Una dintre primele furtuni ale verii mătura orașul în rafale în ora în care vedeam, în mica sală de la Centrul Național al Dansului București, repetiția finală a spectacolului Mișcări neautorizate, un show în limba engleză susținut de o devastator de fragilă și de expresivă Mara Bugarin. Actrița performa un text de Mihai Mihalcea, care adunase într-o formă deopotrivă amară, ironică și poetică, simultan dezolată și plină de speranță, două secole de istorie și urmele adânci pe care le-au brăzdat pe corpurile și în mințile noastre. Un trecut la fel de continuu și prezent… ca prezentul, în care promisiunea emancipatoare a tehnologiei nu s-a materializat decât prea puțin, cu costul prea mare al disciplinării, monitorizării și eficientizării neîncetate a ce suntem și ce putem face. Mai mult, a ce putem imagina ca un posibil viitor.
Luni mai târziu, înainte de stagiunea de toamnă, am vrut să vorbesc cu cei doi despre spectacolul lor, care încapsulează într-un răstimp scurt și într-o formă sensibilă și inteligibilă angoasele contemporane pe care le resimțim, într-o măsură sau alta, toți. Voiam să știu cum au reușit să redea neliniștile și tensiunile sociale crescânde, deconectarea de noi și de ceilalți, într-un fel care le explică, încearcă să le vindece și care, în final, oferă un strop de speranță. Faptul că ne-am reunit online, deși eram toți în oraș, a devenit semnificativ: era prea cald să poți merge pe stradă. Dunărea secată, apelurile la raționalizarea consumului de energie, permanentul statut aproape junk al României, problematica construire a unor centre de date, măsurile de austeritate, climatul politic, discursul public violent din jurul lor, toate creau contextul pentru care o discuție despre spectacol era imperios necesară. La fel cum e necesar un spectacol despre procesele, sistemele și mecanismele care ne-au adus aici, care propune, în final, o posibilă evadare dintr-un cerc care nu încetează să se strângă.
Bazat pe textul conferinței perfomative a lui Mihalcea, Unauthorized Movements: from Taylorism to Dance and Digital Surveillance (taylorismul este un sistem de diviziune științifică a muncii care crește eficiența industrială prin divizarea sarcinilor și cronometrarea mișcărilor muncitorilor, n.red.), spectacolul explorează, ca într-o halucinație, modurile în care corpurile umane pot scăpa acestui control, traversând începuturile industrializării, optimismul de marketing al jumătății secolului trecut și prezentul dominat de tehnologii de supraveghere și de un cult al optimizării personale, toate din perspectiva corpului feminin, cu atât mai privit și controlat, funcționând ca o arhivă a felurilor în care s-a manifestat puterea asupra lui.
Îi cer, mai întâi, lui Mihai Mihalcea să-mi explice cum s-a născut show-ul: „Proiectul a plecat de la textul unei conferințe, când m-am apucat să scriu ceva în termeni mai academici. Dar nu sunt genul care să poată scrie așa, pentru că mă interesează mai mult texturile astea ale umanului și umbre, și emoții. Pe măsură ce scriam, cu cât încercam să fiu mai serios, cu atât îmi dădeam seama că nu pot. Și la un moment dat am început, cu laptopul în față, să citesc și ceva a declanșat în mine dorința de a-l citi ca un personaj de desene animate. Cred că mi-a apărut ideea că toată această poveste cu AI, tehnologie, ne este vândută ca o poveste de adormit copiii. Că, dacă intri în substrat, găsești o grămadă de lucruri care nu sunt neapărat liniștitoare. Și din momentul ăla s-a declanșat o poftă de ludic, de a sări din locul în care eram și de a-i da această glazură, pentru că îmi place să lucrez cu texturi care produc o aparență de ceva, dar spun complet altceva. Și am constatat, fără să-mi dau seama că e o tehnică, o metodă, că de foarte multe ori am apelat la asta. Ai lucruri care au deasupra o glazură roz, și dedesubt așteaptă balaurul cu șapte capete. Am făcut conferința performând în fața laptopului, lăsându-mi corpul să reacționeze spontan la tot ce citeam. Centrală pentru mine era capacitatea corpului de a înșela toate instrumentele care încearcă să decripteze informația care provine de la noi, din corp, în toate felurile posibile. De la retină, la cum ni se mișcă pupila, la respirație, la toate device-urile care ne măsoară. Și la un moment dat mi-am zis: vreau un spectacol.'
