Lentoarea și lumina de august inundă grădina în care mă întâlnesc cu Ioana Bâldea Constantinescu, după ora prânzului, pentru a sta de vorbă despre cea mai recentă carte a ei. N-am apucat s-o văd de la lansarea cărții, cu câteva luni în urmă, și cam tot atât a trecut și de când am citit-o, așa că-mi reconstruiesc în gând volumul, cu toate ițele care îl fac să pară complicat inițial, o armătură de povești pe care se sprijină o construcție solidă și înduioșătoare. E doar o impresie, căci cartea Ioanei, adunând amănunte, curiozități, bizarerii istorice și personaje de tot felul, e în fapt un labirint ale cărui cărări se luminează treptat pentru a trasa, în cele din urmă, un drum drept. Despre felul meticulos în care a așezat lucrurile îi și spun prima dată, curioasă să aflu cum a alcătuit un edificiu de cuvinte în care încap atâtea vieți.
„Cred că a fost o formă de supraviețuire.', răspunde ea. „Au fost niște ani în care, dacă nu era și povestea asta, mi-ar fi fost foarte, foarte greu. Să știi că s-a construit pe câteva imagini și pe o muzică, realmente. În pandemie, când stăteam toți în casă și ne uitam pe geam, am spus că o să scriu o poveste despre un băiețel care vedea fiecare zi un domn în vârstă plimbând un câine prin fața geamului lui, și asta o să fie povestea mea. Am uitat că am spus asta, mi-am amintit mult mai târziu. Eu am fost mulți ani și sunt într-un fel, în continuare, un om de sunet. Am nevoie ca de aer de soundtrack și de muzică. Și am avut muzica asta, Mahler 1, care mi-a cântat pe dinăuntru foarte, foarte tare. Și mai este casa asta ciudată pe care o văd pe geam. E foarte interesant să-ți faci niște povești despre un loc în care n-ai intrat niciodată. Deși fetița mea are apetit pentru trespassing și de fiecare dată speră, când trecem pe lângă ea (și trecem des), că o să găsim ușa deschisă și o să vedem cum arată pe dinăuntru, îmi doresc să nu găsesc ușa deschisă niciodată și, dacă o găsesc, să am puterea să nu intru. Așa că nu știu cum s-a construit, în afară acestor elemente. Cred că arhitectura ei a fost o muzică și au fost straturile astea pe care le avem toți pe dinăuntru, care sunt de suferință și de salvări succesive din suferințele astea.
Cred că am vrut să văd realmente ce se poate recupera dintr-o lume care s-a dărâmat în jurul tău, și mi-a ieșit asta. S-a recuperat asta și, într-un fel, cred că m-am recuperat și eu, m-am salvat și eu un pic.' Castelul din titlul cărții e o casă în jurul căreia se înfiripă istoriile personale ale mai tuturor personajelor ei, dar mai ales a Clarei, o tânără mamă pe care propria mamă s-a răzbunat; a fiicei ei, Martha, și a lui Hanno, cărturarul care le veghează din apartamentul învecinat. Peste timp, casa în care locuiesc cei trei devine subiectul atenției concentrate a unui băiețel dintr-o casă alăturată, care observă zilnic plimbările unui bărbat în vârstă alături de câinele lui. Viața băiețelului și ale părinților lui se desfășoară, în pagini, în paralel cu traiul vechilor locatari ai castelului, până ce toate se dovedesc a se fi înfiripat din aceeași urzeală despre care Ioana îmi mărturisește că s-a derulat în scrisul ei „foarte ușor' și fără prea multă muncă de cercetare, cu câteva notabile excepții. „Partea care ține strict de cutremurul din 77 și de vânzarea sașilor de către statul român către statul german, în anii 80, o poveste rușinoasă pentru România. Și despre cartierul Uranus. Mă interesează faptul că trăim într-un oraș care e un soi de făcătură, pe sub el este un alt oraș, peste care a trecut buldozerul. Istoria e foarte recentă și încă pulsatilă și cred că influențează felul în care suntem și cine suntem. Și un lucru pe care l-am mai povestit e faptul că am descoperit că eu stau exact pe graniță. Și imobilul ăsta Art Deco pe care-l văd de la fereastra mea e dintre cele care au scăpat. Și de la fereastra mea se vede tot vechiul cartier evreiesc, exact unde s-au oprit demolările. Stau exact pe granița dintre o lume veche și o lume nouă. Și mi s-a părut foarte interesant să fiu pe granița aia, într-un moment în care, când scriam, eram și pe granița dintre lumea pre-pandemică și cea pandemică. Eram și pe o graniță personală, erau și multe granițe umane care se trasau și se retrasau. Și cred că asta mă interesează cel mai tare, în scris, dar și în jurnalism și în cam tot ce fac. Punctele astea de schimbare, schizoidia asta, asumarea, când îți dai jos o piele de șarpe și îți asumi o alta.'
