ELLE: Un al patrulea volum de poezie pentru tine – ce loc simți că mai are poezia în lumea noastră și de ce alegerea sau nevoia de a te exprima creativ în felul acesta?
Tatiana Ernuțeanu: Cred că e mai necesar ca oricând să ținem cu dinții acum de tot ce e uman. Trăim vremuri aride, pline de nesiguranță, instabile, super-tehnologizate și cred că orice mică formă de emoție sau de frumusețe, bunătate, iubire, ne ajută să nu ne dezumanizăm complet. Eu nu scriu poezie doar de-asta, ar fi ipocrit să afirm așa ceva, eu scriu, în primul rând, pentru că simt să o fac.
ELLE: De ce ai tu nevoie de poezie și ce fel de poezie citești?
Tatiana Ernuțeanu: Poezia, în primul rând, mă ajută să-mi golesc spațiul mental de emoții și mai mult, îmi permite să o fac într-o manieră liberă, ce nu și-ar putea găsi locul altfel. Cred că literatura și arta ar trebui să existe independente de orice morală. Întotdeauna am fost preocupată de formele de limbaj, de asta am și ales facultatea de filologie – limbi straine. Chiar și în oralitatea cotidiană, apreciez topica ușor sofisticată, ca tip de enunț natural, exprimarea frustă, dar nu aridă, folosirea cât mai nuanțată a lexicului, alegerea termenilor cât mai adecvați, sunt foarte calofilă. Mă irită kitsch-ul în limbaj și cultismele lexicale cu eternul scop de a înnobila, îndulci artificial, o realitate dură sau banală, după caz, prin termeni prețioși, tot acest arsenal, pe care îl folosesc în mare parte pseudo-intelectualii care cred că așa își arată erudiția și astfel scontând pe intimidarea interlocutorului. Poezia pe care o scriu e una realist-confesională și are un limbaj simplu, nu caută să impresioneze prin termeni, nu e ostentativă, și nu se raliază cu temele mimate, în mare parte, în poezia contemporană, cu scopul de a părea un poet-ideolog.
De citit, poezia care îmi place este cea care abordează o tematică subiectivă și o manieră personală de exprimare. Din România, citesc foarte puțini poeți, adică pe cei care și-au impus un stil propriu și nu pe cei foarte mulți care i-au copiat fie pe unul, fie pe altul dintre aceștia. În rest, citesc poezie internațională, atât cărți, cât și reviste literare recunoscute și îmi place tare faptul că acolo nici un poet nu seamănă cu altul și asta îmi arată că poezia lui nu e una contrafăcută în ton cu agenda modernă. Citesc și multă proză poetică și cărți tip memoir, pe acestea le aleg ținând cont de autorii care mizează pe sinceritatea brută care îi pune și în lumină proastă. Pe cele scrise de persoane publice sau de ghostwriters, pentru ele și nu de scriitori, nu pun mâna, fiindcă sunt doar unele de marketing cu filtre pe viață, mai rău ca Instagramul.
ELLE: Spuneai că SAREF este un volum despre inadecvare și eșec – poți să îmi spui mai multe despre asta? Totodată, cum este să îți asumi aceste lucruri drept personale, într-o lume care comodifică orice, în special succesul, în care totul are rețetă și you have to fake it until you make it?
Tatiana Ernuțeanu: Unul dintre lucrurile care mă inconfortează în viața asta este și cel de a-mi crea o imagine falsă. Vreau să mă prezint lumii cât mai aproape de cine sunt. Să spunem că e poate o formă de iubire față de mine însămi, care să compenseze toate celelalte situații, când nu dragoste, ci nici milă nu-mi ofer. Îmi face bine să știu că oamenii, care eventual mă consideră agreabilă, o fac pentru adevăratul meu eu. E poate singura mea doză de ego. Așadar, așa cum nu adopt vreodată trend-uri din fashion, spre exemplu, considerând că asta îmi șterge personalitatea și notele individuale, așa nu cosmetizez existența. Nu întrec însă nici măsura în a-mi desecretiza viața mai mult decât se cuvine. Cred că un viciu al societății actuale este cel prin care oamenii au fost convinși să-și curatorieze atât de mult viețile, până ajung să pară perfecte, fapt ce produce doar rău de partea cealaltă, fiindcă privitorul (sincer cu sine, știindu-și vulnerabilitățile, problemele proprii, nereușitele) este pus constant în opoziție, ceilalți ajungând să devină o oglindă nerealistă a eșecului propriu. Ce pot face eu este să fiu un exemplu de partea cealaltă. Poate asta va determina, măcar într-o persoană, două, dorința de a păstra cât mai lipsită de artificii imaginea cu care se prezintă.
Ca structură, sunt un om foarte empatic, care crede sincer în durerile umane și care consideră că, dincolo de inechitatea vieții în sine, suntem datori măcar să nu mimăm fericirea, pentru că ceilalți din preajmă ar putea să sufere, și nici măcar n-ar fi o suferință dreaptă, dată fiind falsitatea fericirii. Pe scurt, lung, nu consider eșecul, neșansa, ca lucruri care să te rușineze, căci nu întotdeauna ele dau măsura valorii tale reale. Nu toți plecăm cu șanse egale și nu toți primim în viață șanse egale, altfel meritocrația ar fi cuvântul definitoriu al societății, și nu e. Să ne amintim de „vălul ignoranței' lui Rawls, care zice că o societate corectă este aceea pe care ai concepe-o dacă nu ai ști ce statut sau ce abilități vei avea în ea. O utopie, de altfel.
ELLE: Știu, totodată, că SAREF vine după un an în care ai experimentat un episod traumatic, o revărsare de ură la adresa ta, dar totodată multiple alte pierderi. Cum alimentează aceste situații creativitatea și de ce, din ce înțeleg în cazul tău, fericirea sau echilibrul nu generează poezie?
Tatiana Ernuțeanu: Fericirea, cât și nefericirea se trăiesc, e clar.
Dacă pe prima o lași să se și consume în timp real, complet, până când nu mai rămâne nimic din ea de așternut, pe cea de-a două, nefericirea (cu pierderea, trauma, regretul and so on) o trăiești, însă instinctul te face să nu te lași purtat de ea complet, total, iar reziduurile ei devin niște fantome pe care le poți interpreta în zeci de moduri și transpune în zeci de forme de artă.
Din fericire nu vrei să pleci, pe când din nefericire vrei să ieși sau, dacă nu ieși, măcar să o ignori sau să o repudiezi.
Anul meu care a trecut a fost marcat de acel eveniment, născând, în primul rând, dincolo de impactul emoțional, frustrarea că am trăit ceva pe nedrept. Sunt împotriva abuzului de orice tip și oricât de mic, insinuant etc. Cred despre noi, oamenii, că ar trebui să avem mare grijă unii de alții. Aș recomanda eseul Pale Blue Dot al lui Carl Sagan pentru a înțelege mai clar decât o spun eu de ce ar trebui să fim uniți.
ELLE: Viața și munca ta se îngemănează, îți place să spui că viața e opera ta, asemenea lui Oscar Wilde. Cum se transpun efectiv aceste amintiri, imagini, trăiri în versuri? Îmi poți da un exemplu sau o explicație?
Tatiana Ernuțeanu: Mă întrebi de amintiri. Uite, acum două săptămâni mergeam pe una din străzile care duc spre casă. O stradă pe care, mergând aproape zilnic, firește că am trăit tot felul de stări, de lucruri, de situații. Și de fiecare dată când o iau pe ea îmi și amintesc ceva din toate astea. Eh, de data asta, era o zi toridă, când ai mintea cleioasă și goală. La colț m-a copleșit o senzație de singurătate, însingurare, nici nu știu cum s-o definesc, aproape terifiantă, și am realizat că asta se întâmplă, fiindcă mergeam fără amintiri. Posibil, pentru că sunt un om foarte solitar, am nevoie de amintiri ca de niște companioni, ca de niște ancore, de care leg realitatea, dar fără riscuri. Ce rămâne de spus e că viața mea interioară e infinit mai bogată decât viața mea exterioară, care are coordonate modeste. Și cred că mai e ceva. Tot ce trăiesc, de la banalități cotidiene până la lucruri care îmi înfrumusețează existența sau mi-o prăbușesc, are ecou emoțional, pe care îl transpun, cel mai adesea, în poezie, un loc unde vreau să cred că putem încă să ne permitem libertatea de a fi fără a fi judecați și fără a ne erija în niște modele care nu suntem. Îți zic, tot ce apare în poemele mele există sau a existat de la stare până la obiectul referent numit. Nimic nu e ficțional. Pot admite o viață modestă, pauperă chiar, în anumite perioade, pot admite viața ca un provizorat, dar n-aș putea admite să-mi inventez viața pentru nici o miză din lume.