A organizat un casting și așa a apărut în poveste actrița Mara Bugarin. Mihai știa, făcând un spectacol bazat pe text, că nu are nevoie de un dansator. Cei doi mai lucraseră la un moment dat împreună, dar în graba cu care sunt repetate și realizate spectacolele azi, cu constrângerile timpului, bugetelor, precarității generalizate, nu apucaseră să se cunoască bine. Întâlnirea le dăduse doar impresia unei potențiale relații de încredere, a unei posibile creativități pe care să o exploreze mai târziu.
Mara povestește că a intimidat-o anunțul de casting, care cerea pe cineva cu abilități extraordinare de mișcare. Dar s-a întâlnit întâmplător cu Mihai, i-a mărturisit că ar vrea să încerce, iar el a încurajat-o. Și apoi, spune ea, la unison cu Mihai, totul „a devenit foarte firesc'. Au povestit despre text, au povestit despre lume și despre ei și „Mihai a devenit rapid un om în care puteam să am încredere și care simțeam că-mi taie din rădăcină lucrurile care mă sufocă, mă înspăimântă și pe care probabil că le-am internalizat, ca actriță, de-a lungul timpului. Nu am repetat cum repet în mod obișnuit la teatru, când un regizor știe exact unde vrea să ducă spectacolul și eu doar execut. A fost foarte mult despre a integra fricile noastre, despre lumea de acum și tot ce trăim, cu ce mă confrunt eu, ca femeie, când vorbim despre surveillance și despre un corp privit și controlat.' Spre deosebire de teatru, mai povestește Mara, unde procesul e rigid, iar mediul e „mai tough, foarte competitiv', procesul lucrului alături de Mihai pentru Mișcări neautorizate a fost eliberator.
Traversând istoriile în vreme ce performează, rostește textul și semnalează intrarea într-o altă eră renunțând la straturi succesive de haine, dar și la gesturi, Mara experimentează modalități noi de a fi în spațiul scenei, în fața publicului. „Când ne apropiam de premieră, cred din cauza emoțiilor și stresului, tindeam să mă duc înspre lucrurile care îmi sunt familiare din teatru; și ce îmi e familiar este această repetiție pur și simplu invincibilă. Asta e ecuația cu care funcționăm în teatru. Cu cât reușești să reproduci mai bine ceva, cu atât ești mai actor. Când am avut premiera la Sofia pentru Mișcări neautorizate, reproduceam ce am repetat, ce a funcționat. Apoi, când am venit la CNDB, am avut niște discuții cu Mihai care îmi spunea: ‘Lose it, lose it. Nu trebuie să te duci undeva, nu trebuie să reproduci ceva. Tu ești acum, atacă materialul, mișcarea, ideea cu energia ta de acum. Și asta a fost greu de făcut pentru mine. Cum adică cum sunt? Eu, uneori, sunt anxioasă. Nu pot să fiu anxioasă pe scenă. Și, de fapt, așa trebuia. Intri pe scenă și ești anxios, ai mâini care-ți tremură, nu le bagi prin spate să nu le vadă publicul, ci din contra. Le pui în față, să vedeți și voi exact ce mi se întâmplă acum în corp. Dacă tot vorbim de corpul liber, este cu atât mai stupid și paradoxal să avem un corp foarte redus și chinuit într-un spectacol despre cât de important este să fim liberi în corpul nostru și în exprimare.'
„Apropo de proces, te întorci la ce știi că ai de făcut sau folosești orice vine spre tine ca material de lucru, folosești cumva și frustrarea. Pericolul e să te poziționezi și să vezi toate lucrurile neconforme cu așteptările tale drept inamici în procesul tău, chiar în timpul actului performativ, sau să le aduci înăuntrul procesului și să lucrezi cu ele. Aici cred e diferența între teatru și zona de performance, dans… fără să generalizăm.', spune Mihai Mihalcea.