Poveștile cărții au fundaluri diferite, dar cel mai apăsător este Bucureștiul, către care Ioana Bâldea Constantinescu, care a realizat ani la rând emisiunea Orașul vorbește de la Radio România Cultural, are o aplecare aparte. „Când eram tânără era foarte cool doar să-l urâm și-l uram în rând cu toată lumea. Dar n-am fost niciodată, pe deplin, produsul divorțului total față de lumea care m-a creat. Mi se pare că sunt niște vitralii de frumusețe în orașul ăsta, inclusiv de frumusețe umană atât de mare. Mă văd locuind în altă parte. Sunt un om destul de mobil. Dar pe mine orașul mă învață foarte multe lucruri despre mine și sunt foarte legată de locuri anume. Știu strada pe care a mers copila mea prima oară, știu locurile în care m-am gândit prima oară că e posibil să mă fi îndrăgostit, sunt locuri unde am suferit îngrozitor, și creșterea mea… există o geografie a ei. Și toate geografiile astea se întâlnesc în mine și lucrul ăsta mi se pare că e parte… o să sune foarte ciudățel, orgolios, dar este parte din ce mă face, irepetabilă, nu? Faptul că am geografia asta pe dinăuntru (și fiecare le avem), așa că vorbesc despre ea și despre cum m-a scris orașul ăsta.'
Personajele cărții ei sunt distincte, dar dacă e o temă care le leagă, atunci este cea a relației cu părinții și modul în care privarea de atenția și afecțiunea lor le modelează mai departe parcursul. Când îi relatez această revelație simplă, Ioana îmi spune că și alți cititori au avut-o. Ba chiar, i-a scris cineva pe Instagram, „o mamă e un loc, este spațiul în care mergem să ne plângem plânsul, un spațiu de siguranță. Ce le lipsește aproape tuturor eroilor cărții mele este acest spațiu de siguranță. Și el ține și de seismele și fizice, și metaforice, și mentale foarte mult. Și de dezechilibrul pe care îl construiește înăuntrul lor. Și generației mele, de exemplu, cred că îi lipsește foarte mult un spațiu de siguranță. Eu, din brațele unei mame care a fost foarte diferită de mamele din generația ei, m-am uitat cu multă teamă spre moda asta de când creșteam eu, că pupi copilul doar în somn și așa crește puternic; practic un mod de a-l priva de iubire explicită. Un mod la care acum ne uităm ridicând din sprânceană. Eu încerc să ridic cât mai puțin din sprânceană relativ la orice alt om și încerc să văd punctul lui de vedere și diferența lui atât cât pot eu, cât mă țin emoția și mintea mea. Asta e o chestie pe care recunosc că nu reușesc să o înțeleg. Toți ne ducem traumele, unele sunt mai ușoare și altele mai grele. Dar cred că, atunci când ai de împărțit căldură pentru cineva, e o irosire îngrozitoare să nu i-o dai. Și, așa cum în cartea mea sunt părinți răi, este și un personaj care mi-e foarte drag, care se numește Liese, care nu este o mamă clasică. Eu cred foarte mult și am crezut întotdeauna că părinții nu sunt părinții care te fac, sunt părinții care te iubesc și te cresc și îți fac spațiul ăla sigur, unde să vrei să te duci. Nu aș vrea niciodată ca copilul meu să spună: ‘mă omoară mama că am făcut chestia asta. Ci să poată să spună, cum pot și eu: ‘Trebuie să o sun pe mama. Mi se pare important să ai, în cazul meu, o altă femeie sau pe altcineva, un alt umăr.'
