Dr. Simeon prevede o adevarata epidemie pentru urmatorii ani.

Restul specialistilor sint ceva mai retinuti („E o tulburare rara”, spune Dr. James Chu, seful clinicii de psihiatrie de la McLean Hospital, din Belmont, Massachusetts. „Chiar si intr-o tara in care serviciile de sanatate mentala sint foarte dezvoltate, precum Statele Unite, un specialist vede doar doua, maximum trei cazuri de depersonalizare pe an, cel mult”), mai lipsiti de convingere (iata declaratia profesorului Harrison G. Pope, psihiatru in acelasi spital cu domnul Chu, care se situeaza exact la polul opus: „Din punctul meu de vedere, depersonalizarea este un simptom nonspecific, nu o afectiune in sine. In cursul practicii mele vad astfel de cazuri in fiecare zi”) sau mai indecisi („Cred ca depersonalizarea face parte din categoria tulburarilor obsesiv compulsive, doar ca, in loc sa se foca­lizeze pe ordine si distrugere, aceasta afectiune se concentreaza asupra propriei persoane”, spune Evan Torch, psihiatru in Atlanta. „Odata ce pacientul observa depersonalizarea, devine obsedat de ea si o cauta, o pro­voaca. Odata ce realizeaza ca se rupe de propriul corp, subiectul se estompeaza si mai mult. E vorba de o constientizare superioara a propriului eu”, spune el).

In ciuda opiniilor divergente ale colegilor de breasla, Dr. Simeon revine obsesiv la numarul urias de oameni care sufera de depersonalizare, ca dovada clara a faptului ca aceasta tulburare este o entitate in sine.

Din pacate, acest mod de argumentare este mult prea limitat. In cartea sa Hystories: Hysterical Epidemics and Modern Media, criticul Elain Showalter, fost profesor la Princeton, argumenteaza ca tipul de reclama practicata de Dr. Simeon pentru a-si recruta cazurile de studiu atrage exact acel segment de populatie care cauta o explicatie organica pentru problemele personale, un segment neconcludent pentru un studiu fundamentat. In opinia lui Showalter, afectiunile trendy (din care face parte si sindromul de depersonalizare, alaturi de cel de oboseala cronica sau cel al atacurilor teroriste) au cistigat teren datorita faptului ca vizeaza nevoia omului de a se victimiza, pe care media o reflecta si o propaga in acelasi timp, in toate modurile posibile.

„Depersonalizarea a devenit ea insasi o tulburare incerta, dar asta nu inseamna ca nu e reala”, spune ilustrul psihiatru Peter D. Kramer, autorul best-seller-ului Listening to Prozac. „Chiar daca nu le acord credit in totalitate, studiile arata ca depresia este in crestere, de la 5 procente la 10, indiferent de modificarile survenite in manifestarea ei.

De ce o parte dintre cazuri nu s-ar putea transforma in depersonalizare?

In psihologie, modificarea diagnosti­cului initial e frecvent intilnita, fara a putea explica de ce o afectiune se transforma in altceva.”

Probabil cel mai mare minus al teoriei lui Simeon (ca depersonalizarea e o boala in sine) este ca, pina la ora actuala, nu a descoperit un medicament care sa o trateze. Tot ce s-a administrat pina acum a fost ineficient, iar in rarele cazuri in care s-au inregistrat ameliorari, me­dicatia a fost dublata de psihoterapie. „ Avem nevoie de un medicament”, spune Simeon, partial idealista, partial constienta ca o companie farmaceutica cu buget mare este mult mai influenta in a ridica un simptom la statut de boala decit orice studiu de pe pamint.

Ce spun cei afectati de acest sindrom? E suficient sa intri pe un site dedicat depersonalizarii ca sa iti faci o idee. De la extazul de a gasi pe Internet o multime de alti oameni cu aceleasi manifestari, de la acceptarea bolii si entuziasmul de a o impartasi, in citeva luni, ajung la epuizare: „Am obosit sa fiu bolnava. Nu mai vreau!”, citesc unul din mesaje. Iar asta ma duce cu gindul la o replica din filmul lui Goldberg: „Sper ca intr-o zi o sa uit toate astea si nu o sa-mi mai pese de nimic”.
 

Foto:Hepta

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe elle.ro
Recomandari
peroz.ro
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet