La vremea la care ajungeam să înțeleg cu adevărat care-i treaba cu muzica, Elton John relansa una dintre piesele sale clasice, Candle in the Wind. Scrisă inițial ca un omagiu pentru Marilyn Monroe, dar transformată pentru a-și comemora prietena, pe Lady Diana Spencer, și cântată cu lacrimi în ochi la Westminster Abbey, melodia a devenit coloana sonoră a unei tragedii care îndurerase toată planeta, nu doar o fată impresionabilă care mai credea încă în povești cu prințese – și a devenit cel mai bine vândut fizic single al tuturor timpurilor.
Îmi trecuseră până atunci pe la urechi, ajunse cu întârziere în eterul românesc, acordurile melancolice de la Nikita sau Sacrifice, repetate cu insistență la banchetele școlare, sau energica Im Still Standing, care mă va ridica probabil de pe scaun și când voi ajunge la vârsta la care genunchii mei se vor împotrivi oricărei mișcări bruște. Și, desigur, coloana sonoră dramatică pentru The Lion King, care i-a și adus un Oscar. Am prins, deci, partea matură a carierei sale, și nici pomeneală să fi știut atunci de când se afla acest extraordinar artist în vârful clasamentelor, ce serie incredibilă de producții muzicale a putut să genereze, ce parteneriat fructuos avusese de-o viață deja cu Bernie Taupin, cel care îi scrie și astăzi versurile pieselor, sau ce tumult personal ascundea sub ochelarii extravaganți și ținutele flamboaiante.
De aceea apariția documentarului care îi este dedicat și care a fost co-regizat de R.J. Cutler alături de David Furnish, soțul lui Elton John, m-a bucurat enorm. Lansat curând după încheierea uriașului turneu de adio (de 330 de concerte) al artistului – singurul care să fi avut cel puțin o piesă în Top 10 în 6 decade consecutive –, filmul leagă cele cinci decenii de carieră, de la primul lui concert la Dodger Stadium până la ultimul, în același loc – deși, ca să fiu precisă, ar trebui să spun că sunt ultimele, pentru că a fost vorba despre trei concerte, toate sold out.
Chiar dacă documentarul marchează retragerea lui Elton John din turnee, asta nu înseamnă că artistul nu-și va continua activitățile creative. În ultimii 5 ani ne-a demonstrat că e în continuare, deși nu fizic, în formă. În 2019 a lansat filmul Rocketman, pe care l-a co-produs, dar și volumul autobiografic Me; colaborarea lui cu Dua Lipa, Cold Heart (PNAU Remix), a răsunat în toate cluburile și la toate radiourile în 2021, iar cea cu Britney Spears, Hold Me Closer, a marcat revenirea artistei în lumina reflectoarelor, după îndelungata ei bătălie pentru a-și recăpăta drepturile asupra propriei voci & vieți. Și asta pe lângă munca artistului de a susține artiști foarte tineri și aproape necunoscuți prin intermediul proiectului Rocket Hour, găzduit de Apple Music, sau de semnificativa sa activitate activistă și caritabilă. Elton John AIDS Foundation, inaugurată în 1992, a strâns și redirecționat de atunci peste 600 de milioane de dolari către organizații care se ocupă cu combaterea și prevenirea infectării cu HIV în toată lumea – inclusiv în România, unde primele proiecte de prevenire destinate bărbaților gay au fost finanțate și de el.
Totuși, retragerea unui artist de asemenea calibru din turnee – a susținut aproximativ 4.600 de concerte –, combinată cu mai recentele sale probleme de sănătate, nu are cum să nu fie acompaniată de un aer de tristețe și de gândul că, ei bine, până și marii artiști sunt muritori. Însă aceasta nu este, deloc, senzația pe care o dă vizionarea documentarului.
R.J.Cutler, co-regizorul proiectului (și al multor altora, precum The War Room, A Perfect Candidate, Billie Eilish: The Worlds a Little Blurry, The September Issue, The World According to Dick Cheney, Martha etc.), ne-a spus de unde vine senzația de proiect onest și plin de bucurie pe care o aduce filmul. „Cred că ce aduce bucurie în film este faptul că Elton este dovada vie a faptului că o viață onestă, trăită cu intenție, poate conduce la o fericire personală foarte reală și profundă. Și asta nu e doar ceva ce ne dorim toți, dar suntem și recunoscători să vedem întâmplându-se.'
