In cautarea fericirii

Pun pariu ca in decembrie toata lumea iti va ura „Sarbatori fericite'. Sint sigura ca si astazi, in drum spre serviciu, la supermarket sau la piata de flori cineva ti-a urat „o zi buna'. Exista sanse de 90% ca tocmai in aceasta clipa, in timp ce citesti acest articol, sa asculti la radio un cintec ce-ti vorbeste despre fericire…

Desi e un sentiment atit de frecvent invocat, atit de mult rivnit, atit de intens trait, o perioada lunga de timp fericirea nu s-a bucurat de prea multa atentie din partea oamenilor de stiinta. Poate pentru ca e o notiune greu de cuantificat. Prezenta sau absenta ei nu pot fi „diagnosticate' de medic, ci exclusiv de pacient. Unul dintre primii psihologi care s-au aventurat sa iasa din intunericul bolilor mentale in lumina clara a implinirii psihice si emotionale este Martin Selingman, profesor la Universi­ta­tea din Pennsylvania, presedintele Ameri­can Psychological Association, care a cercetat trasaturile caracteristice ale optimismului si influenta lui asupra starii de sanatate fizica si mentala (printre care si cresterea considerabila a sperantei de viata).

Altul este Dr. Mihaly Csikszent­mi­haly, un psiholog de origine maghiara care si-a concentrat atentia asupra acelei stari de exaltare care se naste din devotamentul total pentru o cauza (o forma de fericire bine cunoscuta atletilor, muzicienilor, tuturor celor stapiniti de o pasiune, inclusiv fanilor jocurilor video,). Cel mai indraznet cercetator al emotiilor pozitive ramine insa Dr. Ed­ward Diener, supranumit Dr. Happiness, care, timp de doua decenii a studiat cu lux de ama­nunte mecanismele prin care sufletul nostru se umple de bucurie.

Asa se face ca la ora actuala, desi nu avem o definitie a fericirii, nu avem o reteta a ei si nici nu-i cunoastem pe deplin mecanismele, dispunem, totusi, de o noua stiinta: cea a fericirii. Ce este fericirea? Nimeni nu stie cu exactitate. Carac­teristicile si limitele fericirii nu au fost inca stabilite din punct de vedere stiintific. E un soi de constelatie plina de emotii pozitive, o stare de bine traita intens, care nu se vrea schimbata, dar pe care nimeni nu o poate descrie cu adevarat. Manifestarile sale fizice au fost inre­gistrate pentru prima data de Dr. Richard Davidson, profesor de psihologie si psihiatrie la Universi­ta­tea din Wisconsin. In timp ce studia acti­vi­tatea cerebrala a unui calugar budist aflat in­tr-o stare profunda de meditatie, Davidson a observat ca activitatea electrica din lobul prefrontal sting a crescut dramatic. „Era limpede ca subiectul atinsese extazul', spune Davidson in articolul sau din Proceedings, publicatia oficiala a Academiei Nationale de Stiinte, „si ca aceasta stare de fericire nu era doar un sentiment vag, inefabil, ci o stare fizica a creierului, ce putea fi indusa deliberat'.

Cercetarile ulterioare au confirmat (cu ajutorul tehnologiei imagistice, care mo­nitorizeaza activitatea electrica a circui­telor neuronale) ca sentimentul de fericire este, intr-adevar, insotit de activitate cerebrala intensa in cortexul prefrontal sting, dar, in loc sa lamu­reasca misterul, aceasta descoperire uluitoare nu a facut decit sa-l complice si mai mult: agitatia din cortexul prefrontal sting este cauza sau efectul starii de fericire? Davidson crede ca ambele teorii sint va­labile. De aici se naste una dintre cele mai mari intrebari legate de stiinta fericirii: sta in puterea noastra sa ne controlam fericirea? Iar daca da, in ce masura?

Davidson crede ca unii oameni pur si simplu se nasc fericiti. Dorind sa demonstreze acest lucru, in unul din studiile sale, facut pe un esantion impresionant de copii sub un an, Davidson a monitorizat activitatea cerebrala a subiectilor in prezenta si in absenta mamelor. Cind mamele paraseau camera, unii copii plingeau isteric, altii – cei cu o activitate intensa in cortexul prefrontal sting – erau ceva mai intelegatori.

Un alt studiu, publicat in 1996 de David Lykken, cercetator la Universi­tatea din Minnesota (la care au participat 4.000 de perechi de gemeni, nascuti in perioada 1936-1955), demonstreaza ca fericirea sau nefericirea unei persoane depind de mos­tenirea genetica intr-un procent impresionant, de 50% (persona­litatea, trasaturile de caracter, capacita­tea de a face fata stresului, pre­­dis­pozitia pentru anxietate si depresii sint determinate genetic). Factorii circumstantiali (casnicie, statut social, religie, edicatie) influenteaza gradul de satisfactie doar cu 8%. Restul depinde de „urcusurile si coborisurile vietii', spune el.

