(P) Ascultă-ți corpul. Viața după Covid-19

Povestea Ceciliei este doar a uneia dintre milioanele de vieți afectate direct de pandemia de coronavirus, pandemie care nu doar că a pus în pericol sănătatea atâtor oameni, ci a deturnat și economia și a schimbat modul în care ne raportăm unii la altii.

(P) Ascultă-ți corpul. Viața după Covid-19

393.851 de persoane infectate cu noul coronavirus. 269.590 de cazuri vindecate și 9596 de decese. Sunt numerele reci de la mijlocul lunii noiembrie, dar ele reflectă multe situații individuale dramatice din România. Cu toate astea, mult prea puțini oameni continuă să mai respecte măsurile de prevenție, iar principiul „mie nu mi se poate întâmpla pare să domine mentalitatea colectivă românească în mijlocul unei pandemii care a făcut să stea în loc o lume. Este una dintre cele mai mari provocări cu care omenirea, în întregul ei, a fost nevoită să se confrunte pe parcursul ultimilor zeci de ani. Pandemia de coronavirus nu numai că ne-a schimbat viețile tuturor, dar a și reușit să ia (până la momentul scrierii acestui text) 1.358.296 dintre ele.

La începutul anului, când Organizația Mondială a Sănătății a confirmat apariția noului coronavirus, datele pe care le aveam erau extrem de puține și de vagi. Astăzi, aproape un an mai târziu, deși am făcut progrese considerabile, încă nu avem o perspectivă în care să încapă toate piesele puzzle-ului, pe care le descoperă și le potrivesc zi de zi medicii și cercetătorii. Dar știm suficient cât să înțelegem gravitatea bolii provocate de virus. Cel puțin, o mare parte dintre noi știm. Fiindcă un studiu recent efectuat de compania de cercetare de piață Novel Research, la inițiativa Provident Financial România, a arătat că 33% dintre români au dubii cu privire la existența virusului, în timp ce 12% cred cu tărie că totul este doar o invenție.

Asta ne dovedește că mulți au căzut pradă celor mai grosolane teorii ale conspirației când vine vorba despre această pandemie. Faptul că un virus face trecerea, cum s-a întâmplat în atâtea alte rânduri în istorie, de la un tip de gazdă la alta e mult mai puțin convingător, pentru o parte a populației, decât cele mai bizare mituri, de la cele legate de rețelele 5G și până la cele care afirmă vehement că Bill Gates a creat Covid-19 pentru a elimina 15% din populația globului prin intermediul vaccinurilor și a-i microcipa pe restul. Iar astfel de opinii continuă să fie răspândite și să capete amploare, în timp ce spitalele au ajuns la capacitate maximă, medicii se declară extenuați, iar aproape un milion de oameni și-a pierdut viața din această cauză.

Dacă la începutul pandemiei distanțarea socială era o normă, astăzi a devenit mai degrabă doar o amintire. De ce? Virusul nu și-a pierdut din putere, se transmite la fel de ușor și cauzează la fel de multe probleme de sănătate ca și în trecutul foarte apropiat. Însă se pare că am uitat toate aceste lucruri. Singurul lucru care reușește să ne ancoreze în realitate și să ne aducă aminte că pandemia încă nu a luat sfârșit îl reprezintă masca de protecție. O măsură care, la rândul său, pare că și-a pierdut, în mințile multora, justificarea medicală și că s-a transformat mai degrabă într-o simplă obligație fără sens impusă de autorități.

Tocmai pentru a-ți aduce aminte că suntem toți vulnerabili, că e o decizie etică să îi protejăm pe cei din jur și pentru a trage un semnal de alarmă asupra tuturor lucrurilor despre care îți spuneam mai sus, luna aceasta proiectul Ascultă-ți corpul prezintă povestea Ceciliei, unul dintre cei 393.851 de români infectați cu noul coronavirus.
Cecilia are 69 de ani, ceea ce înseamnă că face parte din categoria persoanelor vulnerabile, cu un risc crescut de a dezvolta simptome severe de Covid-19. Conștientă de acest lucru, a încercat să respecte toate măsurile de prevenție. „Tocmai se dăduse acel ordin, să stăm în casă. M-a speriat asta, așa că nu am ieșit. Nu am luat contact cu persoane străine, doar cu familia. În plus, eram atentă mereu să mă spăl pe mâini, să mă dezinfectez. Credeam în existența virusului, însă nu știam că poate face ravagii atât de mari, spune ea.

În aprilie, starea de sănătate a Ceciliei a început să se deterioreze. Nimic îngrijorător, însă. O tuse seacă în timpul nopții și o continuă senzație de oboseală. „Tușeam de câțiva ani încoace, dar faptul că îmi pierdusem și energia a fost un semnal de alarmă pentru familia mea. Eu sunt un om foarte activ, am grijă de trei nepoți, sunt mereu în priză. Nu sunt genul care să zacă în pat. Asta i-a îngrijorat.