Bucuria, trebuie spus, vine pe un fundal deseori întunecat, pe care Elton John nu s-a ferit să îl discute, să și-l asume și să-l arate și în alte proiecte ale sale: luptele sale cu dependența de alcool și droguri, o tentativă de suicid, dificultatea de a trăi o viață ascunsă ca bărbat gay, abuzurile severe suferite în copilărie, oglindite apoi în prima sa relație sentimentală serioasă, cu cel care îi era și manager – toate arată că, după ce magia reflectoarelor și a aplauzelor înceta, viața artistului nu era nici pe departe la fel de roz ca paietele sau pantofii strălucitori pe care îi arbora.
Poate că aceasta a și fost motivația lui R.J. Cutler de a se apropia de Elton John ca subiect. Primele sale documentare au vizat personaje puternice din viața politică, dar preocupările lui au virat și către pop icons precum Martha Stewart sau Billie Eilish. Întrebat ce l-a determinat să își mute atenția către acest domeniu, el spune: „E amuzant, pentru că eu nu cred că mi-am mutat atenția dintr-o parte în alta. Sunt doar un regizor care face filme despre lucruri care îi stârnesc curiozitatea. Iar Elton este unul dintre oamenii în legătură cu care am fost mereu curios. Când eram tânăr am fost cel mai mare fan al său. Știi cum e, încă de când eram un băiat, când începeam să înțeleg despre ce este lumea, atunci ieșeau acele albume ale lui Elton, chiar cele despre care vorbește pe larg și documentarul. Asta se întâmpla între 1970 și 1976, când Elton John a lansat 13 albume într-o perioadă de 5 ani, iar 7 dintre ele au ajuns direct pe locul întâi în topuri, ceea ce era nemaiauzit. Munca aceasta era extraordinară. Și am știut și că, dincolo de succesul său enorm, la vremea aceea era o persoană teribil de nefericită. Era dependent de droguri, nu dezvăluise că este gay și era singur. Până când și-a făcut coming out-ul, în 1976, atunci cred că a luat această cale a fericirii personale, a renunțării la droguri, și a mers către o viață împlinită, ceea ce include și viața lui de acum, alături de familia lui. Aceasta este povestea pe care am vrut să o transpunem în film. Este o poveste puternică și una pe care am fost încântat să o spun. Și David Furnish, cu care am co-regizat, a simțit la fel.'
Când lucrezi la un astfel de proiect care acoperă cariera și viața unui om care e, oricum, mai cunoscut decât cei mai mulți, pare că e nevoie să devii un fel de expert în persoana respectivă. Așa că am vrut să aflu dacă R.J. Cutler a aflat pe parcursul documentării sale ceva, un detaliu care să-l surprindă la subiectul său. „Ei bine, cred că ceea ce a fost surprinzător a fost că Elton își descrie, pe deplin corect, viața ca fiind plină de momente de mare noroc, de șanse, de hazard fericit. Dar, în același timp, vedem un bărbat care a știut ce vrea și a ales această cale în viață. A luat decizii curajoase în privința propriei vieți, decizii cu multe consecințe, pentru a trăi cea mai onestă și mai satisfăcătoare viață pe care putea s-o trăiască. Și asta este, cred, ceva ce aș spune că a fost revelator pentru mine făcând filmul.'
Unul dintre momentele surprinzătoare redate în documentar privește nu doar prietenia apropiată dintre Elton John și un alt uriaș artist, John Lennon, ci și concertul în care cei doi au împărțit scena, la Madison Square Garden, în 1974. Seara aceea, care a fost o surpriză pentru publicul venit să îl vadă pe Elton, avea să se dovedească semnificativă în mai multe privințe: a fost seara în care Lennon s-a împăcat cu Yoko Ono, primul concert al lui Lennon după multă vreme, dar și ultimul performance live al vieții sale, care avea să se încheie dramatic șase ani mai târziu. R.J. Cutler a avut norocul de a fi fost în public pentru acea împrejurare unică în istoria muzicii, și tocmai de aceea a încercat să redea sentimentele trăite atunci în proiectul său de astăzi.