Femeile care ancorează alte existențe, deși mereu sunt ocupate să-și gestioneze propriile traume și nefericiri, sunt țesătoarele acestui alt fir roșu al cărții, iar lucrul acesta, spune Ioana, se datorează femeilor din propria viață. „Am avut și am femei din astea în viața mea, inclusiv o femeie care nu a fost biologic mamă niciodată și care a fost una dintre cele mai bune mame din câte se pot imagina, inclusiv pentru mine, care am avut întotdeauna o mamă bună. Dar întotdeauna e loc să mai vină o femeie care să-ți dea din căldura ei.'
O singură femeie din carte, mama Clarei, își abuzează fiica „reactiv, de fapt, la o durere foarte mare la pierderea altui copil', dar celelalte găsesc toate modalități și limbaje ale iubirii care funcționează în contextul și cu resursele lor, pentru care Ioana a găsit inspirație în relațiile ei. „Cu femeile astea, dacă te uiţi la gesturile lor de iubire, de fapt ele nu țin de vorbe. Ele te hrănesc, e limbajul caserolelor. Bunica mea, care nu mai e cu noi, și-a manifestat întotdeauna iubirea așa. Era o formă de-a avea grijă, în modul poate nu cel mai potrivit pentru un copil în creștere. Sau te sunau și te întrebau dacă ai un pulover ca lumea pe tine, că e frig afară. Sau cum ești îmbrăcat, ești încheiat până în gât, ai fular? Și faptul că femeile astea au dus vieți cu mai puține bucurii decât cele de care au parte generațiile noastre. De multe ori mai puțin bătute pe umăr, mai puțin recunoscute pentru toate lucrurile pe care le-au făcut. Eu sunt un om care a muncit mult întotdeauna, dar care a avut și foarte mult ajutor. Femeile din carte nu sunt validate, și duc o lume pe umeri.'
Nu a intenționat să le scrie poveștile, îmi spune acum, dar a vrut să le recupereze, mai ales pe cele pe care le pierduse de curând. „La început am încercat să salvez obiecte, pe unele le am, unele îmi aduceau aminte de copilăria mea, ca o masă sau un bibelou pe care l-am spart. Am strâns lucrurile astea, cum fac hoarder-ii, în paginile aceleiași cărți și încet-încet au apărut oamenii pe care voiam să-i păstrez aproape. Unii sunt mult deformați ficțional și n-au nici o legătură cu realitatea, iar alții sunt crescuți realmente din burta poveștii. Dar sunt și lucruri și gesturi pe care le-am spus și șotroane pe care le-am sărit și brațe în care m-am ascuns eu. Sigur că am avut multe femei în viața mea care au funcționat așa. Au fost acum Jocurile Olimpice. Știi salteaua aia, pe care sar toate aceste fetițe fragile, cu oase foarte subțiri? Când le vezi în aer, singurul lucru pe care ți-l dorești, ca privitor care poate că nu-i atât de atletic și nu știe toată mecanica aia, e că aterizează fetița pe o saltea care s-o propulseze în siguranță. Am avut multe asemenea femei care m-au prins și m-au făcut să sar înapoi într-o oarecare siguranță și stabilitate.'