Continuă prin a exemplifica cu procesul lui de scriere a textului, care „agață și se ciocnește și ricoșează și adună și interacționează cu tot felul de lucruri, de la oameni, la idei, referințe… și nu fac separare între ce mi se întâmplă pe plan profesional și ce mi se întâmplă în viața de zi cu zi. (…) Eu mă simt foarte ciudat în relație cu textul, pentru că nu am pregătire (în scris, n.red.). Nu-i așa, în capul meu, într-un vid, în care eu am expresia pură, intactă, a unor chestii particulare. Nu pornesc cu un gând de structură, nu văd scene. Dai drumul la ceva, declanșezi; și lucrurile pur și simplu se cheamă. Se duc într-o anumită zonă, o substanță intră în relație cu alte substanțe, cu anumite lucruri o să se respingă, cu altele o să se atragă, se creează noi alchimii. Nu-i un proces conștient, în care eu văd ce efect va produce. E mult mai conținut în ceea ce există în mine, în ce am acumulat în viața mea. Încapsulezi, arhivezi tot felul de lucruri, dar cumva încerci să esențializezi. În alte părți, povestea cu taylorismul e old story. La noi nu vezi lucrări despre asta; a făcut Alexandra Pirici o lucrare video în care a adresat-o, acum niște ani. Și pentru mine era important, mai ales în relație cu mișcarea, cum ne-a fost măsurată, testată, observată, comparată, corectată, optimizată, monitorizată. Acești termeni era evident că erau plantați în creierul meu. De la mers, la postură, la respirație, la toate celelalte amprente ale mișcării. Și mă interesa în relație cu această privire care încearcă să decripteze tot.'
Când în ecuația spectacolului a apărut Mara, povestește Mihai, pentru că era vorba despre o femeie, era evident că personajul nu putea fi o entitate abstractă. „A apărut, foarte prezentă din discuțiile noastre, privirea bărbatului de-a lungul timpului. Privirea cărui bărbat și ce fel de observare, ce clasificare, ce sisteme de cunoaștere care au creat ce univers?'
Mara, care lucrează chiar acum, ca regizoare, la un spectacol despre feminism și spune că se gândește încă mai mult la aceste lucruri, povestește că „ce mă interesează este legat de cum domesticim și cum educăm un corp feminin, cum reproducem, că e și asta o formă de dresaj, comportamente de dominație masculină. De fapt, noi nu am avut istoric spațiu să ne dezvoltăm un limbaj propriu, și atunci, în ce știm să existăm corporal, dar și mental (vulgarizez și generalizez acum), sunt comportamente din astea precum femeile care se strâng ca o formă de submisivitate a corpului. Dacă ajungi în poziție de putere ca femeie, de multe ori ajungi să zbieri, să exprimi un soi de violență, corpul tău ține multă violență și dominație, pentru că așa am văzut că se obține putere. Și mi se pare interesantă partea asta. Vedem aceste povești de succes cu femei din corporații, din politică, care trebuie să aleagă constant, fundamental, între munca productivă și cea reproductivă, să jongleze. Spre exemplu, în spectacol, în partea de început, de secol XIX, expresia corpului mi se pare cea mai liberă, e ipostaza care seamănă cel mai tare cu corporalitatea unui copil. Dar noi nu am văzut-o neapărat așa, ci mai curând a fost despre cum explorezi viața, lumea, spații, obiecte, materii cu curiozitate. Unde putem să găsim un soi de libertate în corp, ca femei? Să ne dăm voie să inventăm limbaje noi? Să explorăm tot? Dar e foarte greu, că ești constant trigger-uit să reacționezi într-un fel conform. Despre asta mi se pare că e vorba acum.'
Toate aceste teme, povestește Mihai, fermentau de multă vreme în el, „căutându-și forma, metabolismul, felul de a interacționa cu celelalte'. Între ele, au lăsat loc și libertate pentru accidente și spontaneități, în cadrul procesului. „Dar vorbim și despre economic, și asta ne întoarce la spectacol. Procesele artistice s-au scurtat în ultimii 30 de ani. Aveam spații de lucru de luni de zile, puteai să stai șase luni în repetiții. Acum șase săptămâni au ajuns un standard în teatre, în instituțiile publice și în zona independentă. Și asta obligă oamenii să fie mai indisponibili, pentru că lucrează în mai multe procese, și totul devine mai reductiv, mai schematic, mai pe eficiență și productivitate. Și așa revenim la tema spectacolului.'
Istoriile și tensiunile reținute profund în corpuri și în mișcările sau în lipsa de mișcare fluidă, organică, îi sunt evidente de multă vreme lui Mihai Mihalcea. Povestește cum prima sa călătorie la Paris, în anii 90, i-a produs un șoc cultural. Acolo și-a dat seama că oamenii erau mai relaxați în propriile corpuri, șezând pe trotuar, pe iarbă, mișcându-se, în vreme ce noi suntem și acum mai rigizi. „Sunt indicatori care arată câtă libertate ne acordăm nouă, în propriul corp și în spațiul public.'
