Furia care mă va vindeca este un spectacol intrat în repertoriul Teatrului Dramaturgilor Români, realizat în coproducție cu Giuvlipen, prima companie de teatru independent feminist rom din România, fondată de Mihaela Drăgan și Zita Moldovan. Bianca Mihai, una dintre actrițele principale, mi-a povestit despre felul în care proiectul abordează scenic o realitate dură și compune frânturi din dimensiunea socială și politică a momentului.
De mai bine de cinci ani, Bianca joacă alături de Giuvlipen. A fost de la început entuziasmată de tema spectacolului Furia care mă va vindeca, din a cărui distribuție mai fac parte Adriana Butoi și Zita Moldovan. Proiectul a pornit de la workshop-uri ținute în școli și licee pe teme relevante: educație sexuală, consimțământ și relații de putere. „Am adunat apoi gândurile, experiențele și temerile noastre. Mihaela și echipa creativă au făcut mult research despre manosferă și am ajuns la acest univers.' Îi place să lucreze în echipe exclusiv feminine.
„Am simțit că port pe umerii mei responsabilitatea de a da voce multor fete și femei. A fost greu, intens, dar sunt foarte mândră de acest proiect.'
Textul scris de Renata Teodora Cule, alături de inserțiile unor materiale semnate de Adriana Butoi și Zita Moldovan, ne aruncă brutal într-un spațiu inspirat din realitatea imediată, marcat de discursuri anti-feministe, manosferă (mișcare online în care sunt perpetuate misoginia și masculinitatea toxică), comportamente sexiste, discriminare de gen și abuzuri sistemice. Regia și dramaturgia gândite de Mihaela Drăgan lansează un manifest de o intensitate covârșitoare și denunță abuzurile, tiparele toxice și problematice și eșecul justiției în protejarea supraviețuitoarelor abuzurilor. Acest demers artistic analizează fațete diferite ale experienței feminine într-o societate profund patriarhală.
În spectacol, Bianca o joacă pe Betty, fiica Monicăi, interpretată de Zita. „Prin ea, mama sa proiectează un mod de a face dreptate pentru ea și celelalte femei, într-un context în care vocile misogine sunt nu doar un zgomot de fundal, ci o ideologie dominantă.' Pentru ea, Furia care mă va vindeca „reflectă consecințele patriarhatului, a influenței social media asupra noastră, a lipsei de educație în familie și școli.' Spectacolul funcționează ca o oglindă a societății contemporane, dar trage și „un semnal de alarmă asupra culturii internetului – fiindcă ceva ce susținem sau promovăm fără să înțelegem cu adevărat poate avea urmări foarte grave.' E de părere că proiectul îndeamnă la introspecție.
„E nevoie mai mult ca oricând să citim despre manosferă și să arătăm cu degetul misoginia și orice se leagă de felul în care acest tip de bărbați văd femeia.'
Pe lângă rolul din spectacol, Bianca s-a ocupat și de muzică. Pentru că proiectul este un manifest scenic inspirat din dadaism, s-a folosit de ideea unui poem dadaist, Gadji beri bimba, scris de Hugo Ball, pentru prima scenă și a repetat aceeași formulă și pentru interludiu.
„Mi-am dorit foarte mult ca universul sonor să nu fie generic, ci să provoace senzații, stări. Am folosit mulți termeni din manosferă.'
A scris două cântece: primul, Somn ușor, pornește de la „un cântec de leagăn cu trimiteri la geneză pe care mama îl cântă băiatului său, cel care urmează să distrugă lumea: „Eu te-am făcut din coasta mea, și-ai dărâmat lumea/Băiete puișor, născut să mă omori', apoi se transformă într-un manifest cu influențe rock: „Somn ușor, să nu te mai trezești/ Ești haosul din lume, cauți doar să cucerești.' Al doilea se numește Furia, iar „bazat pe research-ul Mihaelei despre studii de patriarhat, manosferă și geneză, am construit o înșiruire care culminează cu furie față de toată această lume pe care bărbații o definesc greșit: „Norma masculină, standard nedeclarat/Zice că tot ce nu e el e lipsă sau păcat.'
Furia care mă va vindeca deschide o conversație despre blamarea victimelor fraților Andrew și Tristan Tate, acuzați de trafic de persoane, viol, spălare de bani și constituirea unui grup infracțional organizat. Ca femeile să nu mai fie învinovățite pentru faptele de violență la care au fost supuse, „trebuie create cât mai multe spații safe în care victimele să poată vorbi. N-au nevoie să aducă o sută de mii de dovezi ca să fie crezute', explică Bianca. Mai spune că e nevoie să recunoaștem misoginia, „pentru că ea se regăsește, internalizat sau nu, în majoritatea instituțiilor publice care ar trebui să ne apere și să ne asculte povestea, indiferent de gen.'
Biancăi i-a plăcut de când se știe să învețe, să scrie și să deseneze. Tatăl ei încă păstrează carnețelul în care scria poezii despre cele mai banale lucruri.