„A fost o experiență extraordinară pentru mine', spune el. „Eram un băiat de 13 ani, devenind adult, cum îmi place să zic, și a avut un impact uriaș asupra întregii mele ființe estetice, sincer să fiu. Concertul a fost spectaculos. Cele trei piese pe care le-au cântat împreună Elton și John Lennon au fost încântătoare. Madison Square Garden s-a cutremurat la propriu. Știi cum e, am fost de multe ori acolo la evenimente sportive uriașe și la concerte, și la fel și Elton, cu siguranță a văzut mult mai multe decât mine. Dar nici unul dintre noi nu a mai experimentat vreodată ceva care să semene cu acea noapte. Să recreăm acel moment pentru public a fost una dintre cele mai mari priorități ale noastre, pentru că, dincolo de toate lucrurile prin care trecea Elton în acei ani, a fost foarte important să arătăm și cum era pentru el pe scenă, când totul mergea minunat. Obișnuia să spună că cele două sau trei ore pe zi când era pe scenă nu ar putut fi mai fericit. Așa că, să arătăm bucuria aceea, să arătăm cum își făcea meseria, să arătăm o prietenie profundă, chiar o mare dragoste pe care o aveau unul pentru celălalt, să arătăm impactul lui Elton asupra vieții lui John, să explorăm tema mortalității mai mult, așa cum filmul o face cu siguranță, și cea a fragilității vieții… Nu știi niciodată, de pe o zi pe alta, ce se poate întâmpla. A fost foarte important să punem toate aceste idei în acea secvență care îi are în centru pe Elton John și John Lennon.'
Deși revelator, momentul care îl are în centrul atenției și pe Lennon este doar unul dintre cele foarte emoționante ale filmului. Un altul îi aduce discret în atenție pe cei doi copii pe care Elton John îi are cu David Furnish, care apar într-o conversație pe Facetime cu tatăl lor aflat în turneu, dar și, la finalul turneului, chiar pe scenă. E emoționant să îi vezi pe cei doi copii fericiți alături de părinții lor, ca o încununare a vieții lui Elton, marcată de abuzurile din propria familie. Și e cu atât mai emoționant și mai relevant pentru că cei doi sunt copiii unui cuplu format din persoane de același sex, poate inconștienți încă de faptul că servesc drept exemplu și demonstrație că nu contează ce gen au părinții care le acordă întreaga lor dragoste.
„Am construit filmul astfel încât să punem în contrast copilăria lui Elton și cea pe care el o oferă propriilor copii. Elton a spus că și-a trăit întreaga copilărie în frică și a jurat că va face tot ce-i stă în putere să se asigure că copiii lui nu vor simți frică nicicând, cu siguranță niciodată în copilărie. Iar lucrul minunat, cred, despre felul în care îi cresc Elton și David, este că relația lor de familie, relația lor cu Zachary și Elijah nu este portretizată drept parenting din partea unor persoane de același sex. Este pur și simplu parenting. Sunt arătați ca o familie. Când sunt toți pe scenă la Dodger Stadium, în fața a 70.000 de oameni, vezi dragostea pe care o împărtășesc. Vedem o familie. Ne vedem chiar propria familie sau, sperăm, familia la care aspirăm. Cred că asta este emoționant.'
În final, pentru că timpul alocat alături de regizor se aproprie de sfârșit, ajungem și la ultima întrebare: și anume, ce caută la persoanele despre care decide să facă un documentar? Ce calități? Ce îl interesează?
Cred că îmi caut un subiect prin intermediul căruia să explorez niște teme. Mă gândesc la filmele pe care le fac ca cinema, în primul și-n primul rând. Și cred că în același fel este pentru cei care au făcut filmul despre Bob Dylan care urmează să apară, sau Maestro anul trecut, sau Oppenheimer. Sunt filme despre oameni reali dar în același timp sunt cinema, sunt literatură, sunt artă. Explorează niște teme, niște personaje. Explorează evenimente care au avut consecințe, experiențe umane. La fel și cu acest film, a fost o ocazie să fac un film despre mortalitate și despre un bărbat care este un mare artist care și-a construit o viață anume. Și despre faptul că își ia la revedere de la acea viață pentru că a găsit fericirea pe care a căutat-o toată viața. Elton John a spus că, atunci când viața lui se va sfârști, nu ar vrea să îi scrie pe mormânt câte milioane de discuri a vândut, ci că a fost un tată bun și un soț bun și un prieten minunat. Aceasta este povestea filmului. Asta caut. Caut posibilitatea de a explora aceste teme în cinema.'
Foto: Sam Emerson, Ron Pownall, prin amabilitatea Disney+