Nu eram pregătită să fiu zguduită atât de tare de documentarul Far from Maine, văzut la Festivalul Internațional de Film Transilvania (TIFF), unde am fost prezentă pentru al treilea an la rând. Filmul funcționează ca o modalitate de a activa istoria (mai cu seamă cea recentă), pentru că regizorul israelian Roy Cohen îi adresează astfel o scrisoare cinematografică intimă și sensibilă prietenului său activist palestinian, Aseel Aslih. Acesta a fost ucis de poliția israeliană în 2000, la începutul celei de-a doua Intifada (revolta palestinienilor față de opresiunea și ocupația Israelului și încercarea de a opri statul de a construi colonii ilegale pe teritoriu palestinian).
Roy și Aseel s-au întâlnit în 1997, când aveau 13, respectiv 14 ani, la Seeds of Peace, o tabără de vară din SUA pentru adolescenți, situată în zona rurală din Maine, acolo unde au început să lege o prietenie. Asasinarea lui Aseel a activat în Roy dorința de a nu lăsa tragedia asta fără nici un ecou și de a-și folosi vocea pentru a se opune crimelor pe care statul său le comite în Gaza.
Chiar în ziua în care i-am propus lui Roy acest interviu, Nicușor Dan, președintele României, îl primea cu mare fast la Palatul Cotroceni pe Isaac Herzog, președintele statului Israel. Încă o acțiune care se înscrie în complicitarea continuă a țării noastre la masacrul, ocupația, înfometarea civililor, bombardarea spitalelor și înarmarea Israelului pentru cel mai recent genocid pe care-l comite în Gaza. (Recent pentru că genocidul, afirmat deja de numeroase organizații internaționale dintre cele mai credibile, n-a început pe 7 octombrie 2023, ci odată cu Nakba, catastrofa palestiniană din 1948, care a însemnat purificarea etnică a localnicilor pentru crearea unui nou stat pe teritoriile palestiniene.)
În primul său interviu pentru o publicație din România, Roy Cohen vorbește despre cum luptă pentru cauza palestiniană, cum rămâne critic la adresa statului și de unde mai găsește speranță în vremurile cumplite pe care le traversăm. În prezent, el trăiește în Tel Aviv alături de partenerul său de viață și de fiica lor. Recent, filmul său a fost răsplătit la Festivalul de Film de la München cu premiul Queer Media Society pentru cel mai bun lungmetraj non-ficțiune queer.
ELLE: Ai plecat din Israel la 20 de ani și ai revenit în 2019. Ce te-a determinat să te muți înapoi în Tel Aviv? Pe lângă faptul că ești regizor de documentar, știu că la momentul actual lucrezi la Departamentul de Big Data și Cercetare din cadrul Ministerului Sănătății din Israel.
Roy Cohen: Partenerul meu și cu mine tocmai ne căsătoriserăm, iar mama mea aflase că suferă de cancer mamar în stadiul 4. Era o perioadă în care trebuia să luăm decizii legate de familie, și, după ce petrecusem atât de mult timp departe de Israel, voiam să văd cum ar fi să fiu aproape de familia mea și să ne începem căsnicia acolo.
Într-adevăr, am obținut un post la Ministerul Sănătății, deși nu sunt angajat al statului; am urmat o formare ca expert în protecția datelor și lucrez pentru un departament al Ministerului Sănătății care facilitează cercetarea în domeniul sănătății prin anonimizarea datelor și punerea lor la dispoziția cercetătorilor care nu fac parte din administrația publică. În timp ce lucrez sub această calificare, am fost un critic vocal al ocupației și genocidului – nu doar pe rețelele sociale, ci și în calitate de jurnalist pentru mekomit.co.il și 972mag. Dețin o poziție privilegiată în societatea israeliană ca bărbat, evreu, persoană cu studii superioare și cu un loc de muncă bine plătit, și încerc să folosesc acest privilegiu pentru a îmbunătăți această societate în tot ceea ce fac – de la cercetarea în domeniul sănătății, la jurnalism și până la film.
ELLE: Documentarul tău, Far from Maine, este o scrisoare pe care i-o adresezi prietenului tău palestinian, Aseel Aslih, pe care l-ai cunoscut în 1997 la Seeds for Peace, o tabără de vară din zona rurală din Maine. El a fost omorât de armata israeliană în timpul unui protest palestinian. Privind în urmă, ce știai despre istoria Israelului și a Palestinei la 13 ani, când v-ați întâlnit și împrietenit voi doi? Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat despre subiect de atunci?