Ultimii ani au amplificat supravegherea asupra corpurilor. Ne măsurăm de bunăvoie somnul sau respirația, pașii și șederea, în vreme ce device-uri de toate felurile ne monitorizează în stradă, pe Internet, pretutindeni. Suntem mereu priviți, într-o măsură care ne face să internalizăm această privire și să ne-o aplicăm chiar noi, și tocmai această eră a supravegherii neîncetate, digitale, este și ultima epocă interogată în Mișcări neautorizate.
Mihai spune că e ușor de înțeles de ce accelerarea acestor tendințe în ultimii ani a născut atâtea teorii ale conspirației: „După pandemie s-a apăsat pedala la maximum, și are legătură cu digitalizarea. Am avut pandemia, distanțarea, eliminarea cash-ului, criză economică, Ucraina, Gaza, apariția la scară largă a AI-ului… digitalizare intensă, intensă, intensă. Și din toată această cronologie, normal că poate să pară o strategie clară, intenționată. Riști să o iei razna pe câmpii și să crezi că cineva clar știe un pic mai bine ce vrea acolo. Dar am speranță, totuși, că viața e mult mai complexă și că are multe colțuri, umbre și necunoscute, că nu e ceva atât de controlabil, atât de ușor. Că ceva scapă întotdeauna și că ceva, de undeva, de unde nu te aștepți, poate să mai răstoarne lucrurile. Având în vedere proporțiile, e greu, puterea e foarte mare, disproporționată total. Dar cred că trebuie să lăsăm spațiu și pentru ce nu știm și nu putem anticipa. Pentru că, trăind chestia asta atât de intensă, cu un volum atât de mare, atât de rapid, mintea noastră caută să găsească sens, încerci să procesezi, să gestionezi. Dar sunt foarte multe lucruri despre care nu știm nimic. Și vreau să-mi păstrez un echilibru, să pot să zic în fiecare secundă că am greșit, că nu am fost capabil să văd ceva.'
Dar vremurile cărora le-a fost martor, arcul de timp pe care l-a traversat ca adult, din 90 încoace, îi arată clar o transformare. Dacă pentru generația lui sau a mea viitorul luminos era un lucru care putea să existe, măcar ca potențial, în imaginație; pentru generația Z, crescută cu Internet și tehnologie de toate felurile, din care face parte Mara, ce urmează pare din start mai întunecat.
„A fost una dintre primele discuții pe care le-am avut cu Mihai, chiar în casting. Vorbeam despre faptul că oamenii născuți în 90 nu prea au încredere în viață. Nu auzi tineri care să spună că vor să facă chestii, să miște ceva. Toată lumea simte că, oricât ar face, nu va fi niciodată destul. Ce văd în jur și ce citesc e foarte scary, iar mișcările underground de rezistență sunt foarte fracturate și nu avem neapărat acces la ele. E o mică speranță, deși e foarte greu să o vezi. Dar, istoric, cu cât e mai greu, cu atât mai mult găsești forța să te aduni și să faci ceva care să dinamiteze structurile astea care te sufocă. Și la asta sper.'
Legat de spectacol, continuă Mara, poate că optimismul care poate fi luat din el vine din „faptul că avem un spațiu în care să ne trăim depresia colectiv. Mulți mi-au spus că a fost tare să le fie frică de AI și de Trump și de surveillance în același spațiu cu alți oameni, să poată vorbi despre asta.'
„Noi am și formulat spectacolul ca o halucinație', spune Mihai. „Ideea asta a fost foarte prezentă. Poate e și denial. Dar adevărul e că mi-a dat mult de gândit, de ce simt nevoia să dau aceste lucruri afară. E prea mult, e prea plin, e imposibil de gestionat, orice ai face. Nu ai cum să gestionezi toți anii ăștia, toate secvențele astea atât de puternice, cu volumul și la intensitatea asta și cu atâtea corpuri murind în fața noastră. Cu ce argumente ai putea să înțelegi? Mi se pare că primul lucru pe care ar trebui să îl facem este exercițiul de a imagina posibilități. Trebuie să retrezim în noi acest tip de imaginație, care este primul pas înainte de a acționa. Ăsta cred că trebuie să fie declanșatorul. Altfel mi se pare degeaba, dacă suntem îmbibați în acest negativism foarte prezent. Trebuie să găsim cadre în care să purtăm imaginarul spre infrastructuri ale speranței.'
Citește și:
Ecaterina Aguiar-Lucander: „Arta este o sursă primară’
Foto: Petre Fall, Teodora Simova