Atunci când devii părinte, relația de cuplu intră într-o etapă nouă, în care nu mai este suficient să vă înțelegeți bine ca parteneri, ci aveți nevoie să funcționați și ca echipă parentală. Iar acest lucru nu este întotdeauna simplu. Poate că tu ești mai permisivă, în timp ce partenerul consideră că disciplina trebuie să primeze. Tu pui accent pe comunicare și validarea emoțiilor copilului, în timp ce partenerul consideră că prea multe explicații încurajează negocierea și încălcarea regulilor de către copil. Și iată cum parentingul poate deveni un motiv constant de tensiune, reproșuri și distanțare emoțională.
Etichete negative
Când nu sunteți de acord asupra modului în care ar trebui crescut copilul, nu mai priviți diferențele ca pe niște perspective distincte, ci ca pe dovezi ale unor deficiențe ale celuilalt. Ți se pare că este prea dur, rigid sau lipsit de empatie, în timp ce el te poate considera prea indulgentă, anxioasă ori incapabilă să impui limite. În timp, nu mai discutați despre comportamente concrete și despre nevoile copilului, ci ajungeți să vă atacați reciproc competența parentală, de unde apoi și retragerea emoțională, lupta pentru putere din perspectiva lui cine știe mai bine. Puteți avea valori comune, dar modalități diferite de a le pune în practică care pot fi nuanțate.
Copilul ajunge să fie prins între voi
Dacă unul dintre părinți interzice ceva, iar celălalt permite, copilul poate învăța rapid să caute varianta care îi convine. O adaptare la un mediu în care regulile nu sunt clare. Mai mult, ajungeți să concurați pentru postul de părintele preferat. Tu ești cea care înțelege, partenerul este cel care impune limite sau invers. În loc să vă susțineți reciproc, ajungeți să vă invalidați în fața copilului. Cel mic simte confuzie, nesiguranță și presiunea de a lua partea unuia dintre voi. Așadar e important să nu transformați dezacordurile parentale într-un conflict la care copilul devine martor sau arbitru.
Intimitatea în cuplu pe plan secund
Când regulile de parenting conturează un câmp de luptă, interacțiunile voastre ajung să fie dominate de discuțiile despre copil și reproșurile aferente. Nu mai aveți suficient spațiu pentru a funcționa ca parteneri, pentru a vă bucura unul de celălalt și a cultiva apropierea emoțională. Eviți discuțiile de orice fel și nu mai simți să fii afectuoasă cu partenerul pe care îl percepi drept adversar în deciziile importante pentru copilul vostru. Treptat, se poate instala o distanță emoțională în care relația ajunge să fie organizată aproape exclusiv în jurul responsabilităților parentale, și, da, puteți ajunge să funcționați eficient ca administratori ai vieții de familie, dar tot mai puțin ca parteneri de cuplu.
Ce e de făcut?
Identificați care sunt valorile comune. Poate că amândoi vă doriți un copil autonom, responsabil și capabil să își gestioneze emoțiile. Porniți de la aceste obiective, nu de la diferențele dintre metodele voastre. Apoi stabiliți împreună regulile esențiale. Discutați despre limite, consecințe, program, responsabilități și comportamente care nu sunt negociabile. Nu este necesar să aveți o regulă pentru fiecare situație, ci să existe consecvență în aspectele importante. Pasul 3? Nu vă corectați reciproc în fața copilului. Dacă nu ești de acord cu o decizie, discută ulterior cu partenerul. Asta nu înseamnă să tolerezi comportamente abuzive sau umilitoare, ci să nu transformați copilul în spectatorul conflictelor voastre. Și nu în ultimul rând, fiți dispuși să vă revizuiți convingerile. Uneori, ceea ce consideri tu o limită sănătoasă poate fi rigiditate din perfecționism, iar ceea ce partenerul consideră flexibilitate poate deveni permisivitate excesivă. Important este să vă puteți evalua reciproc perspectivele fără să vă atacați.
Citește și:
Tratamentul tăcerii – ce să faci când îl primești sau tu ești cea care se comportă așa în raport cu partenerul
Foto: PR