Roy Cohen: De fapt, Aseel a fost ucis de poliția israeliană, nu de armată; era cetățean israelian. Ar fi fost mai probabil ca armata să fie trimisă dacă ar fi locuit în Cisiordania, care se află sub ocupație militară.
Cred că, la 13 ani, cunoșteam istoria pe care mi-o predau la școala mea israeliană – evreii emigraseră cu curaj în Israel, unde arabii răi (niciodată numiți palestinieni în manualele de istorie israeliene) încercau să le înăbușe dorința de independență, la fel ca britanicii și, practic, toți ceilalți, dar, datorită rezistenței și vicleniei lor, liderii sioniști au reușit să pună mâna pe suficient pământ pentru a crea un cămin pentru poporul evreu. Aceasta era istoria pe care o cunoșteam, dar asta nu înseamnă că o credeam; eram deja sceptic față de explicațiile simpliste, dar nu cunoșteam nici o istorie alternativă. Așa cum spun și în film, nu știam că propriul meu oraș natal – Ashdod – fusese un oraș palestinian – Isdud, deși se puteau vedea în jurul orașului câteva clădiri vechi de vreo sută și ceva de ani. Dar mentalitatea israeliană constă în ștergerea oricărui element din istoria regiunii care nu se potrivește cu ideologia conform căreia pământul aparține poporului evreu, iar eu nu aveam limbajul necesar și nici cunoștințele despre cine trăise acolo înaintea mea sau alături de mine. Prietenii pe care mi i-am făcut la Seeds of Peace mi-au permis accesul neîngrădit la palestinieni, ale căror povești le-am aflat prin relațiile noastre. Chiar și atunci, însă, mi-a fost greu să cred tot ce spuneau și tot ce mărturiseau; crescusem cu atâta ostilitate și scepticism față de arabi. A fost nevoie de uciderea lui Aseel – modul în care a fost ucis, felul în care statul a refuzat să-i judece pe cei care au tras asupra lui (polițiști) și modul în care oamenii din societatea israeliană – chiar și prietenii noștri comuni israelieni – l-au prezentat ca fiind „vinovat' de propria moarte („Ce crezi că făcea el acolo?' era o întrebare care se punea adesea despre el, un tânăr palestinian prezent la o manifestație, de parcă ar fi fost un motiv pentru a împușca pe cineva). Mi-am dat seama că, dacă i-au putut face asta lui Aseel – să distorsioneze istoria vieții sale și faptele legate de moartea sa –, ar fi putut să o facă oricui.
ELLE: Într-un articol publicat în The Guardian în 2022, ai vorbit despre prietenia ta cu Aseel și intenția din spatele acestui film. Când a apărut pentru prima dată în mintea ta ideea de a aduce pe ecran povestea lui și cum a decurs procesul de a-l realiza?
Roy Cohen: Am început să mă gândesc la realizarea acestui film încă din 2017 și, de fapt, am filmat câteva secvențe la tabăra Seeds of Peace din Maine, dar nu eram sigur cum să abordez proiectul. Unele dintre ideile mele inițiale presupuneau documentarea vieților palestinienilor din Israel și Palestina care au fost afectați de uciderea lui Aseel și de cea a celorlalți 12 cetățeni palestinieni ai Israelului uciși de poliție în octombrie 2000, dar când am vorbit cu acești oameni, mi-am dat seama că unii se temeau de ce li s-ar putea întâmpla dacă ar fi expuși într-un film politic sau că, din alte motive, nu se simțeau în largul lor să colaboreze cu un regizor israelian în acea perioadă.
Apoi, i-am scris o scrisoare lungă lui Aseel – așa cum fac uneori – despre ce s-a întâmplat de la moartea lui și experiența de a mă întoarce și de a trăi în țara care l-a ucis, țara pe care o numesc acasă. I-am arătat acea scrisoare unui prieten, care a trimis-o redactorului-șef al site-ului mekomit.co.il, care a sugerat publicarea ei în 2021. Un redactor de la The Guardian ne-a sugerat să transformăm acea scrisoare într-un articol de tip „Long Read', care a fost publicat în 2022. Apoi, prietenul meu, Shaunak Sen (regizorul filmului All That Breathes) a citit acel articol și, când a stat la mine în timp ce prezenta All That Breathes la DocAviv (cel mai proeminent festival israelian de film documentar, n.red.), m-a încurajat să documentez viața din Israel ca parte a poveștii despre ce i s-a întâmplat lui Aseel. Așadar, prima scenă pe care am filmat-o în 2022 a fost cea care a stat la baza filmului: documentarea a ceea ce devenise conflictul israeliano-palestinian pentru Aseel. Formatul de scrisoare era deja stabilit, întrucât această versiune a filmului începea cu scrisoarea către Aseel publicată în mekomit; nu mai rămânea decât să o scriu. Și, după peste 100 de schițe ale scrisorii, realizate pe parcursul a trei ani de filmări și montaj, am ajuns la versiunea finală a scrisorii cinematografice.
