Daciana Sârbu vorbește deschis despre una dintre cele mai profunde experiențe din viața ei: adopția Mariei. La șase ani de la momentul care le-a schimbat familia, fosta soție a lui Victor Ponta rememorează drumul dificil până la finalizarea procesului, dar și bucuriile care au urmat. Antreprenoarea descrie adopția nu doar ca pe un gest de iubire, ci ca pe o lecție continuă despre răbdare, empatie și asumare.
Dorința de a adopta, apărută încă din adolescență
Maria, fetița adoptată de Daciana Sârbu și Victor Ponta în 2020, este, după cum spune chiar ea, „copilul din inimă' al familiei. Deși cuplul avea deja doi copii, dorința de a oferi o șansă unui copil fără familie exista de mult timp.
Invitată în podcastul „Noi să fim sănătoși', realizat de dr. Alin Popescu, Daciana Sârbu a povestit că ideea adopției nu a apărut întâmplător. Încă din anii adolescenței, a simțit nevoia de a se implica în viața copiilor din centrele de plasament, iar această dorință a fost susținută și de valorile primite în familie.
„Nu a avut nicio legătură cu faptul că aveam deja copii. Erau destul de mari amândoi, și Andrei, fratele Irinei, fiul lui Victor din prima căsătorie. Casa era plină. A fost un moment în care eram în echilibru și am simțit amândoi că avem multă iubire de oferit și eu am spus, categoric, asta îmi doresc', a declarat Daciana cu privire la decizia de adopta încă un copil.
Chiar dacă dorința era clară, procesul de adopție s-a dovedit a fi unul complicat, iar emoțiile au fost intense. Fosta soție a lui Victor Ponta recunoaște că, în acea perioadă, s-a confruntat cu numeroase îndoieli legate de rolul de părinte.
Temeri și provocări în primii ani
Integrarea Mariei în familie nu a fost lipsită de provocări. Daciana Sârbu a explicat că orice copil adoptat vine cu propriile traume și temeri, iar adaptarea necesită multă răbdare și înțelegere.
„Un copil care vine într-o familie nouă vine cu un bagaj de traume și de frici, iar tu trebuie să încerci să închizi fiecare rană, paralel cu altele care apar, cu întrebări de genul ‘mă vreți sau nu, ‘ce pot să fac ca să mă iubiți sau ‘cum să vă rănesc, ca să văd dacă mă iubiți și așa… acestea au fost frământările din primii ani. A fi părinte cu adevărat înseamnă să faci față tuturor acestor provocări, fie că este vorba de un copil pe care l-ai născut, fie că este un copil din inimă, cum îi spun eu Mariei. Sunt provocări mari și trebuie să fii cât mai pregătit să te adaptezi', mărturisește Daciana.
De-a lungul timpului, Maria a pus întrebări dificile, firești pentru un copil adoptat, iar răspunsurile au trebuit să fie oferite cu sinceritate și sensibilitate.
„La un moment dat a venit și întrebarea: ‘de ce nu m-ai născut tu?. Și i-am spus, ‘ba da, eu te-am născut, te-am născut din inimă. Ești un copil special pentru că te-ai născut în inima mea, te-am dorit foarte tare și te-am găsit', a mai spus Daciana Sârbu.
Un alt moment delicat a fost acomodarea Mariei în relația cu frații ei mai mari. Daciana Sârbu recunoaște că începutul a fost dificil, mai ales pentru Irina, care a perceput venirea surorii sale adoptive ca pe o schimbare majoră în dinamica familiei.
„În primul rând, Irina a perceput-o pe Maria ca pe un obstacol în calea iubirii noastre pentru ea. A fost o luptă pentru ele…', a mărturisit Daciana.
Procesul de adaptare a durat, iar primii doi ani au fost marcați de tensiuni și emoții puternice. Totuși, experiența a contribuit la maturizarea Irinei și la consolidarea relației dintre cele două surori.
„A învățat că uneori se întâmplă să fii rănită, că trebuie să înveți să te aperi și vorbesc din punct de vedere metaforic, deoarece nu era vorba de violențe. Au fost doi ani foarte complicați'.
Irina a trecut printr-un proces dificil, dar a ajutat-o să crească, să se maturizeze, să învețe mai multe despre ea. „Iar acum este o iubire între ele pe care o privesc cu mândrie', spune Daciana Sârbu despre cele două surori între care există o diferență de vârstă de 6 ani.
Citește și:
Fostul soț al lui Shannen Doherty contestă acordul de divorț la doi ani după moartea vedetei
Foto: Arhiva ELLE