Când relația de cuplu se destramă, poate fi dificil să separi durerea pe care o simți față de fostul partener de relația pe care copiii tăi continuă să o aibă cu tatăl lor. Tocmai de aceea, în momentele tensionate din timpul divorțului sau post divorț, ceea ce spui contează enorm. Chiar dacă ai motive întemeiate să simți tot cumulul acela de emoții negative, copiii nu ar trebui să devină confidenții tăi, arbitrii conflictului sau mesageri între voi.
El a distrus familia
Partenerul a cerut divorțul din motive care ți se par absurde sau puerile. I-ai descoperit infidelitatea și ai decis tu să pui punct. Nu îți era grozav nici ție, dar nu considerai că situația e atât de rea încât să ceri ruptura legală. Ceea ce se întâmplă acum e un seism care îți zguduie întreaga viață din temelii. Un divorț pe care nu îl voiai și consideri real că tatăl copiilor tăi e responsabil pentru destrămarea căsniciei. Dar să le spui copiilor asta îi obligă să aleagă o tabără. Să prezinți divorțul drept vina exclusivă a tatălui poate alimenta furia, nesiguranța, dar mai ales teama copiilor că vor pierde afecțiunea unui părinte dacă îl iubesc și pe celălalt.
Ești exact ca tatăl tău
Și câte generații nu au auzit această replică atunci când mama sau bunica maternă nu se descurcau cu propriile lor emoții, autoreglarea necesară lipsea, la fel și conectarea autentică cu propriul copil sau nepot… Și iată cum, ani mai târziu, această etichetare dureroasă este în continuare folosită ca metodă de disciplină. Inclusiv o comparație care poate transforma o greșeală obișnuită într-o amenințare la adresa identității lor. Asta deoarece copiii se identifică, într-o anumită măsură, cu ambii părinți. Când îl descrii pe tată ca fiind slab, egoist, iresponsabil, incapabil, copilul poate ajunge să creadă că are aceleași atribute. Mereu indici comportamentul concret care nu este dezirabil, fără să-l transformi într-o etichetă permanentă și fără să sugerezi că o parte din identitatea copilului este nedorită sau greșită. Greșit e comportamentul, nu persoana.
Dacă îl iubești și ții legătura, nu ești de partea mea
Apare când interpretezi dorința copilului de a petrece timp cu tatăl său drept o lipsă de loialitate față de tine. Dar copilul nu ar trebui să fie nevoit să-ți demonstreze iubirea prin respingerea celuilalt părinte. Are nevoie de permisiunea emoțională de a păstra relația cu amândoi, atât timp cât relația e sigură pentru copil. Nu îl interoga după fiecare vizită, nu îi cere să-ți relateze conversațiile lor private, ce se petrece în casa tatălui și nu-l face să se simtă vinovat pentru momentele frumoase petrecute cu celălalt părinte.
Uite ce mi-a făcut tatăl tău…
Fie că tu ai inițiat divorțul sau fostul partener, simți nevoia să le explici copiilor de ce s-a ajuns la asta, mai ales dacă ai trecut prin infidelitate, minciuni, probleme financiare, agresivitate sau conflicte puternice și repetate. Dar copiii nu au nevoie să cunoască detaliile vieții voastre sexuale, conversațiile private, toate motivele pentru care relația voastră s-a încheiat. Să îi transformi în confidenți te poate ajuta temporar să te descarci, dar îi pune pe copii într-o poziție emoțională nepotrivită. Ei ajung să simtă că trebuie să te protejeze, să îți aline suferința sau să își ascundă propria afecțiune față de tatăl lor pentru a nu te răni. Da, ai nevoie de un spațiu în care să îți procesezi emoțiile, însă acesta ar trebui să fie alături de un prieten de încredere, un terapeut sau un alt adult, nu de copilul tău.
Citește și:
Cum crezi că te comporți ca o mamă bună, dar de fapt îi subminezi autoritatea partenerului în fața copiilor
Foto: PR