ELLE: În documentar, îți exprimi cât se poate de direct opoziția față de genocidul comis de statul tău în Gaza. Însă mă întreb, ce reacții ai primit de la Israel, având în vedere că contestă discursul dominant promovat de mass-media din țară?
Roy Cohen: Încă n-am prezentat filmul în Israel; vom începe lansarea lui în timpul iernii. Această alegere are legătură cu faptul că suntem în căutarea celor mai buni parteneri pentru distribuirea filmului – parteneri care și-au exprimat clar poziția cu privire la genocid și ocupație. Îți pot spune la ce mă aștept: ca unii activiști de dreapta să afle de existența filmului și să-l atace atât online, cât și în sălile de cinema. Mă aștept ca comportamentul lor instigator să dicteze, pentru o perioadă, modul în care mass-media israeliană mainstream va trata acest film. Mă aștept ca cinematografele să nu anuleze prea multe proiecții – poate una sau două – și că eu nu voi da înapoi, deoarece, în calitate de evreu care nu se bazează pe realizarea de filme pentru a-și asigura traiul, dispun de suficient capital social și financiar pentru a lupta pentru acest film. Și mă aștept ca, în cele din urmă, filmul să beneficieze de o acoperire mediatică favorabilă datorită meritelor sale artistice, chiar dacă orientarea sa politică va fi oarecum privită cu reticență de către jurnaliștii din presa mainstream. De ce mă aștept la toate acestea? Pentru că am văzut acest lucru întâmplându-se cu alte filme documentare realizate de cineaști evrei în ultimii ani și am scris despre asta într-un articol pentru 972.
ELLE: Decizia ta de a nu accepta nici o finanțare din partea guvernului israelian pentru acest film poate fi interpretată ca un act clar de protest. Cu toate astea, cum s-a desfășurat procesul de realizare a documentarului și cum ai obținut resursele financiare de a-l produce?
Roy Cohen: Sincer să fiu, faptul că n-am acceptat finanțare israeliană pentru acest film nu a fost atât un gest de protest, cât o chestiune de pragmatism; știam că prietenii mei palestinieni n-ar fi participat la un film finanțat de Israel. Din acest punct de vedere, dar și din alte considerente legate de ceea ce credeam că ar putea accepta comisarii israelieni, nu mi s-a părut potrivit pentru acest film.
Producția filmului a început cu adevărat după ce l-am întâlnit pe Serge Gordey la CoPro, un forum de prezentare a proiectelor destinat realizatorilor de documentare din Tel Aviv. Serge fusese coproducător al filmului Five Broken Cameras, pe care l-am adorat, și știam că, din punct de vedere politic, el va înțelege filmul. El a apreciat cu adevărat ideea prieteniei ca temă și ca vehicul emoțional, iar noi ne-am înțeles cât se poate de bine. După ce am prezentat proiectul filmului la Salonic, Claudio Esposito (Italia) și Sara Laszlo (Ungaria) și-au exprimat interesul. Am început să lucrăm împreună la aplicația pentru Creative MEDIA, care, în cele din urmă, a avut succes. În același timp, vechea mea prietenă, Anne Svejgard Lund (Danemarca), care făcuse parte din echipa de producție a primului meu film, Machine of Human Dreams, s-a arătat interesată de această poveste și a convins trei finanțatori din Danemarca să se alăture proiectului. Responsabilii de la Radio Televisions Suisse, Bettina Hofmann și Steven Artels, și-au manifestat interesul, la fel ca producătorul elvețian, Nicolas Wadimoff, care era interesat de această idee a unui film realizat de un israelian, critic la adresa Israelului, fără finanțare israeliană.