Cum zicea chiar ea, Ioana Bâldea e, fără îndoială, cel puțin în scris, un hoarder. A strâns între rânduri un noian de referințe și obsesii și, îi zic la un moment dat, pare că le-a înșirat pe o masă în fața cititorilor, provocându-i să construiască din ele o poveste relevantă pentru ei. Îmi confirmă ipoteza și-mi exemplifică atașamentul pe care-l nutrește pentru propriile obsesii cu o întâmplare recentă. Pasionată de scoici, a cumpărat la un moment dat de la Deyrolle, celebrul magazin parizian cu fosile, specimene și taxidermie, o scoică rară în formă de inimă, Corculum cardissa. Când scoica ei s-a spart, nu îndrăznea să viseze că va regăsi un exemplar în Creta, pe o barcă unde se vând scoici. „Îmi place să cumpăr și să colecționez lucruri care au relevanță strict pentru mine, nu au valoare materială mare. Mie-mi plac pentru ciudățenia lor frumoasă și vreau să mă uit la ele și să-mi aduc aminte lucruri. M-am urcat pe barca asta, mi-am ales niște scoici și mi-am făcut socoteala, cum facem fiecare. Barca o întreținea un pescar, și l-am întrebat. Și omul s-a uitat la mine, s-a întors cu spatele, a căutat într-un coș în care erau aruncate diverse chestii, mi-a scos o inimă perfectă, transparentă, de coral, mi-a întins-o și mi-a spus: ‘You mean this?. Nu am cumpărat-o, mi-a fost cumpărată inima aia. Nu m-am putut opri din plâns când am găsit-o. Cât de mică e șansa? Am crezut că inima mea este de neînlocuit. Sigur că nu e aceeași inimă. Sigur că e alta și, da, sigur că am pus-o lângă aia spartă. Și sunt frumoase amândouă. Asta nouă și asta veche. Asta fisurată tare, ruptă. Și cealaltă. După aceea am citit un pic mai mult despre ele și am aflat că toate sunt fisurate pe centru. Absolut toate. Și asta le face atât de fragile, le face să se spargă atât de ușor. Cred că e o metaforă frumoasă pentru cum suntem de fapt. Nu suntem niciodată cu inima originală sau întreagă. Cine e neciobit?'
În locul scoicilor, în cartea ei se găsesc chei, îi spun sec când încheie povestea. Prilej să înceapă o alta, despre un basm considerat neterminat al fraților Grimm. Basmele atribuite lor, de fapt culese din folclor și la a căror scriere se pare că a contribuit major Dortchen, soția lui Wilhelm Grimm, sunt parte integrantă din romanul Ioanei, circulând printre oameni, conectându-i simbolic. Cea care i-a inspirat cheile, spune, „este despre un băiețel care, evident că pe o iarnă cumplită, este trimis de mama lui într-o pădure întunecată de unde adună vreascuri. Și zăpada îi trece de genunchi, îți dai seama, tot repertoriul ăsta de suferință, și la un moment dat în zăpadă vede că lucește ceva și se apleacă și acolo e o cheie. Dar povestea nu ne spune niciodată ce deschide cheia asta. Băiețelul nu va găsi niciodată, ceea ce e previzibil pentru tine, cititorul, sipetul cu comori din care va scoate, nu știu, o pungă plină de aur pe care o va duce mamei sărmane, care o să aibă bani de mâncare, de vreascuri. El găsește doar cheia. Basmul este considerat neterminat. Pentru mine e terminat. Și cred că de-asta am plantat acolo niște chei, inclusiv niște chei care nu mai deschid case reale. Există inclusiv cheia unei case care nu mai e. Poate doar pe dinăuntrul minții tale este metafora a ceea ce a fost.'
O cheie similară, îmi povestește Ioana, a fost desenată de fiica ei, Maria, în paginile cărții. Alături de o vulpe, de castelul din poveste, de personaje, cheia a devenit o ilustrație pe care fata a așternut-o în paginile cărții, care a devenit, astfel, un cadou ce s-a întors la autoare. „Și faptul că o am desenată și că pot să mă uit la ea din când în când a făcut-o în mintea mea o cheie reală, așa cum cățelul desenat din carte devine peste generații un câine real, așa cheia din poveste e acum o cheie adevărată, fiindcă a făcut-o fetița mea pe hârtie. Mă pot întoarce la ea, chiar există, poate că și deschide ceva.'
Nu doar cheia din basme a devenit o cheie în romanul ei. Întunecimile și ascunzișurile din poveștile culese de frații Grimm au ajuns la Ioana Bâldea din copilărie, când „a existat o Martha care nu avea copiii ei, care m-a iubit până la toate cerurile și a dus iubirea asta cu ea și pe care am iubit-o înapoi, care îmi vorbea doar în germană, în condițiile în care eu mă întorceam în jumătatea zilei într-o familie în care nimeni vorbește germană. Lucrul ăsta mi-a făcut mult bine și mult rău. M-a împărțit lingvistic la o vârstă foarte mică. Și m-a împărțit afectiv.'