A decis, așadar, că e timpul să facă o radiografie pulmonară. Cum rezultatul nu era tocmai bun, „recomandarea medicului specialist a fost să mă îndrept de urgență către un spital de boli infecțioase. A ajuns la spitalul Matei Balș, unde, pe baza ecografiei și a stării de oboseală, a fost internată și i-a fost făcut un test pentru a vedea dacă a fost infectată cu noul coronavirus. „În aceeași zi am și primit rezultatul. Ieșise pozitiv. Și de aici s-a rupt filmul cu familia mea, aproape o săptămână nu au știut de mine. Am intrat în spital într-un scaun cu rotile și tot ce am apucat să le spun a fost «Adu-mi geanta roșie!» Astea au fost ultimele cuvinte.

La momentul internării, starea de sănătate a Ceciliei era încă destul de bună. Nu avea febră sau alte simptome specifice bolii. Dar diagnosticul pe care îl primise în urma ecografiei îi indica faptul că suferea de bronhopneumonie bazală bilaterală. „Era evident că plămânii mei erau afectați și trebuiau tratați cu orice preț. Am ajuns la Matei Balș pe 22 aprilie, într-o zi de marți. De atunci și până vineri am fost repartizată într-un salon normal., își amintește ea.

În ceea ce privește starea sa de spirit, Cecilia mărturisește că era extrem de optimistă în primele zile. Rezultatul pozitiv nu i se părea o tragedie și reușise să își țină în frâu toate gândurile negre. Însă, după trei zile în spital, a început să resimtă un soi de panică. „Din cauza asta, pe 25 aprilie am fost internată la terapie intensivă, ventilată manual. Am stat sub un cort timp de cinci zile pentru a primi oxigenul de care aveam nevoie. Dar eram în continuare conștientă și nu aveam dureri.

La scurt timp, a început să se confrunte cu fluctuații de temperatură. Era destul de mare, ajungea la peste 39 de grade. Iar partea cea mai proastă era că nu răspundea la tratament. „Primeam antibiotice, antifebrile, însă fără nici un rezultat. De aceea, am fost nevoită să rămân la ATI timp de două săptămâni. Acolo totul se făcea prin perfuzii: mâncarea, tratamentul. Partea neplăcută era, însă, că nu mă puteam ridica din pat. Nu puteam ajunge la toaletă și am fost nevoită să folosesc scutece și o sondă. Cu toate astea, mi-am păstrat mereu optimismul și încercam să văd partea pozitivă a lucrurilor. Iar medicii și întregul personal din spital au contribuit enorm la asta. Dincolo de procese și proceduri, ceea ce a fost cu adevărat de admirat a fost felul în care, la nivel uman, am fost tratată. Fiecare medic, fiecare asistentă a avut o relație în primul rând umană cu pacienții, s-a creat o legătură foarte personală. Se bucurau mai mult decât mine la fiecare rezultat bun al analizelor, fie el cât de mic. Grija lor nu a fost doar legată de starea mea de sănătate fizică, ci și de cum mă simt sufletește, cât de optimistă sunt, ce pot face să îmi fie mai bine acolo.

Cecilia a petrecut două săptămâni la terapie intensivă. Apoi, a revenit într-un salon normal, iar la o lună de când fusese internată, a reușit să scape și de narine, nemaifiind dependentă de tubul de oxigen. În schimb, starea de moleșeală și incapacitatea de a sta în picioare persistau. „Doar cu cadrul mă deplasam, dar și așa destul de puțin. Nu puteam să mă ridic. Am încercat să stau pe marginea patului și n-am putut, parcă aveam picioarele din cârpă. Imaginează-ți că încerci să pui o pereche de pantaloni să stea drept. Nu vor sta, vor pica. Așa eram și eu. De fapt, toți ne confruntam cu aceeași problemă. Toată lumea era în scaun rulant sau folosea un cadru. Am și slăbit destul de mult în perioada internării în spital, undeva la vreo opt kilograme. Eram ca un balon care la un moment fusese foarte umflat și apoi au scos aerul din el. Pielea din zona picioarele era foarte lăsată.

Pe lângă ajutorul primit din partea medicilor, susținerea pe care și-o ofereau pacienții unul altuia a contat enorm pentru starea emoțională și psihică a Ceciliei. „Devenisem o mică comunitate. Uneori, dădeam drumul la televizor ca să ascultăm muzică. Îi spuneam colegei mele de salon că avem parte de o petrecere. Ne ridicam moralul una alteia și asta ne ajuta mult.