Am să-ți dau un exemplu. Un poem scris după o zi în care fusesem plecată, mă arsese soarele pe picioare, purtam o sacoșă de pânza the new yorker și o rochie neagră austeră, nu avem nici măcar 10 lei, datorii la întreținere. Realizam, trecându-mi prin minte toate situațiile in care oamenii mi-au spus că n-au întâlnit om mai generos și mai tolerant, că nu-mi folosește la nimic și că orice încercare eșuează, pentru că în forul meu profund, eu nu-mi doresc lucrurile pe care și le dorește majoritatea. Nu simt că m-ar face fericită posesiunile, notorietatea, succesul, vacanțele exotice, mai mult decât m-ar face fericită puțină siguranță financiară și un trai decent, cu toate lucrurile demodate în el. Și nici nu m-a durut să văd neputința de a fi un om al timpului meu. Poate că a fost chiar o clipă curajoasă, când am știut să-mi țin viața în mâini.
azi ți-as da toată sarea din mine
și un
mentorat despre cum
să-ți amenajezi viața low budget
dacă mi-ar servi
această generozitate
despre care
de altfel
oamenii spun
că e monumentală
mai mult decât
o felie de tort de mere
însiropată
adică
nu mai mult de 8 minute lipicioase
de plăcere
adică
nu mai mult de un mic serviciu
pe care
mi l-aș face mie
implicit și tie beneficiarul și contractorul meu
în timp ce disperată
aș tăia orașul în lung și în lat
ca o odaliscă neo-noir
cu soarele în gură să te mușc
cu sacoșa din pânză
care ar trebui să vorbească lumii
că citesc presa internațională
și cu pielea de scortișoară
care și ea ar trebui
să vorbească lumii
că nu-s de-a locului
dar nu-mi servește
pieptul meu plin
cu aer adriatic
ar respira tot precipitat
și inima mea tot te-ar jupui
ascultând-o
și eu aș vrea tot aceleași
lucruri
pe care niciodată nu le cer
aș călca haine și aș coace vinete
aș pune flori în vază și
aș aranja arhitectural
lămâi pe tipsii orientale
primite doar de la oameni
care dorm linguriță
ca o femeie
care împinge orice șansă
în offshore
în timp ce-și face picioarele
spaghetti
pe bordură
spunându-și
to never forget your insignificance
ELLE: Ce relație este între poezia ta și memorie? Cum te gândești la aceste lucruri?
Tatiana Ernuțeanu: Consider memoria un loc unde nu te întorci cu scop recuperatoriu, dar un loc unde poți alege să te întorci, pentru că acolo nimic rău nu se mai poate petrece. Poate fi, e adevărat, un spațiu cald de refugiu, dar și unul crud, însă cruzimea retrăită la mâna a doua sau a treia e infinit mai puțin intensă decât una trăită în prezent, la prima mână.
ELLE: Ai un fel aparte de a-ți trăi și asuma propria feminitate, uneori afirmând-o deplin, alteori plăcându-ți să contrazici, aproape sfidând, clișeele în care este înveșmântată feminitatea contemporană. Cum te uiți la aceste lucruri?
Tatiana Ernuțeanu: Nu mă raportez, în mintea mea, niciodată, la feminitate, pentru că nu consider că sunt o tipă feminină. Nu corespund unui etalon actual al feminității nici fizic, nici emoțional, nici comportamental. În schimb, ceea ce poate părea ca o manifestare a feminității este de fapt o altă formă de a mă exprima ținând cont de nevoile mele afective, umane. Aici eu nu fac rabat. Dacă mă refer la stilul vestimentar, îmi plac hainele care au referințe estetice ce rezidă din preferințele mele, pentru anume epoci, muzică, cinema, literatură, selectate natural, în acord cu personalitatea mea. Dacă mă refer la comportament, apreciez nonșalanța și la ceilalți, și la mine și o practic. Mă simt rău încorsetată în formalism și în convenții fără rost. Emoțional, la fel, lucrurile care mă încântă nu sunt cele pe care le caută așa zisa „femeie modernă'. Nu simt să mă coafez, să-mi fac intervenții de înfrumusețare, să-mi iau poșete și pantofi din ultimele colecții, sa mă tonifiez în sală. Reperele mele de frumusețe sunt altele. Eu nu cred în etaloane de frumusețe, pentru că istoria a demonstrat că până și ele aparțin modei unei epoci. Frumusețea pentru mine e ceva esențializat, mai mult abstract, mai mult legat de ce se simte în preajma ei, decât de niște coordonate.
ELLE: Spune-mi te rog despre intersectarea ta cu un personaj cum este Mark Reeder – care a scris textul de recomandare de pe coperta 4 a volumului tău. Cum s-a ajuns aici?