Femeia aceasta, povestește Ioana acum, avea o ediție veche a poveștilor fraților, pe care i le-a citit până la refuz. „Generația mea nu ar citi basmele astea unor copii, nouă ni se par foarte crude. Sunt cu moarte multă, suferință multă, sunt cu mațe pe-afară. Sărăcie, boală, toate lucrurile care erau foarte aproape de oamenii medievali. Mureau mult mai devreme, boala nu era ceva care venea la tine aleatoriu. Era un dat, venea devreme și te omora devreme. În lumea noastră, în care încercăm să-i apărăm și să facem lucrurile mult mai frumoase… sunt copii care mor de foame și-și văd familiile omorâte și se întâmplă lucruri atroce și au legătură cu mitologicul ăsta îngrozitor din carte, care sigur că teoretizează iubirea omenească și căldura, dar și cruzimea și partea strict animalică și răul pe care ni-l facem unii altora. Deci cred că basmele astea, care nu se termină toate bine, vorbesc și despre cât e lumea de rea. Uite, niciodată în copilărie mi-aduc aminte că nu înțelegeam cum au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Fericirea asta este faptul că au trăit până la adânci bătrâneți, nu? Au avut o viață lungă. Asta era o chestie rară pe vremea aia. Asta din start însemna că au trăit fericiți, da? Deci ocoliți de foc, de boală, de tăiat membre sau desfigurare. Dar m-a intrigat întotdeauna faptul că se trăgea cortina acolo. În lumea noastră fericirea e cu totul altceva. E un construct cultural și social. Felul în care s-a schimbat constructul ăsta mă interesează, cum mă interesează felul în care s-a schimbat modul în care ne uităm la moarte sau la sărăcie sau la alteritate, în general. Și nu mi se pare și nu mi se va părea niciodată OK felul în care încercăm să ferim privirea unui copil de faptul că pe lume există lucrurile astea pe care, pentru a fi ceea ce înțeleg eu printr-un om bun, trebuie să le poată cuprinde cu mintea. Pentru că sunt oameni care au mai puțină înțelegere pentru faptul că li se întâmplă lucruri rele și oamenilor buni.'
Îmi spune și cum din basmele fraților au dispărut atâtea lucruri – vocea feminină, vocea etnică, diferența – dispariție despre care spune că a făcut posibilă manipularea poveștilor ca arme ale ideologiei naziste. Și-mi povestește și cum s-a gândit la Dortchen, doar una dintre femeile care au contribuit la faima fraților, pe lângă cele de la care au cules efectiv istoriile, însă ea cu atât mai mult a făcut-o într-un grad esențial. „Contribuția ei la această literatură este enormă. Dar noi, femeile din lumea asta, mult mai liberă decât a ei, ne întrebăm, cu rezerva judecății pe care nu mă simt îndreptățită să o am, având privilegii pe care ea nu le avea: de ce a tăcut? De ce a acceptat? De ce acest dat la o parte continuu și pregnant, de ce a lăsat să fie astupată vocea ei, să fie antifonat spațiul? (…) Pe mine m-a șocat povestea asta. Am simțit nevoia organic să o dau mai departe, atât cât am putut și cât am înțeles-o, pentru că în continuare mi se par spații în ea pe care nu le stăpânesc și despre care aș vrea să știu mai mult. Mă întreb cum era povestea cu vocea originală. Și în varianta franceză, în basmele lui Perrault, sunt în general povești circulate în cercuri de femei. Dar sunt povești în care, aproape în toate, bărbații au puterea. Și totuși sunt circulate de un public feminin. Sunt multe nuanțe aici, multe de discutat. Nu vorbesc despre o chestie în care eu cred și nu cred. Mi se pare că puterea ficțiunii este alta. Este aceea de a lua în stăpânire mintea omenească așa cum mintea o generează, știi?'
Istoria se joacă cu viețile personajelor Ioanei așa cum se întâmplă și în basmele fraților și, cu siguranță, în fiecare viață reală. Cutremure curmă vieți, state le vând și le cumpără, timp efectiv trece transformator peste toți, și toate par să se înșire într-o ilustrare a altei preocupări a scriitoarei. O întreb, așadar, despre sincronizările și defazările care marchează viețile pe care le-a prins în pagini și despre jocul ei auctorial cu timpul și istoria, din care alege mici fragmente evocatoare, curiozități care să-i susțină sau infirme poveștile.