Așa a reușit să facă față celor aproape două luni cât a fost internată în spital. „Timpul trecea așa de repede. După două săptămâni, când am reușit să vorbesc pentru prima oară cu familia mea, m-au întrebat dacă nu m-am plictisit. Dar nu aveam când. Programul începea la 5 dimineața și se termină în jur de 12 noaptea. Eram mereu ocupați. Făceam zilnic analize de sânge și tot felul de alte investigații. Cât am fost internată am făcut patru CT-uri, dintre care unul cu substanță de contrast, și o electrocardiogramă.

Dacă pentru Cecilia timpul petrecut în spital căpătase o cu totul altă semnificație, nu același lucru se putea spune și despre familia ei. „Primele trei săptămâni au trecut foarte greu. Faptul că a fost trecută la terapie intensivă fără ca noi să fim anunțați, apoi lipsa oricărui contact cu ea două săptămâni au fost situații dificil de gestionat. Ulterior, spitalul a desemnat un psiholog care ne contacta și ne spunea despre starea ei. Dar mama este o persoană extrem de puternică și determinată, asta a ajutat-o să rămână optimistă și să depășească greutățile, spune Raluca, fiica Ceciliei. Chiar dacă este doar un copil, și nepotul ei a resimțit puternic cele șapte săptămâni departe de bunica. „Nu se mai termină odată? Nu se mai face bine? Când vine bunica acasă? erau întrebările pe care le adresa constant părinților.

Ziua aceea a venit la aproape două luni de la internare. Pe 5 iunie, testele Ceciliei au ieșit negative. „Nu mai credeam că o să vină momentul ăsta. Eram convinsă că o să petrec și Crăciunul în spital. Cu toate că deja mă obișnuisem, îmi era foarte dor de familia mea. Și de o baie. Visam să îmi petrec o noapte întreagă în cadă.

Deși a fost o experiență lungă și anevoioasă pe alocuri, Cecilia afirmă că virusul i-a făcut în cele din urmă un favor. „Pentru mine, Covid-19 nu a fost un dușman, l-am numit chiar un prieten, pentru că mulțumită lui am reușit să depistez și să îmi rezolv niște probleme de sănătate vechi, legate de plămâni. Puteam să nu mai fiu dintr-o problemă pe care n-ar fi descoperit-o nimeni. Dar virusul m-a ajutat. În spital am avut parte de tot ce era omenește posibil și de aceea am și reușit, cred, să trec peste această experiență fără efecte pe termen lung, sper eu. A fost un exercițiu de voință, de gândire pozitivă și de forță mintală. Este foarte ușor să te cuprindă panica, disperarea sau depresia, pentru că durează mult, nu ai un orizont de timp clar, iar lucrurile se întâmplă de la o zi la alta. Și atunci e foarte important să te ajuți tu pe tine, să te lupți cu tot ce poți pentru a fi mai puternic decât virusul, care este foarte parșiv și te doboară pe nesimțite.

Infecția cu coronavirus poate lăsa în corp o serie de traume, sechele serioase, fie că vorbim de afectări ale funcției pulmonare, insuficiență renală, leziuni ale mușchiului inimii, insuficiență multiplă de organ sau complicații legate de tratamentul urmat pentru vindecare. De aceea, monitorizarea stării de sănătate este esențială în perioada care urmează externării. „La externare mi s-a recomandat o reevaluare pneumologică, o reevaluare imagistică prin computer tomograf și o evaluare cardiologică. Rezultatul primului CT a ieșit în regulă, și nici nu m-am confruntat cu alte probleme de sănătate. Singurul aspect negativ pe care l-am întâmpinat până acum, de când am fost externată, este căderea părului. Deși la capătul zilei s-a dovedit a fi o experiență bună, fiindcă m-a ajutat să descopăr niște probleme de sănătate, a fost în același timp și o palmă peste față. M-a făcut să îmi dau seama că trebuie să am mai multă grijă de sănătatea mea, să mă odihnesc mai mult, să mă iubesc mai mult, spune acum Cecilia.

Din fericire, povestea ei are un final fericit. Poate că, așa cum i-au spus medicii, „bagajul genetic nemaipomenit a ajutat-o să reziste. Poate că optimismul și starea pozitivă au jucat, și ele, un rol decisiv. Însă nu e cazul tuturor. Pentru mulți pacienți infectați cu coronavirus, experiența este una traumatizantă, atât la nivel psihic, cât și fizic. Iar traume ca acestea pot fi ale mele, ale tale, ale fiecăruia dintre noi, sau, încă mai grav, ne pot afecta familiile. De cât timp și de ce numere mai avem nevoie ca să înțelegem asta, să ne lămurim că în spatele fiecărui nou „caz e o poveste de viață și să nu mai tratăm situația cu această atât de imprudentă lejeritate? 

 

Recomandari
Publicitate
Unica.ro
Mai multe din health & diet