„Multe au rămas la fel ca atunci: plângeam doar dacă vedeam că cineva suferă lângă mine. Mă entuziasma orice se lega de artă și de frumos.'
Cu lumea muzicii s-a întâlnit de mică. Bunicul ei din partea mamei a fost lăutar și a cântat la vioară. Tataie Mircea, fratele bunicului ei, e cel care a făcut-o să se îndrăgostească de muzică. Când era mică, o lua mereu la întâlnirile lăutarilor, pe Platoul Dacia din Buzău sau la prietenul lui, nea Merișan. „Stăteam și ascultam fascinată cum improvizau și se bucurau de muzica asta nouă pentru mine. Atunci am cunoscut figuri precum Ionică Minune sau Fulgerică, nepotul lui tataie Mircea.' Bunica, căreia îi spunea „dirijoarea astrală' în toate poemele despre ea, a condus-o către cântat. Petrecea mult timp cu ea și cu verișorii ei, care la rândul lor fac muzică, și a început să cânte în joacă.
„În toată această joacă în care făceam scenete, ne costumam și cântam cu mamaie când ne lăsau părinții în grija ei, ea a descoperit că am voce. Și a dus muncă de convingere cu părinții mei să mă ducă la canto.'
După prima oră de canto, a simțit că începe o călătorie care va continua toată viața și pentru asta îi este veșnic recunoscătoare. Din dragoste pentru aceste rădăcini și acești oameni, Bianca și-a promis că le va face cinste prin muzica ei, „fie că vorbim despre sensibilitatea muzicii lăutărești, libertatea improvizației sau motivele și armoniile din muzica noastră, a romilor. Mereu veți găsi ceva acolo. Fiindcă rădăcinile sunt parte din identitatea mea.'
A cântat la nunți de la 15 și până la 18-19 ani. A ajutat-o mult experiența pentru că a devenit mai dezinvoltă pe scenă. Și-a mărit considerabil repertoriul și a studiat multe stiluri muzicale. Colegii ei de trupă, mult mai cunoscători decât ea, au inspirat-o.
„A fost obositor pentru o fată de liceu care voia să fie mereu la ore, să facă performanță, să fie prezentă și în viața prietenilor ei și să aibă și proiectul ei muzical.' Completează cu faptul că „nu e ușor să fii singura prezență feminină în proiecte de genul.'
A studiat Cibernetica la Academia de Studii Economice și consideră că a făcut cea mai bună alegere. I-a plăcut mult, a avut bursă și a reușit să aibă timp și de muzică și actorie. Licența și-a dat-o pe un subiect apropiat intereselor ei: concurența pe piața platformelor de streaming muzical. În prezent, este consultantă IT.
În 2025, Bianca a participat la Vocea României. În etapa audițiilor pe nevăzute, a cântat piesa La Ciolpani, la crucea-naltă. A ales să meargă în echipa formată din Theo Rose și Horia Brenciu și a fost cea mai intensă perioadă din viața ei. „Erau momente de nesiguranță în care îi scriam orice întrebare sau idee stupidă Theodorei, iar ea era acolo pentru mine.' Pe lângă că a învățat-o lucruri legate de cântat, Horia a făcut-o să înțeleagă „cât de important e felul în care vorbești, gesticulezi, interacționezi cu oamenii.' Cei doi artiști „au crezut în mine de la început și mi-au construit încrederea pe care o am acum că ceea ce fac e bine.' Cu toate că a plecat din show după primul live, pentru ea a fost deja un succes că a ajuns atât de departe și e mândră de ea.
Pe Bianca o inspiră Nina Simone și felul în care activismul ei s-a reflectat în artă.
„A cântat despre multe teme profunde, de la reziliența femeilor afro-americane la rasism și traume transgeneraționale. Și-a canalizat furia în ceva ce a rămas, până în ziua de astăzi, reper în muzica modernă.'
Asemenea ei, vrea să-și folosească vocea pentru cauzele în care crede. „Am o dragoste infinită pentru actorie și caut să ies mereu din tiparul cu care sunt obișnuită.' Îi place teatrul politic-manifest și ar mai face asta. Dar în ultima vreme o atrage mult actoria de film.
Ca persoană romă, s-a confruntat cu rasism și prejudecăți. În multe contexte, a trebuit să muncească mai mult ca să dovedească că-și merită locul și că nu e doar frumoasă. De multe ori s-au făcut glume rasiste de față cu ea, iar etnia ei a fost exotizată.
„Mi s-a spus că sigur iubesc cu foc, că îmi lipsește salba sau că sunt deja căsătorită.'
Dacă simte că un om e deschis să asculte și să înțeleagă, face efortul de a explica lucruri, precum originea cuvântului denigrator cu care sunt cel mai des numiți romii la noi. „Uneori oamenii respectivi s-au arătat și mai interesați de subiect și mi-au pus mai multe întrebări.' Când citește ura în ochii persoanelor, preferă să se protejeze și să plece. „Întotdeauna am crezut și cred în continuare că cea mai bună armă pe care o pot avea e educația.'
Citește și:
Ana Bianca Popescu și scena, spațiul ei sigur
Foto: Denisa Sandu