„Experientele negative frecvente si extreme pot distruge o personalitate fericita, in schimb dozele moderate de stres sint benefice pentru definirea personalitatii, deoarece antreneaza cre­ierul sa se recupereze dupa o stare intens negativa. Creierul e un organ extrem de maleabil. Isi face si desface circuitele in functie de experientele prin care trece, mai ales in copilarie. Daca nu sint devastatoare, incercarile vietii actioneaza asupra unui „creier fericit' ca un vaccin antimelancolie. Ca un antrenament fitness ce tonifica si dezvolta «muschii» fericirii', crede Davidson.

Care este diferenta fizica dintre un creier fericit si unul mai putin norocos? Se presupune ca aceasta este data de nivelul neurotransmitatorilor (substantele care transmit semnalele de la un neuron la altul) care invadeaza cortexul prefrontal sting. Fiecarei forme de fericire (placerea fizica, emotia, asteptarea, incintarea) ii corespunde un anumit neurotransmitator sau o anumita combinatie de neurotransmitatori. La ora actuala se stie cu exactitate ca dopamina fa­ciliteaza transferul semnalelor asociate emotiilor pozitive, mai ales al acelora care vin din atingerea unui scop, din implinirea unei dorinte. In privinta celorlalte stari, senzatii sau sentimente pozitive, studiile sint in plina desfasurare.

Masura fericirii

Fericirea e o stare subiectiva si tre­catoare. Chiar si cei mai veseli oameni sint, uneori, coplesiti de tristete, asa cum cele mai morocanoase persoane au momentele lor de bucurie. Iata de ce stabilirea unei metode cu ajutorul careia sa se masoare obiectiv si stiintific fericirea a fost cea mai grea provocare pentru cercetatori (dar foarte amuzanta pentru noi, spectatorii). Au existat nenumarate variante, incepind cu celebra Satis­faction with Life Scale (metoda Dr. Edward Diener, alias Dr. Happiness, care evalueaza gradul de fericire in functie de impresiile prietenilor si ale fami­liei, exprimarea emotiilor pozitive si rata incidentei depresiilor) si terminind cu ideea nastrusnica a psihologului Csik­szent­mihaly, care a considerat ca, in numele stiintei, poate sa-si deranjeze periodic subiectii cu intrebari siciitoare (Ce faci? Cit de mult iti place ceea ce faci acum? Ce sentiment ai in timp ce faci asta? Esti singur sau ai companie?), aducindu-i in pragul nefericirii.

Cea mai noua metoda de evaluare (inventata de Daniel Kahneman, psiholog, cercetator la Universitatea Prin­ce­ton si cistigator al premiului No­bel) se ba­zeaza pe reconstruirea in detaliu a fiecarei zile. Participantii sint obligati sa completeze la sfirsitul zilei un chestionar detaliat si un jurnal in care sa noteze tot ce au facut in ziua respectiva, persoanele in compania carora au fost la momentul respectiv si sa-si clasifice sentimentele traite pe parcursul fiecarui episod (fericire, nerabdare, depresie, ingrijorare, oboseala etc.) pe o scara de la 1 la 7. Metoda a fost testata pentru prima data pe un grup de 900 de femei din Texas, iar rezultatele au fost… surprinzatoare. In urma centralizarii datelor, a reiesit ca cele mai placute cinci activitati sint (in ordine descrescatoare): sexul, socia­lizarea, relaxarea, rugaciunea sau meditatia si mincatul. Exercitiul fizic si privi­tul la televizor sint undeva la mijlocul listei. In schimb, cresterea copiilor ramine la coada, intre gatit si curatatul casei.

Totusi, de cind lumea si pamintul, oa­menii spun (si simt) ca cea mai frumoasa realizare a vietii sint copiii. Un sondaj facut de revista Time arata ca 35% dintre oameni considera ca cele mai mari satisfactii ale vietii vin din partea copiilor sau nepotilor (sotii/sotiile aduna un procent de 9%, iar religia 17%). Discrepanta teribila fata de studiul din Texas nu face decit sa accentueze intrebarea majora a cercetatorilor in ale fericirii: ce conteaza mai mult, impresia generala de fericire („Am o viata frumoasa si copiii sint fericirea mea') sau datele exacte, furnizate de experientele cotidiene („Ce zi, copilul asta nu are stare!')?