ELLE: La sesiunea de Q&A de după proiecția de la Cinema ARTA, din cadrul TIFF, producătorul tău, Serge Gordey, a menționat că a fost important ca de la bun început documentarul să seteze o direcție și să plaseze spectatorul într-o realitate – adică să fie foarte clar că Israelul comite un genocid în Gaza, fiind o propoziție pe care o rostești chiar tu în primele minute ale filmului. Cu ce consideri că vine în plus Far from Maine în ceea ce privește înțelegerea pe scară largă a atrocităților și genocidului din Gaza? Spre exemplu, mă gândesc la faptul că în documentar vorbești inclusiv despre Nakba, acțiunea agresivă care a inițiat ocupația israeliană a Palestinei, și despre cum genocidul nu a început pe 7 octombrie 2023.
Roy Cohen: Ceea ce încerc să fac cu acest film este să arăt cum este să trăiești în Israel, fără a închide ochii la atrocitățile pe care le comite în Gaza și Cisiordania. Filmul le permite spectatorilor să înțeleagă cum funcționează societatea și cum se comportă indivizii critici într-o astfel de societate. În film există multe monologuri interioare, deoarece o mare parte a dialogului în această situație este de natură internă – sunt multe lucruri pe care nu le-am împărtășit cu oamenii din anturajul meu, deoarece anticipam reacția lor negativă, pentru că îmi cunosc societatea și știam cum au reacționat oamenii din ea la moartea lui Aseel. Așadar, nu știu dacă filmul oferă o privire nouă asupra atrocităților din Gaza – dar se străduiește să scoată la lumină cum arată Israelul din perspectiva unei persoane din interior care se simte ca un străin.
ELLE: Dacă Aseel ar trăi și ar vedea azi documentarul tău, ce crezi că ar spune despre el?
Roy Cohen: Este o întrebare foarte dificilă, la care mă gândesc foarte des. Sper că ar fi apreciat efortul și loialitatea față de ceea ce a reprezentat el. Desigur, nu știu în ce ar mai fi crezut după anul 2000 (a doua Intifada) sau după 2023. Cred că i-ar fi plăcut să fie ținut minte – asta era ceva ce obișnuia să spună și să scrie des, dorindu-și să fie ținut minte – și sper că acest film reușește să facă asta într-un mod sincer. Chiar cred că este unul dintre cei mai străluciți oameni pe care i-am cunoscut vreodată, așa că pot spune cu modestie: cine ar fi putut prezice ce ar fi gândit Aseel? Chiar nu știu.
ELLE: Documentarul tău se alătură altor filme care au o poziție critică față de atrocitățile comise de statul Israel asupra palestinienilor. Îmi vin în minte No Other Land de Yuval Abraham și Hamdan Ballal, Yes de Nadav Lapid și The Voice of Hind Rajab de Kaouther Ben Hania, care au dobândit o vizibilitate în mainstream și au fost recunoscute în cadrul premiilor din industria cinematografică. Ai văzut aceste filme? Ce părere ai despre aceste demersuri artistice care aduc cauza palestiniană mai aproape de public?
Roy Cohen: Până acum, am văzut doar No Other Land. Îmi place foarte mult opera lui Ben Hania și o respect pe cea a lui Lapid, dar n-am avut ocazia să vizionez aceste filme în starea de spirit potrivită. Recunosc, sunt îngrozit de impactul pe care îl va avea asupra mea The Voice of Hind Rajab, în calitate de tată al unei fiice, de om, și aștept până când voi fi pregătit să-l asimilez.
Cred și sper că aceste filme vor reuși nu doar să stimuleze gândirea critică asupra politicilor Israelului, ci și să includă narațiunea palestiniană în ceea ce vedem pe ecran, și nu doar în locurile de protest. În acest sens, sper ca și filmele politice mai mici, realizate de și despre palestinieni, să fie distribuite și vizionate, precum Habibi Hussein al lui Alex Bakri, care a rulat la Rotterdam alături de Far from Maine la începutul acestui an.
ELLE: Cum vezi relația dintre cinema și activism? Te gândești ca documentarul tău să fie văzut într-o cheie politică? Latura ta activistă este evidențiază în film prin faptul că participi la proteste în solidaritate cu poporul palestinian.
Roy Cohen: În acest film, a fost important să arăt, și nu doar să spun, ce fel de israelian sunt, adică unul care este conștient de încălcarea drepturilor omului ale palestinienilor de către instituțiile israeliene. În acest sens, a fost important să includ imagini cu unele dintre protestele la care am participat. Am devenit o persoană angajată politic, care se opune ocupației, datorită unor oameni precum Aseel și cu atât mai mult după ce l-am pierdut.