„Mă preocupă felul în care ne schimbă identitatea presiunea lui. Când suntem foarte tineri și muncim compulsiv, e ca și cum am avea tot timpul din lume să fim tineri, după ce se termină toată munca asta enormă. Și nu e așa. Probabil că mă preocupă, ca la cei mai mulți dintre noi, pentru că e un lucru pe care mintea mea nu-l poate cuprinde. Probabil că cei mai mulți nu suntem construiți așa, ca să putem supraviețui. Că, dacă am vedea din start grozăvia care stă în cronologie, am deveni noi foarte asincroni. Dar, de fapt, nu putem. Și mă fascinează lucrul ăsta, așa cum mă fascinează și puterea acestor atât de supralicitate și suprapedalate emoții, că acum totul trebuie să fie cu emoția dată la maximum. De la reclamă până la mesaj politic, este o emoție exacerbată și trebuie să construiești emoție în ceilalți. Dacă nu ți-a ieșit emoția, nimic nu ți-a ieșit. Dar emoția poate să dilate clipa extraordinar. Ce nu poate să facă, și asta învățăm, din nefericire, e să șteargă cu buretele sau să aducă înapoi sau să facă să fie cum a fost. În basme e așa. ‘Și toate erau precum au fost. Și toate nu sunt niciodată precum au fost.'
E o joacă?, insist. „Poate că nu e un ludic fericit mereu, dar e tot un soi de ludic. Adică mintea face asta tot ca pe un soi de joacă. Dar asta facem toți. Peste noi vin molime, și cutremure, și războaie, și dezastre personale, și despărțiri, și împăcări, și schimbări mari. Și pierdem oameni, și câștigăm sau nu câștigăm alții, și ne pierdem pe noi și ne câștigăm sau nu ne câștigăm înapoi. Și așa suntem toți, traversați de toate poveștile astea mari și mici, continuu. Nu există buton de pauză. Mie mi s-a întâmplat ceva foarte interesant, apropo de coincidențele astea. Eu scriam despre Frau Troffea (personajul care a generat ciuma dansului din 1518, n.red.) și mă interesa epidemia de dans de la Strasbourg, care e un mare exemplu pe care nu-l știam, că n-am învățat la istorie, de isterie generalizată, pentru care există puține explicații. Am citit inclusiv studii medicale despre motivele pentru care au apărut în locurile astea. Cea de la Strasbourg a fost cea mai mare, dar au fost în multe orașe și în perioade foarte diferite. Ultima a fost foarte aproape de noi, în Africa, la început de secol XX. Și în timp ce scriam și citeam despre asta, a scos Florence + The Machine albumul Dance Fever, și mi s-a părut extraordinar. Și la un moment dat am ascultat piesa mea favorită, Choreomania, în care anxietatea este un personaj care te ridică și dă cu tine de pământ, și te ridică și dă cu tine de pământ, și te ridică și dă cu tine de pământ. Întotdeauna mi s-a părut hilar când oamenii ascultă o piesă și spun: ‘a fost scrisă pentru mine. Mi se pare că te faci pe tine foarte important și nu m-am simțit niciodată atât de importantă. Dar muzica asta m-a traversat și m-a re-amprentat într-un fel, fiindcă sunt un om anxios, cu care anxietatea dă de o mie de ori pe zi de pământ și care se străduiește, pe coate câteodată, să se ridice. Atât cât poate el. Și mi se pare extraordinară metafora asta, atât de reală și de dureroasă, a unui om care se învârtește într-un dans și pe care toată lumea îl crede fericit. Pentru că el dansează și, de fapt, el strigă… Frau Troffea a strigat din rărunchi după ajutor și de durere și de epuizare și de frică și de foame și de căldură. Și cei care s-au strâns în jurul ei au văzut o femeie care dansa. Și ea nu era asta. M-a durut și mi s-a părut splendid în același timp. În toate fațetele dureroase ale acestei realități.'
Citește și:
Marius Bercea – Noul locatar
Foto: prin amabilitatea Ioanei Bâldea Constantinescu