Sint doua viziuni diferite, care nu pot fi corelate, pentru ca fericirea nu are formula matematica. Starea noastra generala de implinire nu este suma momentelor fericite minus suma mo­men­telor de tristete si minie. Exista o distinctie clara intre experienta in sine si amintirea experientei. Kahneman crede ca procesul de rememorare a unei intimplari este influentat de momentul cel mai placut si cel mai neplacut al intimplarii, dar mai ales de finalul ei. (De exemplu, daca iti suni prietena plecata in week-end la munte, in momentul in care chelnerul ii aduce nota de plata, ai toate sansele sa o prinzi in toane rele. Dar asta nu inseamna ca, la intoarcere, amintirea sa legata de acel week-end va fi in mod obligatoriu negativa.) Iata de ce, spune el, „atunci cind studiezi fericirea trebuie sa pui accentul pe sentimentele si starile de moment si nu pe reflexiile oamenilor legate de viata lor. Nu poti ignora felul in care oamenii isi traiesc clipa.

In schimb, Dr. Seligman sustine ca amin­tirea e mult mai importanta. „Nu cred ca sintem suma experientelor noastre, ci suma amintirilor noastre. A studia viata unui om moment cu moment, clipa cu clipa, pune exagerat de mult accentul pe momentele placute sau neplacute. Fericirea e un sentiment mai profund decit atit', spune el in cartea Authentic Pleasure. In viziunea lui Seligman, fericirea are trei componente: placerea (satis­factia de moment), implicarea (devotamentul fata de familie, fata de munca, fata de prieteni, un hobby) si sens (fo­losirea puterii personale in slujba unor scopuri mai profunde). In acest triptic, placerea are un rol nesemnificativ, „ desi, in ziua de azi, majoritatea oamenilor cauta fericirea in obtinerea placerii imediate. Implicarea si sensul trairii sint mult, mult mai importante. Si mult mai durabile'.

Ce ne face fericiti?

Cu totul altceva decit ce ti-ai imagina… In nici un caz, bogatia si restul capriciile ce pot fi cumparate cu bani. Cercetarile lui Diener au aratat ca, odata ce sint implinite nevoile de baza, veniturile adi­tionale ridica nesemnificativ nivelul de satisfactie al unei persoane. Nici edu­ca­tia aleasa nu ne poate face mai fericiti (s-a dovedit ca drumul catre fericire nu are nici o legatura cu nivelul de inteligenta si de cultura al unei persoane). Asa cum nici tineretea nu e o conditie a fericirii. Dim­potriva, se stie cu certitudine ca virstnicii sint considerabil mai multumiti cu vietile lor decit cei tineri si incomparabil mai putin depresivi.

Un studiu facut de Centers for Disease Control and Pre­vention a aratat ca tinerii intre 20 si 24 de ani traiesc 3,4 zile triste pe luna, comparativ cu numai 2,3 zile pentru cei cu virste intre 65 si 74 de ani. Unii ar putea crede ca secretul fericirii sta in casnicie (ascuns bine pe undeva), de vreme ce, conform ultimelor statistici, persoanele casatorite sint mai fericite decit cei singuri, dar eu n-as paria totul pe aceasta carte. Destul de controversat este si ex­tazul religios. Singurul posibil „izvor al fericirii', care a primit un da raspicat din partea tuturor cercetatorilor, este prietenia.

Un studiu incheiat la Universitatea din Illinois de Diener si Selig­man a demonstrat ca cea mai pregnanta caracteristica intilnita la subiectii cu cel mai mare grad de fericire si cele mai putine semne de depresie a fost legatura strinsa cu prietenii si familia si timpul petrecut cu ei. „E un lucru ce merita luat in considerare', spune Diener. „Pentru a fi fericiti oamenii au nevoie de comunicare, de relatii interpersonale si de dragoste.' Cum putem fi fericiti? Lykken crede ca fiecare om are propria masura a fericirii inscrisa in codul genetic (precum masa corporala, culoarea ochilor, lungimea picioarelor).

Indiferent ce se intimpla in viata noastra – bun, rau – avem tendinta sa ne intoarcem mereu la doza de fericire care ne-a fost programata genetic. Un studiu facut in 1978, in Statele Unite, la care au participat cistigatorii loteriei din acel an, a aratat ca, indiferent de suma cistigata, nici unul dintre norocosi nu a inregistrat un grad de satisfactie semnificativ mai mare decit grupul de control. Inclusiv persoanele care au suferit un accident devastator, dupa ce depasesc primele faze de furie, frustrare si anxietate, dupa opt saptamini, tind sa revina la starea initiala de fericire (desi e prea putin probabil ca aceasta sa mai poata fi atinsa). Edward Diener numeste acest fenomen „adaptarea la circumstante'.