Cu toate acestea, nu consider cinematografia un mijloc de activism. Unele filme ar putea fi benefice pentru anumite cauze – fără îndoială –, dar nu mă interesează filmele care au ca scop principal să facă cunoscută o încălcare a drepturilor omului. Un film bun, în opinia mea, prezintă o poveste umană complexă chiar și în povestea unui activist – iar acestea sunt pline atât de întuneric, cât și de lumină, atât de frică, cât și de curaj. Dacă îmi arăți un film despre un activist neînfricat și de neoprit, s-ar putea să-mi pierd interesul și să mă îndoiesc de credibilitatea lui, indiferent de cauza pentru care luptă.
ELLE: Și, într-o perspectivă mai largă, crezi că este posibil ca arta să fie doar estetică, fără a ține seama de contextul care a generat-o? Cum privești această dezbatere?
Roy Cohen: Cred că arta este întotdeauna consumată într-un context. Cred că aspectul politic se infiltrează mereu în conștiința artistului sau a spectatorului; este inevitabil. Profesorul meu de la facultate, Louis Menand, m-a învățat că până și arta abstractă americană a fost folosită ca instrument politic în timpul Războiului Rece pentru a demonstra superioritatea democrațiilor liberale față de societățile comuniste autoritare; există întotdeauna o poveste și un context politic, iar uneori cele mai puternice opere de artă sunt cele în care politica se află în subtext și nu în text (un exemplu relativ recent fiind filmul Us al lui Jordan Peele).
ELLE: Crezi că filmul tău ar putea contribui, poate, la o pace viitoare? Cum îți imaginezi că s-ar putea instaura pacea în țara ta natală?
Roy Cohen: Cred că filmul poate contribui la înțelegerea mentalității israeliene și a modului în care se trăiește în Israel – iar înțelegerea unei societăți poate fi importantă pentru a ne imagina orice modalitate de a interacționa cu oamenii ei.
Cred că o pace adevărată ar presupune ca Israelul să recunoască ceea ce s-a întâmplat de fapt în secolul al XX-lea și de atunci încoace și să ofere egalitate deplină între evrei și palestinieni în regiune. Aspectele practice ale acestui demers – o conducere demnă, capabilă să-și imagineze, să negocieze și să realizeze o astfel de realitate – sunt ceva cu care nu știu dacă poporul nostru a fost încă binecuvântat.
ELLE: Ce i-ai spus astăzi unei persoane care încă mai are îndoieli cu privire la acțiunile genocidare și crimele (documentate și chiar relatate în timp real în fiecare zi pe social media) ale Israelului asupra palestinienilor?
Roy Cohen: Presupunând că te referi la cineva care se consideră „pro-Israel', l-aș întreba dacă se simte în siguranță sau dacă are impresia că este sigur să fii evreu în Israel în zilele noastre. Și l-aș ruga să se gândească profund la motivul pentru care nu se simte în siguranță. Chiar cred că – dacă înțelegi natura umană – îți dai seama că, pentru ca evreii să se simtă în siguranță în Israel, palestinienii trebuie să trăiască în prosperitate și să simtă că suferința lor din trecut este recunoscută, iar viitorul lor este asigurat. Și dacă poți vedea umanitatea palestinienilor în acest sens, dacă înțelegi că au nevoie exact de ceea ce are nevoie orice altă persoană – nu poți nega suferința lor continuă.
ELLE: Cum este astăzi să fii atât israelian, cât și queer, și să locuiești în Tel Aviv? Cum arată viața alături de partenerul tău și fiica voastră și care sunt cele mai apăsătoare frământări, atât interioare, cât și exterioare, cu care încă te confrunți? Ce temeri ai în legătură cu viitorul tău și al familiei tale?
Roy Cohen: Nu pot răspunde la această întrebare fără a aborda tema clasei sociale – deși am crescut într-o familie din clasa muncitoare (tatăl meu era șofer de taxi, iar mama mea lucra pentru Autoritatea Portuară), am beneficiat de o educație și de oportunități care mi-au permis să ajung într-o situație mai bună decât a lor. M-am căsătorit cu un bărbat care a avut, la rândul său, privilegiul unei educații bune și unor oportunități, așa că viața noastră în Tel Aviv este confortabilă. Tel Aviv este un loc foarte bun pentru doi bărbați evrei care doresc să-și întemeieze o familie; familiile queer sunt extrem de comune aici. În blocul meu de 11 apartamente, mai sunt alte două familii cu doi tați. Asta înseamnă aproape o treime din locuitorii clădirii.