Tatiana Ernuțeanu: Am văzut filmul documentar B-Movie Lust & Sound in West Berlin, care mi-a plăcut teribil, unde Mark este actor și narator al propriei vieți. Am găsit fascinant modul său de a acționa, în urma unui idealism adolescentin de a părăsi Manchester, plecând în Berlin, să cunoască underground-ul de acolo mai bine, dar și un loc ce îi permitea să poarte uniforme militare, o pasiune de-a sa, pe care și astăzi o are. Prietenia lui cu Cave, Blixa, Iggy Pop și toți actorii post-punk-ului berlinez l-a conturat iconic, și de fapt e un personaj iconic. Aveam un amic aici în București, cu care vorbeam despre pasiuni și am descoperit că și el este un admirator al filmului, cât și al lui Mark, și mi-a spus că l-a cunoscut aici când a venit în România la Institutul Goethe. Mi-a spus că are cont de Insta. I-am dat follow, mi-a dat follow și așa a început relația noastră de amiciție. Nu știu dacă amicul meu i-a vorbit de mine. Apoi iarăși ne-am interesectat printr-o altă prietenă care a mers la celebra Rave Parade, din Berlin, unde Mark a fost unul dintre DJ și printr-o cunoștință l-a cunoscut și, fiindcă era ziua mea și știa că Mark e un favorit, i-a cerut să-mi scrie ceva pe un bilet. Și Mark a scris și mi-a trimis. Apoi cred că i-a plăcut ce postam ca poeme în engleză și așa s-a ajuns să-l întreb dacă ar vrea să-mi ofere coperta 4. Ce m-a impresionat pe mine n-a fost doar generozitatea sa, cât și delicatețea unui gest, acela de a-mi spune să îi trimit cartea, dar neapărat cu autograf. Nu cunosc în România nici o „vedetă' de magnitudinea notorietății sale și cu toate astea nici o vedetă din România nu se poziționează vreodată în postura de a cere un autograf unei om banal, fără notorietate. Asta e pentru mine educație, bun simț, mai presus de toate, un mod de a privi oamenii egal, implicit o normă sănătoasă de viață. Aici, și când trimiți o invitație unei vedete, nu există nici măcar un răspuns de curtoazie, un simplu mulțumesc. A-l ignora pe omul de rând face parte din protocolul de interacțiune al vedetei, pe sistemul uzitat și fără fond: cu cât sunt mai inaccesibil, cu atât îmi va crește cota. Este o țară neîncăpătoare pentru câte orgolii sunt.
ELLE: Felul în care vorbești în cuvinte și imagini în care pui amintiri, plăsmuiri, fantezii îmi amintește într-un sens de poeții avangardei românești și de modul în care se raportau ei la asocierile din care se năștea poezia lor. E vreo epocă a poeziei românești de care să te simți apropiată?
Tatiana Ernuțeanu: Nu am o epocă, am autori preferați, însă am încercat întotdeauna să nu mă las influențată de vreunul, fiindcă am acest soi de mândrie, să scriu ca mine. Nu scontez succesul, încercând să-l ating imitând pe cineva care l-a avut, ci vreau să-mi fac auzită vocea proprie, atât cât e, nici mai bună, nici mai rea. Îmi plac mult, într-o ordine cum îmi vin în minte: Frank OHara, Nazim Hikmet, Roberto Bolano, Robert Frost, Cohen etc.
ELLE: Pe lângă poezie, te exprimi prin colaj, eseu, broderie. Ce fel de descărcare a interiorului, ce fel de nevoie îți acoperă fiecare dintre aceste medii?
Tatiana Ernuțeanu: Sunt modalități care se aleg inconștient. Nu am o intervenție deliberat decizională. Este un sentiment cel care mă îndeamnă fie sa aleg scrisul, fie foarfeca, fie acul. Sunt și factori externi, care influențează alegerea, însă. Vara, spre exemplu, nu pot scrie. Soarele și căldura sunt stimuli prea intenși pentru mine, care mă obliga să stau în prezent, neoferindu-mi un cadru potrivit pentru a mă întoarce nici în memorie, nici a călători într-un viitor apropiat și nici măcar pentru a analiza prezentul.
Toate mediile, însă, dau formă stărilor mele interioare, pe care simt că cel mai bine le comunic așa. Altfel, sunt o tipă foarte interiorizată, nu pot lega nici prietenii ușor dacă nu există afinități sau dacă celălalt nu știe să-mi ofere un spațiu cald, mi-este greu și să mă confesez cuiva cu care nu am o relație profundă, acompaniată de dragoste, mi-e greu să mă plâng, să mă lamentez, chiar si să vorbesc despre fericire.
Citește și:
10 cărți de citit în vacanță, care te vor emoționa
Foto: prin amabilitatea Tatianei Ernuțeanu