Exista doar doua evenimente nefericite care solicita o perioada cu adevarat extinsa de recuperare psihica, spune Diener in tratatul sau des­pre adaptare: moartea sotului/sotiei sau a unui copil si pierderea job-ului. O vadu­va are nevoie de cinci-opt ani pentru a-si reveni la starea initiala de bine, dupa pierderea suferita. „Vestea buna, spune el, „este ca, in final, sta in puterea noastra sa ne modificam semnificativ (pozitiv sau negativ) doza de fericire.' Cum? Seligman crede ca, pentru a fi mai fericiti, trebuie sa actionam asupra celor trei componente ale fericirii – sa aducem mai multa placere in vietile noastre, sa devenim mai implicati in ceea ce facem si sa incercam sa dam acestei actiuni un scop mai larg si mai nobil.

Cel mai simplu exercitiu de fericire recomandat de practicantii psihologiei pozitive este asa-numitul „jurnal de multumire', un caiet in care su­biectii isi noteaza toate lucrurile pentru care sint recunoscatori. Psihologul Sonja Lyubomirsky, de la Uni­ver­si­tatea din California, sustina­toare de­votata a acestei metode, crede ca e suficient sa constientizam o data pe saptamina toate lucrurile frumoase cu care am fost binecuvintati fiecare dintre noi, pentru ca nivelul nostru de satisfactie sa creasca semnificativ, pentru o perioada de sase saptamini, indife­rent daca se continua sau nu experimentul. Iar efectele exercitiului mul­tu­mirii nu se opresc aici. Robert Emmos, psiholog la aceeasi universitate, a demonstrat ca sentimentul de recunostinta stimu­leaza imbunata­tirea starii generale de sanatate, cresterea nivelului de energie, iar in cazul pacientilor cu afectiuni neuromusculare, calmeaza durerea si oboseala.

Un alt exercitiu de fericire promovat de psihologia pozitiva este sa te implici in actiuni caritabile (vizitarea unui azil de batrini), in campanii uma­nitare sau, pur si simplu, sa faci citeva ge­s­turi de amabilitate (sa meditezi voluntar copilul unei prietene, sa le scrii o scrisoare bunicilor…). Cinci actiuni de acest fel iti garanteaza doza optima de fericire pentru o luna, crede Lyubomirsky. Care este mecanismul psihologic prin care recunostinta, amabilitatea si celelalte virtuti ne aduc fericirea? „Atunci cind te implici voluntar intr-o asemenea actiune nu te mai concentrezi exclusiv asupra propriei existente. Ai un scop. Insemni ceva pentru cei din jur. Devii o persoana importanta si te simti mai aproape de oameni', spune Csikszent­mi­halyi.

Aceasta cred ca e cea mai importanta descoperire a noii stiinte a fericirii: un om este fericit numai in compania altor oameni. Singuratatea e cel mai cumplit scenariu. E posibil ca un singuratic sa fie mai fericit daca iese in lume si-si deschide sufletul in fata altor oameni? Si poate oare un pesimist sa invete sa priveasca partea plina a paharului? OK, acceptam ipoteza ca jurnalele de multumiri actioneaza ca niste baghete magice asupra vietilor noastre, dar citi dintre noi avem rabdarea si puterea si timpul sa le umplem cu ginduri de recunostinta an dupa an? Sa fie perso­nalitatea umana intr-atit de flexibila incit un individ sa-si poata schimba gindirea de baza, pentru a copia un stil? Unii psihologi au mari semne de intrebare.

„Daca esti un pesimist care obisnuieste sa calculeze in avans ce ar putea merge rau, pentru a-ti putea lua masurile de precautie, inseamna ca aceasta strategie este cea mai potrivita pentru tine. S-ar putea ca o atitudine pozitiva asupra situatiei sa te dezechilibreze complet', crede Julie Norm, profesor de psihologie la Wellesley College, care isi declara deschis ingrijorarea ca psihologia pozitiva sa nu amplifice exagerat de mult o tendinta deja existenta in societatea moderna: convingerea ca gindirea pozitiva poate rezolva orice problema, oricit de complexa. Cine are dreptate? Habar n-am. Dar nu cred ca putina generozitate si un strop de recunostinta pot sa ne dauneze. Iar daca strategia aceasta da rezultate, rasplata, sint sigura, va veni de la sine. Asadar… va multumesc tuturor pentru timpul acordat extinsului meu articol si va doresc, din suflet, o viata fericita!

Lioara Bradu

Foto: Shutterstock