Desigur, membrii comunității queer din Israel se confruntă cu atacuri virulente și violență, susținute de reprezentanții coaliției de guvernare. Acest guvern folosește drepturile LGBT pe plan internațional ca dovadă a superiorității morale a Israelului, deși multe dintre drepturile noastre au fost obținute prin lupte în aceleași instanțe pe care acest guvern le slăbește și încearcă să le distrugă. Asta nu înseamnă că instanțele israeliene sunt perfecte – ele nu fac nici pe departe suficient pentru a contesta guvernul sau armata atunci când vine vorba de privarea palestinienilor de drepturile și pământul lor –, dar au permis oamenilor ca mine să se simtă în siguranță în această țară.
Temerile familiei mele sunt că israelienii vor ajunge să considere normală viața trăită după legea sabiei. Deja observ cum oamenii se obișnuiesc cu rundele de confruntări cu Iranul și devin din ce în ce mai apatici sau chiar încurajatori față de ceea ce face armata în Gaza și Cisiordania. Locul acesta devine din ce în ce mai violent și, în acest sens, nu știu dacă îmi doresc ca acesta să fie locul pe care copiii mei îl vor numi „acasă.' Dar când crești copii, sunt atâtea lucruri de luat în considerare, iar când ai o familie care te susține, așa cum este a mea – și anume surorile mele și copiii lor –, este greu să te gândești să pleci, având în vedere că acești oameni oferă copiilor mei atâta dragoste.
ELLE: În același articol din The Guardian, spuneai că speranța ta pentru viitor a murit odată cu Aseel. Ți-a dat oare vreuna dintre evoluțiile recente vreun strop de speranță? Personal, nu mai am nici un fel de optimism când văd că țara mea, România, se numără printre țările care au trimis cele mai multe transporturi de arme și muniții către Israel, iar complicitatea pentru genocidul din Gaza continuă și în ziua de astăzi.
Roy Cohen: Mi se pare încurajator că există oameni care insistă asupra adevărului în această epocă a propagandei și a minciunilor, și îi întâlnesc la festivaluri de film, în calitate de jurnalist și, uneori, în viața mea de zi cu zi și în conversațiile pe care le port. Chiar și oamenii care nu pornesc în căutarea adevărului îl recunosc adesea – chiar și aici, în Israel. Și asta într-o perioadă în care există, la propriu, mașinării – boți – care se ocupă cu dezinformarea. Așadar, există speranță pentru inteligența umană, în sensul că unii oameni pot vedea dincolo de propagandă și minciuni. Sunt îngrijorat, desigur, de cât de ușor pare să dezumanizezi oamenii. Sunt îngrijorat de cât de ușor este să renunți; am încercat și eu să ajut oamenii din Gaza și m-am blocat – politicile și instituțiile israeliene sunt netransparente, și chiar și platforme precum GoFundMe îngreunează transferul de bani către locuitorii din Gaza. Văd cu ochii mei cum această realitate îmi erodează propria convingere când vine vorba de a ajuta în mod activ oamenii despre care știu că au nevoie de ajutor. Nu pot spune că îmi pierd speranța, dar poate că asta se datorează faptului că mă aflu de partea celor care o duc mai bine în acest moment.
ELLE: În prezent, există o mișcare de solidaritate la nivel mondial, iar percepția generală asupra istoriei acestei regiuni s-a schimbat. Crezi că acest lucru poate duce la o schimbare?
Roy Cohen: Cred că acest lucru a dus deja la schimbări – tot mai multe guverne și mass-media își exprimă deschis opoziția față de violența structurală pe care Israelul a transformat-o într-o armă împotriva palestinienilor. Dar nu uit nici că vor exista întotdeauna ignoranța și rasismul. Nu mă îndoiesc niciodată de capacitățile umane, dar nici de prostia umană.
Citește și:
Exclusiv: Un Oscar inspirat de România. De vorbă cu Natalie Musteata și Alexandre Singh, câștigătorii Oscarului 2026 pentru scurtmetraj, despre un film dureros ca o palmă – Two People Exchanging Saliva
Foto: prin amabilitatea lui Roy Cohen